Spații culturale nr. 46 (12)
Valeria Manta TĂICUȚU
ars poetica
pe aici au ostenit de zbor niște vrăbii
simți asta după umbrele mici și moi
rămase în urmă, sus, pe crengi,
în nodurile care închid trecerea
dintr-o lume într-alta.
tu ascunzi în rucsac doar cochilii
care-au pierdut vuietul mării
eu iau mâna de la ochi, să intre acolo
copacul din parc,
cel cu hăinuțe colorate din lână ieftină
și copacii au suflet, copii, spune doamna învățătoare,
și lor le este dor, și foame, și frig
pentru ei cântă păsările, nu pentru noi.
copacii privesc pe deasupra capetelor noastre,
noi ascultăm vuietul vântului și ne credem
vrăbii ostenite de zbor.
Emil NICULESCU
Pamfletul de Buzău
Numitul gen literar se campează, cu oarecare confort și „plăcere (?) de viață”, în cartea, deloc optimistă, a lui George Lixandru, Acoperișuri de hârtie (de la vilele „aleșilor” la casele subsemnatului) (Buzău, Editura „Editgraph”, 2015, 271 p.), editoriale apărute în „Gazeta lu buzoianu”, „Sud-Est Forum”, „Ziariști Online”, „DC News” și alte publicații). Este drept, această argheziană îndreptățire-a „ramurei obscure ieșită la iveală din pădure”, pamfletul, nu este în momentele sale cele mai faste, după estimarea lui Nicolae Manolescu, ce face o retroviziune și o delimitare între acesta și o rudă mai stilată, polemica: Părerea lui E.L. – disjunge criticul contemporan – era că pamfletul e o specie artistică, în care talentul este esențial. Pamfletul trăiește, susținea criticul, prin forța expresiei literare, a cuvintelor, mai degrabă decât din valoarea ideilor. Dacă însă, cum se întâmpla destul de des, artă nu era, nimic nu era: pamfletul devenea un mod de a-ți împroșca adversarul cu noroiul unui vocabular de mahala intelectuală. Polemica ține, ea, de un schimb de idei și, totodată, de respect reciproc. (…)
Concluzia (…): pamfletul reflectă o gândire autoritară și deseori primară, cu tot suportul artistic, în timp ce polemica reflectă spiritul critic caracteristic democrației.(…)
În momentul de față însă, agresivitatea este atât de mare, încât pamfletarii de doi bani ies la iveală ca ciupercile după ploaie. Internetul favorizează fenomenul cu pricina: sub masca anonimatului mulți viteji se-arată. (…) Site-urile și blogurile abundă în procese de intenție, calomnii, minciuni sforăitoare. (Nicolae Manolescu, Polemică și pamflet, în „România literară”, nr. 46/ 6 noiembrie 2015, p. 3).
Investigând istoria multicentenară a pamfletului, George Nițu îi stabilește niște „despărțăminte”, între care „pamfletul-eseu și eseul-polemic” (ilustrat, în perioada interbelică, de Lovinescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ralea, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian); una dintre ramurile acestei coroane o denumea „pamfletarul civic”, și aici îl localiza pe Pompiliu Constantinescu, critic literar, colaborator al revistei „Kalende”, care polemizează cu propagatorii misticismului, dezvăluind adevăratul caracter regresiv al acestui curent mai mult politic decât literar, cum se pretindea. („Creștinismul folcloric”/ Nichifor Crainic – „Sensul tradiției”, concluzionând că, prin trunchierea de citate, interpretări eronate sau o incivilă manieră de a nu se referi cu preciziune la un organ și redactorii lui, cu nume proprii și responsabile, prin bagatelizare, aurorul „Punctelor cardinale în haos” nu este capabil de o discuție academică și-l invită să facă efortul unei situări pe un plan decent de gândire, într-o polemică în care reaua-credință și trivialitatea nu pot ține loc de idei. Același este ținta unui portret vitriolant, în „Tradiționalismul predicant”: Tradiționalismul predicant e totdeauna cultural; își asumă misiuni, împarte misiuni și crede neapărat că apariția lui a fost cerută de destinul istoriei. El vorbește în numele strămoșilor, al generației prezente, care e totdeauna și a lui și a viitorului (George Nițu, Pamfletul în literatura română, Timișoara, „Editura de Vest”, 1996, p.237). În afară de preoțimea zarafă, turistică (excursii ecumenice) subzistă, cu destul randament bibliografic și stocuri mari de stimă protocronistă, și acest rudiment, în haotică dezvoltare, culturizatorul.
Un pamfletar „civic”, cetățean ar putea fi, în multe din exprimările sale, și George Lixandru care, pristandizând, într-un fel de prefață, se „predă” astfel lectorului: Grea misie asta de „cârcotaș” al puterii, de critic al bâlbelor, moravurilor ori corupției poleite cu „interes public” afișate cu nonșalanță de „vedetele” politice ale Buzăului, care se bucură de complicitatea, slugărnicia presei locale, miluită din fonduri publice. Își propune să îi „combată” (Cu cinism și autoritar, fără milă, fără a mă preface a fi mai bun decât sunt de dragul unei false și interesate bune-cuviințe. Finalul: Așa e toată cartea: lacrimi ca niște litere, replicate de milioane de ori). La o primă vedere, ai impresia că te afli în fața unor noi „elegii politice”, altele decât scrise, pe vremea lui Ăl Bătrân, de Ion Gheorghe, atunci cînd se putea, cu oarecare cecitate, spune:„Mândră-i corabia, meșter cârmaciul!”, iar nu în vremuri de crunt epigonism, când afirmația se transformă în interogație; „care flotă?” O astfel de artă prozastică dezvolta, nota Alex. Ștefănescu, și unul dintre „așii” pamfletului românesc; în o însemnare privind „Spiritul justițiar în publicistica lui Arghezi” observa că, în toată „cariera” lui gazetărească, el menține uniformă derularea frazelor – apăsată, sfidătoare dar uniformă – dând astfel cititorilor săi senzația că scrisul său nu ține de circumstanțe, că un scriitor spune în mod implacabil adevărul. Chiar și în pamflete, acolo unde dezlănțuirea subiectivității nu pate fi disumulată, există un mod ceasornicăresc de a construi injuria; chipurile deformate violent, ca în caricaturi, acuzațiile de o vehemență neobișnuită, demonstrarea absurdității unor atitudini prin ducerea lor, în plan imaginar, până la ultimile consecințe – totul se desfășoară după un plan, cu minuție („Jurnal de critic”, Editura „Cartea românească”, 1980, p.236-237).
Filiform, fără pasiuni ce l-ar livra diabetului, George Lixandru nu folosește dubla rețetă argheziană – „miere și fiere”-, rezumându-se, cu stoicism, la ultimul element din meniu. Punctul de fierbere este depășit, de câteva ori, în chestiuni strict personale, unde împrumută tonuri din celebrul „Baroane”.
O profesie de credință a autorului e cu totul tranșantă: Eu nu vreau altceva decât să scriu și să fiu lăsat să scriu. Fără a mă (des)considera scriitor. Asta e dorința și ambiția mea. Și e dreptul meu să fiu lăsat să fiu lăsat să fiu ceea ce vreau să fiu (Cultura la Buzău). Cine zice nu? Extrapolând, prin epoca proletcultului, era o melodie, „Lăsați-mă să cânt” (înfăptuirile din R.P.R., n.m.) de Gherase Dendrino. Detalierile, abia acestea nedumeresc – cum îi poate cenzura, spre exemplu, un mastodont comunist ca Uniunea Scriitorilor, blogul. O nominalizare-două a prigonitorilor din pomenitul organ de breaslă ar fi luminat, fie și firav, „despărțirea” poetului de nevrednica organizație, unde sunt copărtași scriitori ce s-au aplecat comprehensiv și cu simpatie asupra cărțile sale de versuri (sau aceștia nu intră în discuție?). A nu se uita că „haiduciile”, de genul pompos-sfidător, precum Asociația Scriitorilor Profesioniști din România (aluzie la faptul că ageamii/ amatorii ar fi ceilalți); mai nou, și Dan Mircea Cipariu, D.J-i profesionalizat, încearcă o „schismă” care să-i aducă șefia unei facțiuni. Mai punctăm: ambiție, iar nu aspirație; și impostorii/ veleitarii au ambiția să pară ceea ce nu sunt (motorul ar fi cam același?).
În condiții „clasice”, jimbla gazetarului este în mâna cititorului, nu știu cu cum e cu Internetul. Promovarea unor dovedite, mai apoi, eșecuri politice este explicată sofisticat, cu arabescuri protegiuitoare: alegătorii surprinși în flagrant de nepricepere la vot sau naivitate (România mea), adică nu de lipsa culturii civice (se zice că orice țară are conducătorii care îi merită). De aici, consecința: primarii trăiesc ca-n America, iar cei care i-au votat ca-n Albania și legea e facultativă, iar fărădelegea inevitabilă. Se legitimează, din proprie inițiativă, ca pamfletar, nu polemist, nu analist politic: scriu cu patimă, mânie și încrâncenare. Polemist nici nu s-ar putea a fi, atacații nu utilizează „dreptul la replică”, pe principiul: câinii latră, ursul trece; au, vorba lui Caragiale, reacții prin „grămătici și măscărici” mercenari.
Schimbarea guvernului creează, sub tastele lui George Lixandru, imagini iacobine în regim frenetic: Ghilotina politică (…) seceră neiertător grumajii granzilor pedeliști (Repetabila povară), de parcă amenințarea unui președinte, „ne întâlnim în Piața Palatului la țepe”, a fost o predicție (mai medievală), ce i s-a întors împotrivă. Aici ar fi bine să ne reamintim o vorbă a ministrului buzoian Alexandru Marghiloman, care suna aproximativ astfel: „în țara asta nu poți avea adversari: dacă i-ai învins, se aliază cu tine”, observație cu lungă bătaie – PDL-știi de ieri sunt PNL-iștii de astăzi. Repetate „năpârliri”, cum formula un reputat polemist, deținut politic și memorialist nominalizat în aceste editoriale, Petre Pandrea.
Analizând, din fel de fel de unghiuri, cu un criticism cioranian, în intenție, racilele naționale, vede că Un alt motiv de neunire între români este mândria deșartă. Orgoliul. Fudulia. Ca o observație pe margine ar fi de amintit dihonia diasporei, a exilului românesc din Occident; când, târziu, unii s-au reîntors în țară, li s-a reproșat de către băștinașii suferitori de dictatură că nu au avut în meniu salam cu soia, în schimb, unii au avut papion. Nimeni nu e perfect, totul are o istorie: după războiul de independență, liberalii îi numeau pe conservatori/ reacționari a fi drept „Plevna internă” (Eminescu se afla și el în reduta ziarului „Timpul”). Aici este adeziv și textul intitulat Cultura urii.
Niște porunci/ doleanțe de conduită cetățenească locală aflăm în Buzăul nostru, unde, în viteza tastării, se cer eliminate, cum ar fi cam tautologica formulare: kitsch-ul și prostul gust. Dar un elogiu energic al localismului, cu eroii lui băștinași îl găsim în Să vină Gheorghelaș, o invocare a haiducului (exaltat pe ritmuri etno de formația „Nemuritorii”), prin o ridicare la scară până la dimensiunea mântuitoare a lui Țepeș, din satira eminesciană. E drept, justițiarul nu mai descindea din Basarabi și Mușatini, „descălecători de țară, dătători de legi și datini”, astfel că apelul se familiarizează la extrem, ca-n Românica, dându-se chiar senzația că personajul istoric cislăuan, de la începutul secolului al XIX-lea, este ușor autist: bă băiete, bă Gheorghelaș, cu tine vorbesc, e plin iar pământul p-acilea de dinu-păturici și hahalere. Te rog frumos, (…) vino acasă și rezolvă-ne problema. Comanda, se pare, nu s-a executat, din motive obiective. În același trend, neaoșismul local ar putea fi (re)creator de igienă morală, dacă ar fi agreați niște oameni care să fie ai Buzăului, cu rădăcinile aici, nu aiurea…(Trebuie să ne apărăm!). Nu prea reiese că „greșiții” sunt venetici, importați de la Centru sau alte provincii istorice. Un catalog, o „arhondologie” a actorilor din jocurile de putere mari și mici pigmentează pitoresc diverse intervenții. În Baroane (după Tudor Arghezi), violența de limbaj atinge note de bas, fiincă textul nu mai e de dimensiunea a două-trei palme (polemice, câte a încasat Costăchel Gudurău, în telegramele expediate prin bunăvoința lui Caragiale), ci are lungimea unei reprize de box.
Sunt orașe unde nu se întâmplă nimic (Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele), care mai ajung „pe sticlă” sau hârtie numai prin chestiuni scandaloase, cum, de exemplu, prin cârdășia dintre un arab și un fost prefect de Buzău, Ion Vasile, fost pediatru, mai apoi diplomat prin America Latină și părinte de jurnalistă răpită în teatrul de operații, caz ce face obiectul unui proces în curs.
Un poem în proză, în sotto voce (Sărbători fericite), stă cot la cot cu ieremiadele din M-ați învins, unde refrenul/ laitmotivul este: Mi-e scârbă, un slalom, o cursă enduro, cu escaladări până la vârful Bisericii Ortodoxe Române, cu mult înainte de a exista dosarul „Colectiv”. Pe efectul de oximoron se construiește mini-reportajul Buzăurile din sufletul meu (Simileasca vs. cartierul „Orizont”). Textele sunt presărate cu diverse observații sociale (cu cât ești mai mic, cu atât bați pe la mai multe uși; ne-au furat cu stânga când erau de dreapta și viceversa; Tinere, averea ta este țara altuia!) Anumite formulări, PeDeLeaua, UNePeReaua, descind din Feseneaua regretatului textualist Gheorghe Ene, de la „Opinia” anilor 1990 (și care, la rândul său, o adaptase după Bidineaua, un cântec de rușine sau, dacă doriți, licențios).
La Buzău presa este liberă, ziariștii mai puțin dezvoltă ideea că nu sunt chiar indisponibili, ci servesc anumite cauze și dansuri tematice; se urmărește lanțul (slăbiciunilor, totuși, Caragiale a avut un restaurant în gara Buzău), care duce la stăpânul câinelui de pază al democrației (oameni politici, oameni de afaceri). De aici și lipsa presei de investigație, tomograful care să pună niște diagnostice conforme cu realitatea, unor pacienți politici, administrativi, magistrați, deconcentrați, personalități deconcertante, dar care se armonizează în apărarea „interesului național”, ce, brodeală, corespunde cu cel personal. Cităm din Moțiunea de centură, care, acum, în pragul iernii tehnocrate, pare să capete promițătoare valențe: Conștiința parlamentarilor intră brusc într-o ceață în care nu se mai văd măgarii, fiind înlocuită cu disciplina de partid. Spui moțiune, spui mașină de vot.
Sumar, cât o lenjerie intimă de damă este și textul Geto, lasă-ne, ce ar părea izvorât dintr-o sastisie tracomanie (geto-dacopatie). Este o interpelare adresată doamnei Burducea, numită „general” la Inspectoratul Școlar, care are la activ două buf-uri la concursul pentru ocuparea (legală) a funcției primite cadou, motiv de a juca „în prelungiri”, nu fără grațioasa contestare a „adversarilor” aspiranți la aceeași dignitate – nu ar avea curriculele complete, chiar în condiția (caraghioasă!) când nici pârâții nu întruniseră punctajul necesar și suficient. Suficient să rămână, tot dumneaei, mai departe, în șa, ca la rodeo. Editorialul sugerează intrarea pe o bună orbită politică: De când PSD se află la guvernare, nu numai că ați rămas general pe principiul „Geta e sora mea”, ci picioarele domniei voastre se vor fi ridicat de la pământ… Știri de ultimă oră spun că o a treia „extragere” cu aceeași miză s-a executat la București, cu un rezultat similar. Ce era „cu ochi și cu sprâncene”, se reconfirmă (și în postul Crăciunului) imperturbabil. În pragul lunii cadourilor, semnalez gracilitatea acestei doamne general, dintr-un fel de personal „jurnal de luptă” cu memoria unei relații destrămate, pe care chiar l-a publicat: Albastrul iubirilor mele (Buzău, Editura „Euro Academica”, 2012, 263 p.): „E tarziu, mi-e frica de nopti fara imbratisare, dar ma mandresc mai departe cu gandul frumos ca nu stiu sa iert, ca nu pot sa uit. Ma invart ametitor intr-un univers de contraste, dar nu am curajul sa indrasnesc sa sa vreau sa cobor.” Garantez fidelitatea grafiei, consecvent disprețuitoare față de diacriticele limbii române. Aici, în târgul Drăgăicii, dacă te-ai urcat într-o comedie (politică), te obișnuiești cu vertijul și nu prea mai ai chef să cobori, decât atunci când ești, ferească Dumnezeu!, debarcat. O autoevaluare sugerează că scopul scuză mijloacele: „sunt o femeie de cariera, inteleapta, lucida, inaccepabil de treaza.” Ar fi păcat să
se piardă, pe coperta a patra, singurul text redactat „canonic”, vădind și o dotare pentru pamflet: „Când urăsc (, virgula mea) scriu scurt, lucid, rațional și punctat. Scriu din adînc, scriu rumegat.” Adică, împăcând la fix puțul gândirii cu ieslea lui Pegas. Între timp, fatalitate, și al treilea concurs de titularizare a fost pierdut, și „generalatul”. Coana Chirița a lui Alecsandri a fost numai „isprăvnișeasă” și a ajuns celebră.
N-aș putea spune că, prin volumul de editoriale al lui George Lixandru, pamfletul de Buzău s-a „căftănit” (îmi amintesc titlul unui volum de eseuri al lui Constantin Țoiu; „Caftane și cafteli”), zona fiind controlată de pe fundalul istoric de „fiara” Pamfil Șeicaru sau de ieșirile la rampă mai „supărate” ale lui Ion Caraion. Evident, aceste „Acoperișuri de hârtie” nu lasă genul, la vremi virale și de viroză, să tremure în maiou. Poziția unui „incisiv”, într-o atmosferă de onctuozitate patentată, nu este cea mai de invidiat, măcar din punct de vedere al spațiului „de carantină” ce se crează în jurul său. Cum spunea, există și excepții, când i se sugerează că domnul X are suficient umor și nu ar privi cu rea-voință un „medalion” cu dedicație. Este dorința de reprezentare, de notorietate, fie și negativă, de alinierea cu nume mai sonore, care să legitimeze prezența între cei reușiți la „examenul vieții”. Caragiale a semnalat această suceală, de repetate ori, chiar și în necrologul lui C. Jiquidi (1899): nimeni n-a reușit la noi ca dânsul în genul numit portrait-charge.
Toate figurile mai remarcabile – actori de prim cartel, utilități mediocre, coriști și comparși obraznici pe scena strâmtă a vieții noastre publice, toate capetele-n fine cari au ajuns a purta titlul onorific de contimpuran, începând cu cei mai mândri diregători și sfârșind cu cele mai umile tipuri de răspântie, au avut onoarea atențiunii din partea amabilului artist. (…)
„A! iată și caricatura mea! În sfârșit! Trebuia, firește, și eu sunt un contimpuran!”
Caricaturiștilor recenți, Liviu Otrânceală și Milică Ene, le-au pozat, fără complexe, oameni din politică, zona culturală etc., cărora li s-au meșterit, în urmă cu niște ani, niște „cărți de identitate” apocrife.
Cabinetul de pamfletolog al lui George Lixandru nu primește, în mod curent, programări/rezervări, pentru vaccinurile antigripale (”Strănutați” era titlul unui volum de versuri din tinerețe al lui Marin Sorescu); urmează aprovizionarea (de sezon) cu „cerneală violentă”.
Silvia Ioana SOFINETI
Ioan Barb: Dumnezeul din paharul cu votcă, Ed.Tritonic, 2016
Ioan Barb, poet și încă unul cu o sensibilitate aparte, scoate un volum de povestiri cu titlu incitant: „Dumnezeul din paharul cu votcă”, ceea ce poate duce cu gândul, în primul rând, la mitul urban al poetului – copil al cârciumilor, capabil să scrie numai pe un colț de masă, în fum de țigară și zarvă de băutori. Desigur, odată cartea deschisă, prima impresie dispare: nu despre acest mit este vorba și nici despre alte mituri care înfrumusețează și dau adâncime actului de creație, ci despre viața aspră a locuitorilor de pe malul Streiului, așa cum și-o amintește autorul. Discursul narativ beneficiază de o perspectivă declarat subiectivă, autorul recompunând, din memorie, „situații de puternic contrast alb-negru sau negru-alb” (pag. 8), în care accentul nu cade pe desfășurarea epică, ci pe mișcarea interioară a personajelor, oameni simpli, în general, învinși de timp și de istorie. Satele și orășelele de pe linia frontierei sunt populate cu truditori anonimi care își acceptă cu resemnare statutul de învinși; războiul, apoi instalarea dictaturii comuniste, schimbarea radicală a modului de viață, lipsa de perspective, toate, la un loc, reprezintă temele unor povestiri în care conținutul este mai important decât forma redactării.
Este limpede că Ioan Barb nu și-a propus să scrie „frumos”, să dea dovadă de excelență stilistică și să-și uluiască cititorul cu fraze bazate pe întorsături imprevizibile și subtil-poetice; dimpotrivă, discursul epic se caracterizează prin sobrietate/ claritate, în primul rând pentru că autorul n-a intenționat crearea de ficțiuni artistice, ci scoaterea din adâncul memoriei a unei lumi, așa cum a fost ea: „Pentru mine, trecutul este viu. Este chiar ca o carte deschisă și în care trebuie să citesc în fiecare zi. Doar citind înțeleg cine este cel care înnoadă, în mine întâi, firul trecutului de viitor. Și de ce?” (pag. 82).
Câmpul semantic dominant în volum este cel al întunericului. Personajele se mișcă într-o atmosferă sumbră, ochiul care le observă pare să răzbată prin mari desfășurări de ceață, de aici impresia de scene percepute cu încetinitorul, masive și greoaie ca însăși viața pe care o recompun. Ușoarele note de ironie (în „Calea regală”, de teama reacționarilor ascunși în munți, comuniștii îl împușcă pe măgarul Bela, considerat subversiv/ conspirator împotriva regimului) și plajele sentimentale (mai ales cele care se referă la iubirile adolescentine ale autorului) nu luminează prea mult atmosfera volumului. Autorul nu este neapărat mistic, ci, mai degrabă, un credincios care-l caută în întunericul propriu pe Dumnezeu. „Noaptea în care m-am născut din nou” este o mărturisire de credință, dar și un act penitențial. Colonelul Beni își recunoaște slăbiciunea, lașitatea, lipsa vocației de bun samaritean, dar este conștient de modul în care grația divină poate să-l absolve pe cel care a greșit și să-l schimbe sufletește: „Dacă întunericul aducea în gândurile oamenilor o notă de magie divină, o dorință de a fi supuși unei entități care se află dincolo de spațiu și de timp, la lumina zilei această dorință tainică se dilua, până când se epuiza în neantul ultimei clipe. Înțelegeam că dacă întunericul ne individualiza pe fiecare în raport cu Dumnezeu, în schimb, lumina zilei ne uniformiza viața, ne făcea să semănăm mai mult cu oamenii decât cu modelul divin” (pag. 22).
Tatăl bețiv din povestirea care dă titlul volumului trăiește în întuneric, printre monștrii care-i mutilează sufletul și-l fac o povară pentru ai săi: „Când se antrena cu acest tip de votcă tata devenea foarte agresiv. Ajungea acasă scrâșnind din dinți și atunci știam că a navigat pe mările din adâncurile lui întunecate, așa cum avea să recunoască singur, chiar a doua zi. Mama trebuia să stea departe de el când se cinstea cu Wyborova, deoarece era ziua cea mai neagră, ziua în care tata își aducea aminte de toată partea întunecată a poveștii lor de iubire” (pag. 56). Ieșirea din întuneric se face, invariabil, prin moarte, conotată ca lumină (nu neapărat ca mântuire): Pavel Floca moare, la fel și personajele din povestirea „Uitatul”; altele (cum ar fi Rusalin, din „Cățelul pământului”) înțeleg prea târziu că au trăit în întuneric și că trecerea în lumină este imposibilă: „uneori simt cum coboară în conștiința mea o umbră. Nu o simt ca pe o remușcare. Este mai mult decât atât. Cred că sunt la o etate când îmi doresc să cred. Dar nu mai pot. Și umbra aceea… o simt ca pe o prezență continuă. Știu și eu… Poate este chiar umbra necredinței mele…” (pag. 97).
Desfășurarea tematică a povestirilor lui Ioan Barb are drept scop recuperarea unui cronotop: „Curios lucru, îmi spuneam, cum pot să se înșire amintirile unele după altele ca niște mărgele pe sfoară; dacă reușești să le aduni și să le așterni pe hârtie, pagină cu pagină de viață, mai mult ca sigur că ai scrie cea mai lungă carte din lume. O carte care există doar în amintirea celui ce a trăit-o și care, după ultima suflare a autorului, dispare ca un material din memoria unui computer la apăsarea unei singure taste” (pag. 31).
Este greu de spus ce ipostază va prefera, în final, Ioan Barb. Poate că va rămâne poet. Poate că va continua să scrie proză și va deveni romancier. Orice va alege, drumul său prin literatură pare deja bine trasat, fiind el motivat de dragostea pentru scris și de un talent incontestabil.
