Spații culturale nr. 45 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

A mai plecat un Domn…

Ce poți să spui când un mare scriitor – poate unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani – se hotărăște să plece la Domnul? Când decide că nu mai are nici o luptă de purtat, când nu-i mai trebuie nici o secundă terestră, nici o carte, nici un vers? Cuvintele pe care i le-ai spune sunt inutile, golite de sens, s-ar lovi ca de un zid și ar cădea sfărâmate, transformate în praf.
Într-o zi de februarie, poate cea mai călduroasă zi de februarie din istoria mea și din anul acesta, am fost la Brașov, ca să-l văd pe Daniel Drăgan. Știam că este în spital, că nu-i poartă de grijă decât câțiva medici și doi-trei prieteni, că nu-i este bine deloc și că, probabil, n-au cum să-i prisosească vorbele și mângâierile cuiva care l-a iubit dintotdeauna. Încă de atunci, scriitorul pe care-l admiram pentru vitalitatea lui nesecată, pentru simțul umorului, pentru echilibru și optimism, părea să se fi schimbat. Daniel Drăgan nu mai voia să lupte. Își încheiase socotelile cu viața, cu scrisul, cu lumea noastră și privea deja dincolo, unde-l așteptau confrații plecați mai de mult. „Nu mă mai fac bine”, mi-a spus, iar mie îmi veneau în minte, în clipa aceea, scene mai vechi, Daniel Drăgan la „Zilele Râmnicului”, citind versuri într-o sală arhiplină, Daniel Drăgan la Casa Mureșenilor, vorbind despre volumul pe care-l lansam acolo, „Laudate Dominum”, Daniel Drăgan în mansarda Bibliotecii Județene Brașov, recitând din volumul său, „Statuie cu lacrimă”, Daniel Drăgan peste tot unde se întâmpla un eveniment cultural, o întâlnire de suflet, un debut literar…
Când l-am întâlnit prima oară, m-am apropiat de el cu spaima debutantului în fața unui nume mare; nu eram cunoscută, doar ce publicasem vreo duzină de cronici la „Luceafărul”, printre care și o cronică la „Caravana”, și mă temeam că premiul pe care mi-l acordase Brașovul la nu mai știu ce Festival de poezie nu va fi suficient pentru ca o personalitate de talia lui Daniel Drăgan să mă bage în seamă. Aveam să descopăr, cu uimire, câtă elegantă simplitate se poate ascunde îndărătul unui nume arhicunoscut în lumea literară, câtă inimaginabilă generozitate și bucurie de a întâlni oameni noi, mântuiți de aceeași patimă pentru scrisul frumos, poate să poarte în suflet. Am devenit și am rămas prieteni în ciuda distanțelor geografice, a diferenței de vârstă și de viziune asupra vieții. Cinismul meu, pesimismul, mizantropia pe care le experimentam păreau, cumva, ridicole în fața bunătății exemplare și a comportamentului stilat cu care Daniel Drăgan știa să facă față realității.
Mă întreb acum, când acest scriitor a plecat definitiv dintre noi, când doar amintirile noastre îl mai păstrează așa cum a fost, ce-ar fi avut de spus, cum ar fi interpretat vânzoleala care tulbură apele în lumea scriitoricească. Mă întreb dacă s-ar fi alăturat – fie și cu gândul – grupului de reformiști ai USR, dacă ar fi avut vreo replică tăioasă vizavi de comportamentul – categorisit drept scandalos și stalinist – al actualului președinte, Nicolae Manolescu (nu știu cine este președintele ales de cei 15-20 de scriitori din grupul pentru îngroparea reformatoare a Uniunii). Așa cum îl cunosc eu pe Daniel Drăgan, așa cum știu că a fost (și știu aceasta din miile de secunde petrecute împreună), cu siguranță că ar fi clătinat din cap cu milă și s-ar fi abținut de la orice comentariu. Poate că ar fi gândit, așa cum fac și eu, că menirea scriitorului nu este să se lupte ca membrii din sindicatul șoferilor de TIR, pentru ieșirea în față la subvenții, gratificații, bonificații, premii și funcții. Istoria recentă ne învață că orice reformist român (cine nu-și amintește de madam Anghel, învățătoarea grevistă/ reformistă, care a tăcut îndată ce i s-a oferit o sinecură?) luptă, de fapt, pentru sine. Pentru imaginea sa. Iar imaginea, mai ales la un scriitor reformist mediocru, incapabil să se promoveze prin talent, este esențială. La noi, ca să devii celebru, este suficient să-i înjuri pe cei superiori ție ca talent și valoare intelectuală: asta te mână în luptă, asta te face cunoscut. Cred că așa ar fi gândit despre „reformiști”.
Cu siguranță, Daniel Drăgan n-ar fi aprobat luptele de gherilă din USR. El n-a avut nevoie de lupte mărunte, pentru că marele război, cel cu scrisul, îl câștigase de foarte multă vreme. N-a avut nevoie nici de imagine, nici de promovare cu ajutorul tabloidelor și a posturilor TV de calitate îndoielnică, veșnic în criză de subiecte. Ceea ce se întâmplă acum, modul în care se încearcă nu „intrarea în legalitate” prin tertipuri avocățești, ci înmormântarea USR (așa cum a fost, de exemplu, înmormântat și APLER, iar cunoscătorii n-au cum să nu recunoască similitudinea!) nu l-ar fi încântat, nu l-ar fi mobilizat, ci, dimpotrivă, l-ar fi făcut să ofteze cu tristețe și să se întoarcă, precum eroul dintr-o binecunoscută legendă, cu fața la perete.

Daniel DRĂGAN

Daniel DRĂGAN, pseudonimul lui Daniil Drăgan, n. 20 decembrie 1935, Glodeni, jud. Dâmbovița. Prozator, poet, dramaturg, editor. Absolvent al Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor (1955) și al Facultății de ziaristică din București. Este membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni, membru al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). A fost președinte al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România între 1966 și 1967, a inițiat și condus revistele Astra (1966-1968; 1980-1990), Brașovul literar și artistic, serie nouă (1978-1982) și Coresi (1990-1993). A înființat și condus Editura Arania și Fundația Culturală Arania. A fost președinte două legislaturi (2004-2006) al Societății Patronilor de Edituri din România (SPER). A debutat în 1953 în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial s-a produs în 1978 cu romanul Doi ori doi, Cartea românească. Texte literare semnate Daniel Drăgan au fost traduse în germană, franceză, maghiară, engleză și rusă. Premii literare: trei premii ale filialei Brașov ale Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, în 1984, pentru Mărgele roșii, în 2003 pentru Părintele Thom și în 2004 pentru Caravana; premiul „Opera Omnia” al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România (2007).
OPERA: Doi ori doi (1978); Oceanul (1980); Podul (1982); Mărgele roșii (1984); Ursa Mică (1986); Tare ca piatra (1987); Ursa Mare (1988, reeditat cu titlul Dincolo de Arania,1995); Presimțirile (1989); Cherry din Dover/ Cherry de Dover (povestire, ediție româno-franceză, 1992); Cherry din Dover/ Cherry Dover
böl (povestire, ediție româno-maghiară, 1992); Zgribulici și Scândurica (povestire, ediție româno-germană, 1992); Stăpânii lumii (1999, ed. a II-a 2003, ed a III-a 2013); Părintele Thom (2002); Caravana
(2004, reed. 2006); Ciuma boilor (2005); Ultima tinerețe a Mariei Suru (povestire, 2005); Drum spre Arania/ On the way to Arania (povestire, ediție româno-engleză, 2005); Umbra Marelui Protector (2008); Diavolul, aproapele nostru (2005); Fantoma
(schițe, nuvele, povestiri, 2009); Subreta (un alt fel de roman, 2010); Biedermeier (2011); Mehmed (2011); Mița – Jurnalul intim secret și adevărat al Mariei Suru (2015)
Versuri: Hohote mari auzind (1995); Clipa de apoi (1999); Continentul Whitman (2002); Perimetru magic (2010); Visul poetului unic Neum (2012); Statuie cu lacrimă (2013);
Memorialistică: Firele de iarbă ale Americii (2002); Apel la memorie (2007);
Teatru: Revelion cu Paloma Blanca (2003).
REFERINȚE CRITICE (selectiv): În volume: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români; Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române; Eugen Simion, Dicţionarul General al literaturii române editat de Academia Română; Marian Popa, Istoria literaturii române…; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Irina Petraş, Literatura română contemporană; B. Crăciun, D. Crăciun-Costin, Dicționarul scriitorilor români de azi, Iași: Porțile Orientului, 2011; În reviste: Marian Popa, Nicolae Steinhardt, Mircea Iorgulescu, Laurențiu Ulici, Mona Mamulea, Petru Poantă, Niadi Cernica, Mihail Diaconescu, M.N. Rusu, Ion Itu, Petru Homoceanul, Anatol Ghermanschi, Rodica Drăghincescu, D.R. Popescu, Valentin Silvestru, A.I. Brumaru, Zorin Diaconescu, Valentin Taşcu, Adrian Lesenciuc, Tudorel Urian, Adrian Dinu Rachieru, Virgil Borcan, Al. Piru, Cleopatra Lorințiu, Constantin Miu, Costin Tuchilă, Doru Munteanu, Emil Manu, Horia Gârbea, Horst Schuller Anger, Ion Topolog, Valeria Manta Tăicuţu, Liviu Comșia, Mihaela Malea Stroe, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea.

Hohote mari auzind

Tânăra femeie nu există decât în zilele cu soţ.
Rupea macaroane deasupra oalei cu supă.
Şi macaroanele trosneau ca sentimentele
vreascuri călcate-n picioare.

De ce râzi?
întreabă el hohote mari auzind.

Nicăieri nu se mai afla pentru el
o altă oală cu supă.
Nicăieri nu se mai afla pentru ea
o altă oală cu supă.

Ascuns

Pe fundul mării zace un curcubeu.
Năvoadele încearcă să-l prindă
să-l urce pe cer sau să-l agaţe de grindă

Neîmplinita vânătoare

Dorm sufocate-n păduri troienite
urme de sânge cămaşa fratelui meu
fiara flămândă adulmecă urmele
geamăt şi sânge urmele fratelui meu.

Pulberea albă frige potecile
urmele morţii reazimă coastele digului
fiara pândeşte ascultă
cum taie în oase fierăstraiele frigului.

Fiara îşi leagănă multele capete
n-are angoase ştie ce vrea.
Nici o pădure nici o crevasă
nu se compară cu ea.

Tremură-n lanţuri cuvinte uitate
gramatica s-a acrit ca oţetul.
Nu bate nimeni darabana n-o bate
Dumnezeu a uitat alfabetul.

Pipăie noaptea cu degete ude
noaptea e oarbă oarbele tac
Nu ne mai vede nu ne mai aude
icoana cavalerului trac.

Vals

De mult încercasem să uit
mânia vicleanului meu anticar
goana cea umedă pe străzi mondiale
păpuşa cu ochii de sticlă
flaşnetarul uşurat de-un picior
în războiul cel mare
cântecul lui mondial mondial
răsucit pe rotiţa cu o mie de cuie
căpitanul Roberto!

Cine l-a văzut pe căpitanul Roberto
corabia cine-a zărit-o în larg?
Coajă de nucă sub constelaţii polare!
Corul sirenelor pe torpila de gheaţă!

Cine l-a dezlegat de catarg?
Burduful flaşnetei plămân cavernos
ars de dureri mondiale
cuiele durute şuieră fals marea
se leagănă-n ritmul de vals
căpitanul Roberto!

Flaşneta-i bolnavă.
Marea de care vorbeam
e un biet ocean inventat pentru uzul
manualelor şi filmelor de celuloid.

Sirenele n-au carte de muncă
şi nici atestat.
Vai de cel care se-ncumetă să nu le audă!
Superstiţii sunt toate şi oceanul la fel.

Altfel
n-ar dansa căpitanul Roberto
pe roata cu o mie de cuie
rătăcit între zei
un doi trei
un doi trei.

Zece nocturne

Nocturnă 1

Picură-n streşini întrerupte tăceri
mantia nopţii e udă.
Ca un linţoliu peste ziua de ieri
bolta cerească asudă.

Nocturnă 2

Cade luna în apă.
Haiducul pune pistoalele-n brâu.
Ţiganul miroase văzduhul
şi duce caii la râu.

Nocturnă 3

Ca boabele într-un ciorchine imens
oile dorm şi visează.
În tufele de mure şi scai
ochii jivinei veghează.

Nocturnă 4

Trenul de noapte şuieră lung
umbrele nu-l mai ajung.
Sus în clopotniţă clopotul tace.
Bufniţa cugetă: e bine e pace.

Nocturnă 5

Lampa clipeşte-n fereastră.
Vântul se perpeleşte-n livadă.
Perdeaua se mişcă e poate un semn
dar semnul nu-i nimeni să-l vadă.

Nocturnă 6

Boul asinul şi mielul scot aburi pe nări
sub tălpi degerate scârţâie neaua
pruncul caută sânul matern
iar magii încă mai caută steaua.

Nocturnă 7

Nu mi-ai spus niciodată un cuvânt atât de frumos
Mi-ai luminat drumul pe care-am venit.
Lasă-mă să-l uit şi spune-mi-l iară
să cred că nu există sfârşit.

Nocturnă 8

Se bucură tomberoanele trezite din somn.
Fiecare tomberon e un domn.
Vin gunoierii şi le ridică cu graţie
zdrăngăneala lor e o distinsă oraţie.

Nocturnă 9

Lasă-mă zise ea e târziu
dimineaţă plecăm am pus ceasul să sune.
Erau ei numai ei – el şi cu ea –
şi erau singuri pe lume.

Nocturnă 10

Coboară soarele.
Luna se ridică din mare.
Timpul se răsuceşte-n clepsidră
şi-n suflet înfloresc sentimente stelare.

Dreptul la replică

Cornel GALBEN

Într-adevăr, prea multe neadevăruri, dar în mult mai multe cuvinte

Citind „Dreptul la replică“ publicat de Viorel Savin în numărul 44 al revistei „Spații culturale“, despre care nu aș fi aflat dacă geniul de la Luncani nu m-ar fi bombardat cu e-mail-uri enigmatice încă din luna decembrie 2015, mi-au venit în minte versurile finale din „Epigonii“: Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină / Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.
Intrat singur în gura lupului, l-aș fi ignorat, așa cum am trecut cu vederea și alte atacuri la adresa activității mele, numai că marele V.S. persistă în greșeală și, încărcat de adrenalină, își descarcă oful că nu i-am recunoscut uriașa lui calitate de autor și, după cum ați observat, revarsă asupra-mi un torent de vorbe concepute „civilizat și cu extrem de multă stăpânire de sine“.
Cum să-l consideri însă autor (DEX: Persoană care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică.), când cuprinsul volumului pe care-l semnează fără niciun pic de jenă include, alături de scrisorile de la membrii familiei Enea, textele a nu mai puțin de 40 de autori, unii dintre ei și cu câte 6 titluri (N. N. Tonitza)? Da, textele, întrucât, conform aceluiași dicționar, și articolele, și scrisorile sunt „parte dintr-o scriere“, în cazul nostru din culegerea pe care a alcătuit-o, însă nici aceasta de unul singur, ci cu ajutorul furnicuțelor care i-au pus la îndemână și i-au tehnoredactat corpusul de documente, l-au așezat în pagină, l-au corectat și i l-au oferit pe tavă gata de tipar.
Eroarea cea mai mare a lui V.S. (că tot dorea măcar încă una) e că a substituit numele unor personalități ilustre (N. N. Tonitza, Ionel Jianu, Adrian Maniu, Felix Aderca, Eugen Ionescu, George Oprescu, Ion Frunzetti, Ion Jalea, Mircea Deac, Dan Grigorescu, Radu Cârneci ș.a.) cu al său, inducând în mintea cititorilor ideea nu numai că el este autorul volumului, ci și că scrisorile și fotografiile inserate îi aparțin, deși ele sunt parte a patrimoniului Muzeului „Iulian Antonescu“ (poftim, altă eroare!).
Cât privește data nașterii pictorului, întăresc afirmația făcută în recenzia publicată în numărul 43, deoarece V.S. se află și după răspunsul ritos tot în eroare și, conform propriei expresii, „minte fără niciun scrupul“. Ziua de 28 mai figurează, ca să iau un exemplu la întâmplare, în „Cronologie“, inserată în Catalogul Expoziției retrospective Nicu Enea (Bacău, 1978) și era, așadar, cunoscută „mai demult“, deci cu 11 ani înainte de apariția trâmbițatei casete. Indicând în paranteza buclucașă inserată în recenzie profilul pictorului din Personalități băcăuane, nu am făcut-o din dorința de a-mi arăta, vezi Doamne, frustrarea, ci pentru că el conținea nu doar data ce i-a provocat atâtea bătăi de cap, ci întreaga bibliografie consultată, inclusiv catalogul amintit și inclusiv profilul Nicu Enea, publicat de mine inițial în revista Contemporanul (18 octombrie 1985, p. 15), e drept, într-o variantă prescurtată și cenzurată, dar la vremea aceea cine putea vorbi în presa comunistă despre rege și despre „pictorul curții“ sale, cum fusese catalogat artistul băcăuan? Că el a apărut abia în 2010 în sumarul volumului Personalități băcăuane (IV) ține de criteriile pe care le-am stabilit în 2000, când am publicat primul volum din această serie, menționate în Argument, dar ignorate de eruditul antologator, ca și articolele mele precedente Nicu Enea – un nume pentru eternitate (Steagul roșu, 10 mai 1980) și Expoziție Nicu Enea (idem, 6 februarie 1982), în care putea găsi multe „alte informații puse în piață de mine încă din secolul trecut“, ca să-i folosesc sintagma.
Consultând și comparând cele două variante, din revistă și din dicționar, atotștiitorul V.S. ar fi aflat suficiente pasaje și propoziții care să-l îndrituiască să nu mă acuze că i-am furat munca, bagatelizând o activitate de cercetare de câțiva ani, dar pe Viorel, după câte ați constatat, nu-l interesează adevărul, ci cât de mare este el și cât de mic sunt eu, etalându-și drept operă truda altora. Spre știința lui V.S. și a cititorilor, amintitul profil e exact ceea ce pretinde o fișă de dicționar, după normele biblioteconomiei, și nu „pagini bucșite cu titluri“, cum pretinde. Spre edificare, trimit redacției copii după cele două texte, sublinierile probând clar că între bibliografia mea și cea întocmită de doamna Liliana Cioroianu, la sugestia lui V.S. (a se vedea Notă, p. IV, supliment Cartea 4) și nicidecum în colaborare, cum susține, sunt diferențe semnificative, respectiv 41 de referințe în plus consultate de mine numai până în 2001.
Că au fost doar 7 pagini și nu 600 e o altă poveste, pe care V.S nu o va înțelege niciodată, dar vă întrebați câte dintre acestea din urmă aparțin cu adevărat lui? Vă spun eu, că le-am numărat: 37 în volumul în discuție (din 304) și 59 în cel de-al doilea (din 294), dar și acestea cu indulgență, întrucât sunt înțesate cu fotografii, scrisori și citate. Deci, 96 din 598 și atunci cum să-l numesc autor? Știu foarte bine ce definește această noțiune, tot așa cum știu și ce înseamnă cuvântul antologator, care îl deranjează atât, deși însuși semnează, la finalul însemnărilor de pe clapeta copertei a IV-a, alcătuitorul! Asta și este, dar ca să-i fac pe plac, V.S. e, într-adevăr, autorul ideii ce a condus la tipărirea antologiei, pusă însă în operă de cei inserați în pagina de gardă și mai puțin de el.
Lustruindu-se pe sine, nu slăvindu-l pe Nicu Enea, Viorel Savin face ca uitatul plastician (la periferia elitei picturii românești, evident), în loc să fie salvat de marginalizare, e în continuare și mai marginalizat. Cine o fi, așadar, grobianul și avidul de notorietate vă las pe dumneavoastră să decideți. Suspectându-l însă, la rându-mi, „de intenții de nedemnă manipulare a cititorului în sensul satisfacerii propriei vanități“, îi transmit cu propriile-i cuvinte: Insinuările cu damf de mahala nu duc la nimic bun!
Mă voi ruga, tocmai de aceea, bunului Dumnezeu să ne ierte că ne-am tulburat reciproc și îl asigur pe „prietenul“ Viorel Savin că nu voi mai scrie despre el și nemuritoarele-i capodopere niciun cuvânt, indiferent care va fi reacția lui de acum încolo.