Propoziții pretențioase – Aerolit
Mi-am extras cuvintele cu cleștele….
Cum au ajuns mulți să ne aduleze? După modelul: ,,Domnu’ Călin, mai am ceva…” pe ultima sută de metri. Adunați de pe lângă bicicletele, mașinile sau cărucioarele de plecare, se adâncea starea de nervozitate și mai răbufneam, fără le să afecteze ,,dragostea” nemărginită pentru noi. Adăstau până ne făceam timp să le călcăm curțile. Ca să devenim ,,aerieni” cum puțini puteau. Aista-i secretul iubirii necondiționate. Urcă, coboară, bate, bagă-n foc, pârlește-te, intoxică-te…, făceam pe plac năbădăioasei meserii, implicit clientului. O afurisită și-o prefăcută…. Afurisită treaba, prefăcută casa… inițială. Bolți de vie, cișmele și accesorii, intrânduri și acoperișuri sub și peste original, sârme de rufe…. Ca să nu poți fixa scara după necesități, ca să nu stai drept, ci cocoșat, în poziții circărești, riscante, ca să dureze nu o oră, ci două, ca să îți dai seama că ți-ai înjumătățit venitul în ziua respectivă, ca să-ți produci daune corporale ireparabile…. Degeaba faci aerații mâinilor, picioarelor zdrelite, fripte, tăiate și pocnite cu ciocanul, degeaba le dedai numeroaselor adăpări în apă, până nu încetează zvâcneala nu ești în apele tale. La al doilea colț, de la maior spre buricul târgului, ne-a făcut tata de lucru. La o doamnă profesoară. Casă-naltă, ca și dumneaei, cu tot ,,aperitivul” pregătit câteva rânduri mai sus. Și niște jgheaburi… de-o seamă cu proprietăreasa. Lipiri dintre cele imposibile. Înlocuiri ici-colo și-un ansamblu pluvial la bucătăria de vară. Și-o specială dată ca temă de gândire și executare fără a avea răgaz prea mult. Din ce, cu ce și-n ce? Materiale, scule, ticluire și montare. Încă l-era scărilor culoarea de origine, albastru-telefonie. ,,Păi bine, bre tată, aduseși aparatul de sudură, electrozi, profil, tablă?”, ,,Calculează și le luăm, are femeia bani.” Schițez un model, îi caut niște măsuri ca să aibă copertina efect, greutate cât mică, să se încadreze într-o foaie, maxim două și un profil pentru cadru, nu mai mult de 10 metri liniari. Zici că intră puține materiale, crezi că durează puțin, însă îți ia o jumătate de zi și mai bine de lucru, pe căldurile-alea mari de vară, când toți stau în case la aerisit, când nu-i fir de nor pentru a te-adumbri. Te prinde flama, fiindcă nu poți deosebi soarele și reflexiile lui de arcul electric, unde ridici privirea, chiar pe banalul mur mânjit cu var alb, mat, ai parte de un spor nedefinit de lumeni, arunci pe material electrodul și nu realizezi dacă a început să sfârâie sau nu. Un plus de disconfort creat de traficul infernal al E85-ului, audiția aparatului de sudură și a sudurii fiind esențiale, diferențiind o ,,gâlmă” de prindere bună de una cu interstiții și găuri, de un arc electric fluent de unul întrerupt și prins iremediabil de materiale, riscând să arzi siguranțe, aparat și cine mai știe ce altceva. Că nu-i nimeni perfect, meseriașul meseriașului sudor își mai vede uneori înțepenit electrodul, înroșit până la incandescent, de nedesprins în cele două secunde de grație, i-l ,,fură” metalul, se debarasează de el cum poate și renunță la el în favoarea unuia nou-nouț. După operațiunile indispensabile de punctare, verificare a diagonalelor, lungimilor, lățimilor și prindere definitivă a profilurilor – aerarea și ștergerea sudorilor, reacomodarea ochilor la lumina naturală (,,Te adăpași, Cristi, ai băut toată Cola?” – Tata: Da’ mai luați și voi, bă! Eu: Vezi că mai am o sută de mii în pantaloni. Puncte-puncte și ia tot dintr-ai lui.), setea -, urmează desprinderea zgurii, polizarea și vopsirea. Apoi prinderea tablelor pe trei părți. Stați puțin. Nu punem și cârlige pentru jghebuleț? Na, că uitasem. ,,Tată…”
