Spații culturale nr. 45 (2)

FAPTE CULTURALE

Concursul Naţional de Poezie „Dor de Dor”

Începând de pe data de 14 ianuarie 2016, puteți trimite pe marintoma@gmail.com dordedor@gmail.com lucrările dumneavoastră conform regulamentului ataşat.
Revista literară ,,DOR de DOR”, înfiinţată în urmă cu 12 ani şi condusă de scriitorul Marin Toma, organizează anul acesta: Concursul Naţional de Poezie „Dor de Dor” pe data de 14 august în frumosul complex turistic „Elisa”, judeţul Călăraşi, proprietate a domnului Petre Dinei, împreună cu Centrul Judeţean Pentru Conservarea şi Promovarea Tradiţiilor Naţionale Călăraşi, Concursul Naţional de Poezie clasică (şi pentru copii), Proză, Proză satirică, Teatru, Reportaj literar, Eseu, Epigramă, Pictură, Fotografie artistică, cu temă la alegere. Lucrările se vor trimite pe adresa de e-mail: marintoma@gmail.com până la data de 10 iulie 2016. După această dată, lucrările nu se vor mai trimite comisiei de jurizare. La acest concurs pot participa creatori din întreaga ţară, indiferent de vârstă, membri şi nemembri ai unor uniuni de creaţie, membri ai Uniunii Scriitorilor din ţară şi scriitori din diaspora, membri şi nemembri ai Uniunii Scriitorilor. Comisia de jurizare formată din critici literari şi de artă, poeţi, scriitori, artişti de imagine, va acorda pentru fiecare secţiune câte trei premii dotate cu Diploma “PEŞTIŞORUL de AUR”, premiul I, II şi III şi menţiunile I, II şi III. Premiile constau în diplome, bani (dacă se vor găsi sponsorizări) şi publicarea în revista ,,Dor de Dor” din lunile august, septembrie şi octombrie. Concurenţii vor trimite 5 poezii, dintre care una dedicată poetului naţional MIHAI EMINESCU (poate fi odă, baladă, glossă, doină), 5 epigrame, o proză scurtă (poate fi şi satirică de maximum 12 pagini), o piesă de teatru, scrisă tot pe maximum 12 pagini. Ambele pot fi în WORD- FONT Arial 11 sau TIMES NEW ROMAN 12.
P.S. Pictorii vor trimite un singur tablou reprezentativ. Aceste lucrări (tablouri) vor fi expediate până la data de 10 iulie 2016 pe adresa: Toma Marin, Strada Albatros Nr. 1, localitatea Dor Mărunt, judeţul Călăraşi, cod 917055. Tablourile vor fi înrămate cu rame uşoare. Relaţii la telefon: 0231- 580293 (până în 30 martie 2016) și 0242-643-722 după 30 martie 2016, şi mobil 0787-658-808 (Marin Toma şi Doina Săbădeanu). Rezultatele concursului se vor publica în presa locală şi în revista ,,Dor de Dor” după data de 10 iulie 2016. Faza finală a concursului va avea loc pe data de 14 august, ora 13, la Complexul turistic ,,Elisa” judeţul Călăraşi. Eventualele modificări de program vor fi comunicate din timp concurenţilor.

PREMII

Vineri, 26 martie 2016, în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii Județene Buzău, a avut loc o nouă ediție a Festivalului-Concurs „Primăvara poeților”.
Juriul, avându-l ca președinte pe scriitorul Varujan Vosganian, a acordat următoarele premii:
Premiul de debut: Luiza Elena Ivanof (din Râmnicu Sărat), studentă;
Premiul pentru scriitorii nemembri ai USR: Lautențiu Belizan (Buzău);
Premiul pentru scriitorii membri ai USR: Emil Niculescu (Buzău).
Festivitatea de premiere a fost urmată de un „podium al poeților” prezenți la manifestare.

Doina CERNICA

Despre Maica Tereza şi poezie la Skopje

Când am aflat, de fiecare dată prea târziu pentru ziaristă, de prezenţa Maicii Tereza în 1990 şi 1992 la Bacău, atât de aproape de Suceava, am trăit îndoit regretul că am ratat posibilitatea de a fi fost în preajma unei laureate a Premiului Nobel pentru Pace, iar acum, când Vaticanul i-a anunţat sanctificarea pe 4 septembrie 2016, i l-am adăugat pe acela de a nu fi văzut în clipa sa de carne şi oase un sfânt, şansă care totuşi nu îi este dată oricărei vieţi omeneşti, iar în cu totul, chiar mai mult, părerea de rău de a nu fi întâlnit poate cea mai interesantă personalitate feminină a epocii noastre. Nu ştiu câte locuri din lume îi recunosc acest statut, dar în Balcanii de Vest o simţi cu prisosinţă, în ciuda predominanţei ortodocşilor şi musulmanilor. În Muntenegru, la Ulcinj, hotelurile îi încadrează statuia între obiectivele de interes aflate în vecinătatea lor, aeroportul, piaţa centrală din capitala Albaniei îi poartă numele şi un memorial îşi aşteaptă vizitatorii, în virtutea faptului că mama sa, Drana, vopsitoare de lâneturi, a fost albaneză. La rându-i, presa noastră a consumat nu puţină cerneală întrebându-se dacă tatăl aromân, spiţerul Nicolae Boiagiu (Bojaxhiu), nu înseamnă cumva şi o picătură de sânge românesc în venele Maicii Tereza. Oricum, a deschis ochii în Scopje, pe ,,uliţa vlahă”, chiar dacă atunci, în 1910, oraşul aparţinea Imperiului Otoman şi se numea Uskub. Aici a copilărit şi după terminarea liceului de aici a plecat, ascultând chemarea credinţei, întâi în Irlanda, unde a devenit soră Loretto, apoi, urmând geografia activităţii caritabile a acestui ordin romano-catolic, a ajuns în India, profesoară de geografie şi directoare de şcoală, iar după aceea s-a dedicat până la ultima bătaie de inimă îngrijirii bolnavilor şi sărmanilor de la periferia societăţii, înfiinţând organizaţia ,,Misionarele carităţii”, care şi-a asumat această misiune, a ocrotirii celor părăsiţi de toţi. Mă opresc însă aici, povestea Maicii Tereza este cunoscută şi miracolul ei uimeşte şi astăzi: fapte bune care au trezit şi continuă să genereze nevoia de fapte bune.

Înaintăm în sens opus curgerii Vardarului, pe malul său drept, bucurându-ne într-o încântătoare simultaneitate a simţurilor de podurile sale ca din basme, străjuite de statuile unor nume mari ale istoriei şi civilizaţiei ţării, de mireasma nenumăraţilor copaci care par a păşi în rând cu noi şi de plăcerea de a vorbi despre tot ce Scopje ne aduce în cale a macedonencei Jadranka Angelovska. Este tânără, frumoasă, cu un farmec care se răsfrânge asupra zilei şi a oraşului. Atât de tânără, încât acele ceasornicului de pe frontonul gării, cândva una din cele mai atractive din Balcani, oprite pentru totdeauna la ora 5,17 a dimineţii de 26 iulie 1963 aparţin pentru ea istoriei, în timp ce mie îmi aduc în auz, nealterată de ani, vocea crainicului de la Radio Bucureşti reluând cu noi şi noi amănunte vestea distrugerii a trei sferturi din oraş de un înfricoşător cutremur de 6,1 pe scara Richter. Puternic afectată, casa Maicii Tereza a fost demolată la începerea construcţiei uriaşului centru comercial, Gradski trgovski center, care se întinde între Piaţa Macedoniei, Vardar, Hotelul Holiday Inn şi un binevenit spaţiu verde, dar la intrarea sa vestică o placă îi consemnează trecerea: ,,În acest loc se găsea casa lui Gonxhe Bojaxhiu, născută la 26 august 1910”, împreună cu un gând al său: ,,Lumii nu îi este foame de pâine, ci de iubire”. Mă gândesc că sună poetic şi ca într-o carte răsfoită năvalnic caut în memorie într-o derulare rapidă de ani peste chipul său pecetea inefabilă a dragostei pentru poezie. Dar neaşteptat, brusc, o găsesc la o lungime de braţ de mine în ochii, în surâsul Jadrankăi, atunci când, cucerită de româna sa fluentă o întreb, ca de nişte cunoştinţe comune, de Nichita Stănescu şi de Carolina Ilica. Jadranka Angelovska, Duţă, după numele soţului ei, un oltean şi-un craiovean, care a urmat-o în minunata ei ţară, Macedonia Macedoniei, cu straniul său nume oficial de Fosta Republică a Iugoslaviei Macedonia (FYROM), este doctor în poezia noastră contemporană cu o lucrare despre ,,Serile poetice de la Struga şi participarea poeţilor români”, susţinută în anul 2012 la Universitatea din Craiova (Facultatea de Litere – Şcoala doctorală ,,Alexandru Piru”), avându-l conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Panea. Cum i-am fost studentă profesorului Alexandru Piru, cum fac parte din cei marcaţi pe viaţă de dragostea pentru poezia lui Nichita Stănescu şi cum poeta Carolina Ilica îmi este prietenă, întâlnirea noastră capătă din acest moment înţeles de început de poveste, care mai apoi, în ce mă priveşte, avea să continue cu insistenta întrebare adresată editorilor noştri, dacă nu ar fi interesaţi să-i publice lucrarea. Cu atât mai mult, cu cât e vorba de participarea de-a lungul a 46 de ani (1965-2011) a 89 de poeţi români la cea mai magică manifestare din lume închinată poeziei. Omagiat cu însăşi cununa ei de aur, Nichita Stănescu este lângă noi în ziua de sfârşit de august cu faimoasa sa poezie, ,,Trist cântec de dragoste”: Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr cândva. /Numai iarba ştie gustul pământului. /Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr, /De inima mea, când o părăseşte. /Aerul e-nalt, tu eşti înaltă, /Tristeţea mea e înaltă. /Vine o vreme când plouă rece /Şi toate femeile poartă capul tău /Şi rochiile tale. /Vine şi o pasăre mare, albă /Care ouă pe cer luna”.
În trecut răscruce a drumurilor aşezării, Piaţa Macedoniei a devenit pietonală, loc al marilor manifestări artistice, după reconstrucţia oraşului. Amploarea ei (circa 1300 de metri pătraţi) nu afectează prestanţa monumentului lui Alexandru Macedon călare, îl pune mai bine în valoare, o simţim când ne depărtăm, şi ca să-l cuprindem cu privirea, şi pentru că aşa ne cere mersul spre Memorialul Maica Tereza, luând-o pe bulevardul Macedoniei. Autoarea monumentului este o femeie vitează şi o sculptoriţă de talent, Valentina Stepanovska, şi tot viziunii ei îi aparţine şi Arcul de Triumf. După cele două-trei clădiri în stil baroc, supravieţuitoare cataclismului, după cele înălţate în anii 70, cu aerul epocii în perimetrul ex-socialist, de pe bulevard şi cu atât mai mult raportat la turnul feudal din apropiere, reconstrucţie identică după cutremur a celui din secolele XVII-XVIII, edificiul conceput ca un spaţiu de reculegere cu inima deschisă spre amintirea binecuvântatei, cum i se poate spune după beatificarea din anul 2003, este de o frapantă modernitate. În schimb statuia Maicii Tereza are străvechea îngândurare a celor aleşi în inevitabilele clipe ale conştiinţei fragilităţii şi timpului lor scurt. Cu Alexandru Macedon şi cu Maica Tereza, Skopje se arată călătorului cu două lucrări de forţă, portretele celor mai mari cuceritori ai lumii, unul cu arma, celălalt cu iubirea pentru Mântuitor şi pentru semeni, dar amândoi cu aceeaşi invincibilă determinare.
În interiorul Memorialului, macheta casei natale, cu o fântână alături, este, poate, cel mai emoţionant exponat. De câte ori în arşiţa Calcuttei amintirea apei din găleata urcată pe ghizdurile ei îi va fi răcorit şi îndulcit cerul gurii? Dar nu ziua venirii pe lume, 26 august, a fost socotită de Maica Tereza şi ziua naşterii micuţei Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, ci aceea a botezului ei, oficiat în vechea biserică romano-catolică spulberată de cutremur, pe locul căreia a fost ridicat, aproape o jumătate de veac mai târziu, acest Memorial. Construit pe trei niveluri, cu un auditorium, o sală de expoziţii, are în partea superioară o capelă cu pereţii de sticlă, care privită şi de afară, şi din interior îţi dă senzaţia înălţării spre tăriile văzduhului. Şi că însuşi Îngerul din Calcutta se uită la tine.

Îngrijind împreună cu misionarele ei din 123 de ţări, în peste 600 de aşezăminte, leproşi, mutilaţi, bolnavi de sida, muribunzi, orfani, suferinzi cu handicap sever, făcând adică ceea ce mărturisea cineva că nu ar face nici pentru un milion de dolari (cu răspunsul Maicii Tereza că pentru un milion de dolari nici ea nu ar spăla dezgustătoarele răni, ci, aşa cum o şi face, numai din iubirea pentru semeni insuflată de Mântuitor), nu m-a mirat că lumea îi atribuie o inimă poetică şi că nu puţine versuri îi aşază numele pe locul autorului. Un astfel de poem este gravat pe zidul casei ei de copii din Calcutta, un altul, cunoscut ca aparţinându-i, este ,,Imnul vieţii”: ,,Viața e o șansă – nu o lăsa să se piardă! /Viața e frumoasă – admir-o! /Viața e bucurie – gust-o din plin! /Viața e un vis – transformă-l în realitate! /Viața e o sfidare – înfrunt-o! /Viaţa e o datorie – împlinește-o! /Viața e un joc – joacă-l! /Viața e prețioasă – ai grijă de ea! /Viața e o bogăție – păzește-o! /Viața e dragoste – bucură-te de ea! /Viața e un mister – încearcă să-l pătrunzi! /Viața e o promisiune – n-o lăsa neîmplinită! /Viața e tristețe – treci peste ea! /Viața e un imn – cântă-l! /Viața e o luptă – accept-o! /Viața e o tragedie – fii tare! /Viaţa e o aventură – îndrăzneşte să ți-o asumi! /Viața e fericire – fii astfel încât să o meriți! /Viața e viață – ocrotește-o!” Şi mai sunt altele, psalmi care îi exprimă credinţa şi crezul. Chiar şi aceste gânduri au cadenţa poeziei: „Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire, e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită, e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu! Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou! Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine! Fă astfel ca în loc de milă să impui respect! Când nu mai poți să alergi, ia-o la trap! Când nu poţi nici asta, ia-o la pas! Când nu poţi să mergi, ia bastonul! Însă nu te opri niciodată!”

Niadi întârzie în capelă, eu mă desprind de fotografii, documente şi de sobrele piese de mobilier care reconstituie atmosfera epocii în care a respirat, copiliţă, adolescentă, în Skopje, singurul, după câte ştiu, laureat al Premiului Nobel înălţat în lumea sfinţilor, ca să o mai privesc o dată pe Maica Tereza în icoana desenată statuii de bolta Memorialului. Până o văd ca o pasăre albă zbătându-se între focurile de arme care sfâşiau Beirutul în 1982, pentru viaţa celor 37 de copii din spitalul rămas între taberele inamice. Şi până o aud: ,,Am fost creaţi pentru lucruri mai mari: pentru a iubi şi a fi iubiţi”.

WALT WHITMAN

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în Spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

Traducere de Mihnea GHEORGHIU

Radu CÂRNECI

Sonet de taină

Ne protejează, cine, iubito, care zeu
pătrunde-n carnea noastră și ne-mprumută chipul
el ne scrâșnește piatra, călcându-ne nisipul
mereu ne-mbogățește, golindu-ne mereu!

De când mă știu de slavă îmi este arhetipul
de când exiști în tine-i un zbor de curcubeu
și între noi nu noaptea se despletește greu
ci aurora joacă pe bolta frunții nimbul

Și totuși e o taină, jur-împrejur de noi
vibrează o putere, ne-ncercuie, frumoasă
ea ne clădește munții, ne-nvăluie cu ploi
și împreună cerul cu mlaștina umbroasă
iar ție-ți suie gândul făcându-te de lună
și-n jurul tău, eu – clopot ce-n valea nopții sună.

Sonet cu sabie-ntre noi

O sabie-ntre noi și-i de tăcere
când gândurile răsucesc altfel
puținul timp și-l pierd în val, inel
atunci, când vorba-i căutată fiere.

Din carnea noastră, corbii de măcel
țintesc în zi, dar soarele îi piere
și alții ies ci sabia le cere
hidosul cap sub sclipăt de oțel.

Aștept cuvânt (eu viers ți-am dat, de lună)
tu știi de-atunci cum cerurile sună
când clopote în frunze bat de slavă –

Simt iarăși, vai, cum mă ucide clipa
cum între noi stă sabia bolnavă
și pe grumaz îi simt din dor, aripa…

Sonet, iarna

Iarna, chipul meu este lin
pasul larg e și calm, trupul tace
cutele de pe frunte sărace
iar durerea se mișcă-n declin.

Gura în spuza poemelor zace –
cui să spună adâncul? Și vin
peste ochi amintiri și divin
dor de tine se leagănă-n pace.

Parcă-i o stare de rege stăpân
pe câmpia de suflet și ninsă –
m-afund în omături, sub lună rămân
spre tine, tristețe, cu mâna întinsă:
o, vino,e timpul de veghe, să vezi
o flacără naltă din aspre zăpezi…

Și, rătăcind pe apa neantului de dor

… Și, rătăcind pe apa neantului de dor
– chiar de-am să trec dincolo – mereu o să te caut
cu chipul de-ntrebare, cu pas răscolitor
mânat de nemplinire precum un arogant.

Atunci, sporindu-mi chipul de domn risipitor
printre frumoșii demoni care durere n-aud
eu voi aprinde-n bezna tăcerilor izvor
spre-a ta înfiripare adâncul am să laud.

Rotind culori și muzici din trupul meu pierit
voi re-crea edenul pe-o-nchipuită zare
cu arbori lungi de șoapte, cu păsări de iubit
și heruvimi la poartă cu săbii de-ntrebare.

Apoi, cu mâini de aer, te voi zidi-n dezmierd
altar al meu și veșnic liman, să nu te pierd…

De-același foc să ardem, aceeași vâlvătaie

De-același foc să ardem, aceeași vâlvătaie
să ne cuprindă trunchiul și vârful de azur
spre-a-nnobila și munții și apele-mprejur
în carnea noastră sfântă același fulger taie.

O, arderea aceasta, cât am dorit s-o-ndur:
adâncuri de putere în mine se-ntretaie
în sânge-mi umblă timpul cu ochii de văpaie
și-n duh comete-aprinse mă fac frumos și pur.

Tu, fă-mi-te părtașă pe acest nobil rug
aprinde-te de mine și fă-mi albastră para;
de-ai să citești în stele: al nostru-i naltul crug
și zborul ne cuprinde, când bate-n tâmple sara.

Deci, vino! taina-i mare: de cer și de pământ
de-același foc să ardem, cuvânt de la cuvânt!

În noaptea mea, ești pururea fecioară

În noaptea mea, ești pururea fecioară
– lucire dând ascunsului talant –
vibrăm dorință unu-n celălalt
și așteptăm refuzul să ne doară

Iar gândul pur străluce: diamant
spre trupul tău vibrând ca o vioară;
suntem între pământ și cer, și zboară
ars visul meu spre visul tău, amant

Și nu ne doare clipa ce se duce
când iar ne facem abur și ușor
dorințele le răstignim pe-o cruce
închipuită-n sângele sonor

și luminând prin unul celălalt
suntem mireasmă amândoi, neant.

Acum îți pun odăjdii triumfale

Acum îți pun odăjdii triumfale
împărătești odăjdii, podobind
cu stelele, alintător argint
regescul mers spre-altarurile tale.

Un roșu-pal, un zâmbet-domn ivind
un clinchet azuriu între pocale
și preoți așternându-ți osanale
și noaptea nunții noastre aurind.

Apoi va fi o despiuere lină
un dans printre cădelniți cu tămâi
iar carnea ta va fi de taine plină
pe drumul vechi și iarăși cel dintâi.

O, Doamna mea, genunchiul-dor se-nclină:
rămâi statuie–imn mereu, rămâi…

În primăvară sângele dă muguri

În primăvară sângele dă muguri
și sunt de veghe tot la vechi altar
cu mir la-ncheieturi și greu de har
cu așteptări – mistuitoare ruguri.

Centaurii de piatră-n mine iar
se răzvrătesc de sub tăceri și juguri
și carnea în aprinse tăvăluguri
mă chinuie cu spaimele-i, barbar.

Și de atât᾽ aprinsă nebunie
sunt ca un munte de iertare plin
și vreau să-mi vii acum ca o făclie

sub cerul care, coborând alin
mă va îndupleca să-ți dau, din mine
icoanele de aur și rubine…

Edenul meu de mugure și soare

Edenul meu de mugure și soare
de lună și izvoare jinduit
și unde dulce lung legănătoare
și proaspăt duh, mereu neprihănit

Tu, limpede-n priviri și-nnoitoare
durere-a lui Orfeu neistovit
pe fruntea-i mândră aură-sudoare:
Euridice, fructul meu oprit

Nu poate Hades cerul să-mi doboare
din ochiul stâng în ochiul drept ivit
și te adun – odor între odoare!
din mitul vechi în proaspătul meu mit:

Urmează-mă! – durerea mea așteaptă
frumoasă, dârză și neînțeleaptă…

Mereu nestins, neprihănit

Mereu nestins, neprihănit
umblam pe pajiștea de mire
în duhul ierbii ascuțit
și bântuit de negăsire

În juru-mi clopot aiurit
bătea în carnea de-amintire
pendulă soarele-n zenit
și năzuind spre asfințire

O, trupul meu, ce chinuit
ce spaime adunând, uimire
și arsă limba-n imn șoptit
spre trupul tău, tălăzuire!

Ci fă-te mit, izvor subțire
în vârf de taine și ivit!…