Propoziții pretențioase – Aeroion
Unu la sută inspirație, complementul până la sută efort.
N-am uitat nicio secundă, dar cu fără sare epică și adevăr ,,crud”, poveștile ar emana foarte puțină dorință de parcurgere. Deși s-a întâmplat de câteva ori ca la adunări să constatăm una facere lipsă. Doamnei profesoare nu i-am uitat nimic, numai noi fusesem căscați să nu ne fi achiziționat un clește nou pentru pocnituri, găsindu-ne nașul în cele câteva ,,cuișoare” de fixat pe la poale și pe muchii. Și ne-a chinuit îngrozitor așezarea pe poziții. Mai sus, mai jos, mai la dreapta…. Trei inși disponibili, o pereche de scări mult prea lungi pentru o furișare sub umbrelă – denumire generică pentru copertine. Cine ține, cine îndrumă pentru poziția corectă, cine trasează? Tot eu cu ideile. O gaură de la-nceput, aproximată cu marjă de până la un centimetru, o fixare cu diblu și holțșurub în ea, un singur participant la așezare, unul la îndrumare și altul la trasare. La final adăstam la plată, întârziată mai mereu de apetența lui tata pentru dialog, cu atât mai mult dacă posesorul remunerației noastre era o posesoare și avea cu părintele meu un trecut comun copilăresc.
Am cam dat-o din colț în colț de la maior în jos…. Peste drum locuia sora lui nea Istrate, cu mult mai în vârstă ca fostul maistru de atelier școlar – Cum nici mie nu mi-au plăcut omologii lui, niciunul dintre colegii mei de generală nu adulase pe vreunul dintre ei, experimentul-experiență Corbu ne dăduse peste cap toate planurile de flăcăi, amorțindu-ne îndrăzneala incipient-puberă cu invective, cu obiecte aruncate în noi și teste de rezistență la scatoalce. Tata l-a avut pe Istrate de îndrumător în tainele lăcătușeriei și nici el nu-l ținuse de bun în sufletul de copil. – și cu mult mai rezistentă decât el și soția, ambii prăpădindu-se pe rând iată, de câțiva ani buni înaintea ei. Adultul din tata n-a scăpat ocazia, desigur, în glumă, să se re-producă exact ca mine în fața lui domn Paraschiv, ,,iluministul” șef al orașului pe timp de pace ceaușist, inversând rolurile, ucenicul apostrofând învățătorul, servindu-i lecția bine știută a amenințării cu joarda: ,,Bre, dacă-ți dau una cum ne dădeai matale…” Iar bătrânelul Istrate, încă bățos pe poziție: ,,Ai da tu-n mine, Sandule?” Finalizând cu un râs general. Prea multe despre băbuța micuță și subțiată de vârstă nu-s. A fost probabil cel mai bun, mai ascultător și mai îngăduitor client. De la plata materialelor – ba încă mulți ani Florin Carabelea întreba: ,,Ce mai fac mămăițili și tătăițili?”, se duseseră să plătească tabla după dimensiunile și restul de accesorii din lista de piese cerute cu strictețe la Nouă Tei – până la plata noastră și omenirea cu apă, suc și un prânz îndestulător. A fost parcă a treia noastră lucrare mare cu țiglă metalică la o casă vizibil afectată de trecerea timpului, cocoașele acoperișului, adâncat la mijloc în partea cea mai lungă din curte, stând mărturie, îndreptându-le pe cât posibil prin pod cu câteva propte noi. A treia și prima la care am întâlnit colțuri obtuze, montate prin metoda prinderii la pocnituri – încă sub influența uzării lor vizavi – și siliconării la încheieturi, prima căreia îi acoperisem umbrelele de ciment de deasupra celor două uși de intrare prin curte – există una și la stradă, pe unde aveau acces clienții privatizatei din anii ’90 – și prima cu o diferență de nivel în spate, partea din stradă, ,,împodobită” cu tablă lisă. (A se vedea la fața locului.)
