Spații culturale nr. 46 (11)

Ionel POPA

EMIL RAŢIU: DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN DACIA

Dumnezeu s-a născut în Dacia, Ed. Ideea Europeană, 2015, rotunjeşte bine universul romanelor lui Emil Raţiu. Rămânând în universul drag scriitorului – istoria şi etnosul poporului său – prin structura şi limbajul metaforic-parabolic, romanul propune spre meditaţie teme şi motive grave, care frământă pe omul dintotdeauna: destinul, timpul (prieten sau duşman?), credinţa, raportul individ-istorie, individualitate/globalizare. Tot acest complex problematic este pus sub semnul confruntării dintre metafizica nemuririi şi mitul tehnologizării. Dacă Leviatanul biblic îţi ţinea treze credinţa şi speranţa, cel de azi distruge omul şi omenia. Acestei problematici, printr-o elegantă croşetare a realismului clasic cu parabola, a evenimentului istoric-politic concret (Revoluţia) cu oniricul (călătoria în Dacia lui Burebista), scriitorul îi croieşte o poveste interesantă, chiar captivantă. Fabula ei urmează următorul desfăşurător: Prolog, Capitolul I, Capitolul II, Capitolul III – Revoluţia, Capitolul IV – Ţara dacilor. Autorul îşi prefaţează romanul cu un Cuvânt înainte din care citez: ,,Romanul de faţă îmbină realismul cu basmul şi utopia, realitatea concretă a faptelor cu realitatea impalpabilă a cugetării şi a imaginaţiei.” Spunem de la început că acest “cuvânt înainte” este de prisos deoarece îmbracă subiectul – oricum interesant, într-o haină căreia i se cam văd cusăturile teziste. Din fericire, acestea nu se mai văd în textul romanului. Prin divagaţiile sale autorul urmăreşte să dea romanului şi un sens esoteric. E drept că divagaţiile scriitoriceşti ale lui Emil Raţiu pornesc de la nişte ipoteze lansate de-a lungul vremii de anumiţi istorici. Dintre acestea redau una:
,,A fost Zamolxe mai aproape de Hristos decât Vechiul Testament, iar Sarmisegetusa Regia mult mai aproape de viziunea neotestamentară a Noului Ierusalim al viitorului, decât Roma sau Bizanţul?
Civilizaţia vechilor daci este o civilizaţie tulburătoare, ale cărei documente au fost distruse sau ascunse la sfârşitul imperiului roman devenit creştin spre a schimba mersul istoriei. De ce?
Rămâne o întrebare deschisă.”
Ultimele două pasaje din ,,cuvânt înainte” sunt curat teziste. Noroc că pe drum romancierul uită “cuvântul înainte”, altfel tezismul ar fi dăunat grav sănătăţii romanului. Dar, să ne întoarcem la roman, care merită toată atenţia noastră.
Romanul se deschide cu un Prolog, care este povestea naşterii unui prunc care va fi unul din eroii dramaticei istorii a României de la 1940 până în contemporaneitate. Printr-o consemnare aproape cronicărească, autorul relatează tragedia cotropirii sovietice şi acţiunea de deromânizare a Basarabiei şi Bucovinei. Pruncul care se naşte va fi protagonistul celor povestite în Dumnezeu s-a născut în Dacia.
Suntem în anul 1940 când prin invazia sovietică se pune capăt existenţei Românei în vechile şi legitimele ei hotare istorice. După cotropire şi jaf, românii sunt deportaţi în Siberia ori pur şi simplu împuşcaţi. Unii încearcă să treacă Prutul în Ţară. Puţini scapă de gloanţele sovietice. Printre ei se află Aniţa, mama pruncului abia născut, şi Moş Nechifor.
Naşterea pruncului este ca cea din legendă: ,,În acel an, într-un sat din Nordul Ţării, în timp ce oamenii fugeau din calea întâiului balaur […] o femeie era ţintuită locului, în durerile facerii. Nu era chip să nască, feţişorul sau feţişoara nu venea la lumină. Era a doua zi de munci, spre seară, când o pasăre nemaivăzută prin locurile acelea se aşeză pe poartă şi începu să cânte cu viers ciudat, în timp ce pe cer în amurg se ridica la orizont luceafărul.” În atmosferă de ritual păgâno-creştin copilul vine pe lume plângând. Moş Nechifor, în rol de ursitoare, îşi ia nepotul în braţe , îl leagănă ursindu-l:
,Ei, feciorule, te-ai născut? spuse atunci Moş Nechifor, dar feciorul începu să plângă. Pesemne nu voiai să te naşti, adaugă moşu. Dar acum că te-ai născut, fii voios, că o viaţă şi o moarte numai ne sunt date.
-Hai, hai, şi începu să se legene ca într-o horă în faţa pruncului. Hora vieţii dacă-ai intrat, te-ai despărţit de mumă, să fii tare şi sănătos, să creşti mare, să ai copii, hora vieţii… Apoi Moşu îşi făcu semnul crucii şi ieşi afară.”
Aici se află cheia romanului. Imaginea are o dublă deschidere simbolică: spre etnosul dacilor şi spre viitoarea tragedie a ţării. Coordonatele legendare ale naşterii celui ce va primi numele Mielu (numele rezonează cu lumea NT) vor fi înlocuite de cele tragice ale istoriei.
Capitolul I şi Capitolul II relatează biografia dramatică a lui Mielu în epoca comunistă până la evenimentele din Timişoara lui decembrie `89.
În stil de veche cronică, în câteva fraze sunt consemnate evenimentele de la momentul1940 până la momentul prezent al naraţiunii din roman. ,,Anii au trecut”. Mama şi bunicul au murit încercând să treacă Prutul, tatăl moare în 1941 în luptele de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. În 1944 când hoardele cotropitoare au revenit, copilul ajunge în partea liberă a ţării şi crescut la un orfelinat al ostaşilor români. Aici, copilul e crescut în credinţa strămoşească, apoi, deodată, locul sărbătorilor l-au luat adunările pionereşti, 7 noiembrie, 23 august, Biserica şi evanghelia au fost înlocuite de circularele de partid. Creştea într-o lume străină…”
De toate acestea îşi aminteşte Mielu, ,,omul matur”, privind la borcanele cu fetuşi din laboratorul unde cercetează problema timpului. Pe eticheta unui borcan e notat anul anul 1940: “Puteam fi eu, gândeşte înfiorat Mielu. În fond, ce diferenţă este? Mielu stă acum pe scaun la un birou şi îmbătrâneşte, fetusul, în afară de timp, într-un borcan, deci nemuritor. Ce destin ar fi avut, dacă s-ar fi născut? A rămas un destin neîmplinit.”
În aceste două capitole naraţiunea pendulează între momentul izbucnirii revoluţiei de la Timişoara şi analepse prin care Mielu îşi rememorează secvenţe biografice, care, în structura narativă au menirea de a reconstitui realitatea din timpul dictaturii dejiste şi ceauşiste.
Pentru atitudinea sa neconformă ordinii comuniste, student fiind, este anchetat şi închis la penitenciarul din Balta Brăilei. Aici cunoaşte pe ,,bătrânul profesor”, de la care învaţă ce înseamnă curajul, demnitatea, omenia, speranţa. Eliberat în 1964 în urma amnistiei fizice a deţinuţilor politici, Mielu îşi reia studiile şi termină Ştiinţele Naturii. Va lucra ca cercetător. În 1968 după înăbuşirea Primăverii de la Praga de sovietici, Mielu reușeşte să treacă graniţa în Iugoslavia. Poliţia de acolo îl lasă să aleagă: merge mai departe spre Apus sau se reîntoarce în ţară; alege să se reîntoarcă. Scriitorul nu prea motivează gestul personajului lăsând să se înţeleagă că acesta îi e destinul. Nu este condamnat fizic cu închisoare, dar e trimis la munca de jos ca simplu biolog într-un laborator din obscura localitate Pui, undeva pe meleagurile dacice. Aici va trăi idila cu Elena (toate personajele din roman au nume cu rezonanţe simbolico-mitice), primul moment luminos al vieţii sale. Dar nici acum destinul nu-i este favorabil. Iubirea rămâne neîmplinită, o misterioasă inhibiţie îl opreşte s-o ceară în căsătorie. Destinul său nu este al fericirii, ci al probelor. Prin intervenţia fostei colege de facultate (prima sa iubire nemărturisită), Eloisa, şefa Institutului Cantacuzin, Mielu este încadrat ca cercetător la laboratorul de la Otopeni, unde se fac cercetări secrete asupra unor fetuşi în vederea opririi timpului şi manipulării lui. În această perioadă, nu întâmplător Mielu frecventează Mişcarea transcendentală. Toate acestea le aflăm din rememorarea personajului în drumul său spre Gara de Nord de unde urmează să ia trenul spre Pui pentru a se reîntâlni cu iubita, hotărât de data aceasta s-o ceară în căsătorie. Ajuns aici află că Elena este la Timişoara. Iar intervine destinul. Autobuzul care trebuie să-l ducă la Timişoara, tocmai când comuniştii sărbătoresc 23 august, este deturnat spre Roma în numele “Organizaţiei libere a poporului” de către trei tineri “furioşi”. Totul se termină dramatic. Autobuzul este ,,recuperat” de organele puterii, iar tinerii sunt arestaţi şi pasagerii puşi să dea declaraţii. Mielu nu este arestat, dar, din nou, este degradat profesional şi trimis să lucreze la laboratorul veterinar de la Casimcea care răspundea de herghelia de acolo. De fapt, Mielu e condamnat la domiciliu obligatoriu. Aici trece printr-o altă întâmplare cu tâlc: povestea bătrânului cal de curse, Lord, şi a relaţiei cu tânăra tătăroaică, veterinara care salvează pe Lord de la căsăpirea ordonată de un înalt personaj de partid. Într-o noapte, calul şi fata dispar pentru totdeauna. Paginile care relatează relaţia sufletească dintre cal şi fată sunt de o delicată poezie şi încărcate de înţelesuri ascunse. În sil indirect liber ne sunt făcute cunoscute gândurile protagonistului: ,,îi părea atunci fata, ca alcătuind împreună cu calul, o singură fiinţă, animal-om”, ,,cei doi i se părea a alcătui o singură fiinţă, Enkidu şi Ghilgameş, porniţi să asalteze cerurile şi veşnicia.”
Sprijinit din nou de Eloisa, Mielu este mutat la fabrica de medicamente din Timişoara. Aici se dedică cu pasiune cvasifaustică cercetărilor secrete pentru învingerea timpului. Au loc două întâlniri ştiinţifice, una la Timişoara, cealaltă la Milano sub genericul Ghilgameş – numele de cod al factorului XZ descoperit de Mielu. Participanţii şi presa aduc în dezbatere posibilul impact social, sociologic, politic, filosofic, teologic, al acestui elixir. Printre cei care se perindă la microfon se remarcă figura călugărului daco-ortodox, parcă acelaşi din autobuzul deturnat. Acesta supune lumea şi pe cei care o conduc unui tir necruţător făcându-i vinovaţi pentru idolatrizarea ştiinţei şi a tehnologiei, vinovaţi de reificarea omului şi a viului (naturii), şi transformarea valorilor umane în marfă, sunt acuzaţi pentru laşitate şi compromisuri oneroase.
Întors acasă, Mielu îşi continuă cercetările, dar fără pasiunea de dinainte. Dacă citeşti cu mare atenţie textul (conţinut şi frazare) simţi vibraţiile unui timp care nu mai are răbdare. La institut au loc două evenimente care pun în alertă organele: se sustrag pagini din “protocolul” factorului XZ şi dispare un borcan cu un fetus. Când părea că totul s-a rezolvat şi apele s-au liniştit, la Timişoara izbucneşte revoluţia. Evenimentul este relatat în Capitolul IV – Revoluţia.
Sunt puţine pagini în romanul actual despre revoluţia din Timişoara şi în general despre evenimentele din decembrie 1989, care să fie descrise faptic, la cald, în care protagonist să fie însăşi Revoluţia sub chipul mulţimii ieşită în stradă (personajul colectiv). Asemenea pagini găsim în Dumnezeu s-a născut în Dacia.
Decembrie 1989. Sâmbătă după-amiază. Mielu îngândurat se îndreaptă spre casă venind de la institut. Amestecând fraza sa auctorială cu gândurile personajului, naratorul rezumă faptele până la acest prezent: ,,Acestea au fost întâmplările mai importante din acea perioadă de la sfârşitul anilor 1980 când se părea că acel factor XZ care ar fi trebuit să creeze o eternă tinereţe, ar fi ajuns pe căi necunoscute, misterioase, să blocheze în bătrâneţe o ţară întreagă, sclerozată într-o faţadă exterioară oficială, ce nu corespundea cu nimic realităţii interioare a ţării, a cărei populaţie era blocată în frig şi mizerie, în deznădejde.” Această frământare interioară vine pe fondul unor întrebări anterioare: ,,Ar fi reuşit oare acest secret care să elibereze omenirea de moarte? Nu i-ar fi fixat pe vecie toate tarele? “ şi “La ce foloseau cercetările de prelungire a vieţii, a opririi timpului, într-o lume de tirani?”
Dintr-o dată personajul aude din mai multe direcţii intonarea cântecului interzis, Deşteaptă-te, Române! Mielu nu mai ajunge acasă. Intră în mulţimea venită în piaţă de pe toate arterele oraşului. În aceste momente se trezeşte în el “toată revolta contra vieţii sale irosite, spulberate în fond de către regimul comunist…” având convingerea că ,,Acum eu m-am născut cu de-adevărat!” Şi în zilele următoare participă la evenimente. Este rănit şi în mod miraculos salvat scăpând de cei care urmăreau revoluţionarii răniţi pentru a-i împuşca. Ne oprim aici cu rezumatul. Lectura acestor pagini nu poate fi înlocuită de un rezumat şi de nici un fel de comentariu. Semnalăm doar câteva momente cruciale din filmul evenimentelor de la Timişoara: crima BOR de a zăvorî uşile Catedralei în care s-ar fi putut baricda revoluţionarii, care astfel au fost împuşcaţi pe treptele Catedralei; confruntarea ideologică de la judeţeana de partid dintre delegaţia revoluţionarilor în frunte cu Ion Sava şi tovul Dăscălescu, prim-ministru, venit de la Bucureşti însoţit de purtători pe umeri de stele văzute şi nevăzute; momentul ,,Balconul Operei” când se dă citire “Platformei program contra dictaturii comuniste.” Un preot din popor aflat în balconul Operei gândi: “din martiriu şi sânge, Dumnezeu se naşte acolo în România…” Cititorul romanului poate continua gândul
În Prolog, Capitolul I şi Capitolul II sunt câteva aluzii la Ţara dacilor: figura şi gestica ritualică a misteriosului călugăr prezent în trei momente cruciale din viaţa lui Mielu (autobuzul deturnat, congresul de la Milano, Timişoara revoluţionară); multe elemente de peisaj.
Din cauza febrei provocată de rană, Mielu visează că se întoarce în timp în Dacia lui Burebista – Capitolul IV – În Ţara dacilor): ,,Mielu străbătu un drum lung de tot, care parcă nu se mai sfârşea. În jur erau toţi fetuşii săi de la Institut, eliberaţi de Revoluţie, care se întorceau şi pe măsură ce se întorceau, mergeau înapoi în timp, îşi recăpătau destinele adevărate pe care şi le pierduseră prin naştere. Era însă înfrigurat şi rana de la umăr începuse să-l doară, dar mergea mai departe, încrezător în Revoluţie.” Visul lui Mielu este o alegorie a istoriei. Călătoria sa are două etape .Prima este după modelul dantesc. Mielu străbate bolgiile Infernului şi durează până la ,,ziua a şaptea în care Dumnezeu apăsat de regretul de a-l fi făcut pe om, îşi întoarce faţa de la lume” (imagine blagiană). Etapa a doua este asemeni călătoriei din basmul românesc. De data aceasta “călătorul” are drept călăuză pe Aliodor. După ce trece probele (,,pădurea primejdioasă”; ,,lacul cu apă adâncă”) Mielu ajunge la ,,câmpia minunată pe care creşte Pomul Vieţii.” Ajuns în raiul Daciei, locul lui Aliodor este luat de preotul cu ,,barbă neagră” şi ,,ochii negri cu privire pătrunzătoare”:
,,- Bine ai venit! Îi zise acesta.
– Dar unde sunt?
– În ţara dacilor, îi răspunse acesta, iar eu sunt preot al Zeului Moş, adică al lui Zamolxe […] când şi când cobor […] în lumea celor muritori şi te-am ocrotit de când te-am întâlnit întâia oară, căci aşa mi-a fost sarcina.”
Preotul îi mai spune:
,,- Ai zăcut o lună într-un spital departe de Timişoara, unde te-au dus cei care te-au îngrijit, de frică să nu fii ucis, şi acum eşti vindecat. Fii pe pace, îi zise, aşezarea de la Pui, pe care o cunoşti, este dincolo de acele măguri […].”
În poiană erau doi arbori: ,,Acesta este pomul adevărat al vieţii, i-l arată călugărul. Celălalt mai frumos, mai bogat este al deşertăciunii, chemat tot al vieţii, păzit de şarpe.”
E găzduit într-o ,,colibă” de către o femeie care îi pare cunoscută, dar nu-şi amintea de unde. Femeia frumoasă ca o zână îl întâmpină: ,,Bine ai venit în Ţara Vieţii.” Sub îndrumarea preotului, Mielu, numit Nimeni, este (re)iniţiat în viaţa şi credinţele dacilor. Multe din paginile în care este prezentată viaţa spirituală a dacilor au ritm şi sonorităţi de odă şi poezie ce amintesc de Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Vintilă Horia. Întregul capitol stă sub semnul meditaţiei moral-religioase şi filosofice. Tulburând cronologia, folosindu-se de tehnica premoniţiei autorul atribuie protagonistului viziuni ale viitorului până la actualitatea postdecembristă {vezi p. 158-159; 161-162; 165; 167-169; 173-175; 179; 185-186].
În una din viziuni, cea de la p.175, Nimeni devine Mielu. Recăpătându-şi memoria “revăzu clipa în care fusese rănit de un alt sicar, ca acela, la Timişoara.” Ieşi din codru, urcă pe valea Streiului şi ajunge la casa din Pui unde o cunoscuse pe Elena. În prag îl întâmpină ,,Elena de necunoscut, numai ochii ei albaştri erau tot aceiaşi. În ochii ei văzu atunci o viziune, cuprins de un imens fior, care-l zgudui tot, Ţara vieţii fără moarte […] Intră în casă […] Pe acel prag Timpul nu mai era, intra în Dacia eternă, fără moarte. Spiritul ei îi veghea, nevăzut pe vechii ei locuitori, era epifania Noii Sarmisegetuze a Noului, adevăratului Ierusalim, a lui Iisus-Zamolxe! Dumnezeu se născuse în Dacia! Strigă atunci fericit.
– Daţi slavă Zeului! Dădu voce inimii sale ţi lumii.”
În ziua în care Mielu a fost rănit, preotul din balconul Operei gândea: ,,din martiriu şi sânge, Dumnezeu se naşte acolo în România.”
Câteva observaţii finale. Textul romanului e încrustat cu iconuri şi situaţii simbolice purtătoare ale mesajului scriitorului către cititor. Iată câteva dintre ele: numele personajelor, borcanele cu fetuşi vii trecuţi în ,,hibernare”, autobuzul deturnat, călugărul misterios, femeia care a sustras un borcan cu fetus pe car îl ţine îmbrăţişat ca pe propriul ei copil, imaginile care ilustrează legătura om-vieţuitoarele naturii. Romanul conţine situaţii şi întâmplări care dau textului sens de parabolă. Amintim pe cea cu omul deasupra prăpastiei ţinându-se de un arbust. Chiar capitolul IV – În ţara dacilor – este o parabolă a istoriei de la Dacia lui Burebista până la România de azi (vezi, spre exemplu, prezenţa negustorilor la curtea regelui pentru cumpărarea/ exploatarea aurului şi a pădurilor ţării). Şi nu în ultimul rând, naraţiunea lui Emil Raţiu e bogată în cugetări, întrebări, toate atribuite protagonistului. Amintim: ,,Şarpele nu era afară, el era înăuntru”; ,,Ce era mai rău, un pom al cunoaşterii Binelui necules, sau fructul oprit al răului, deşert, cules la îndemnul şarpelui”; ,,În prezent, numai în prezent era rezolvarea trecutului şi a viitorului”.
Ne întrebăm (retoric!) de ce în jurul romanului Dumnezeu s-a născut în Dacia nu s-a vocalizat ca în cazul altor romane cu nimic mai bune, dar prezente pe fel şi fel de liste.

Stan BREBENEL

CARTEA POEMELOR MELE NESCRISE

Pentru mulţi cetăţeni români, Varujan Vosganian este asociat cu omul politic şi mai puţin cu scriitorul, ceea ce este o mare eroare. Recunosc faptul că nu am citit prea multe lucrări de-ale domniei-sale adunate într-un volum, am citit ceea ce a publicat în unele reviste literare. Am fost extrem de bucuros atunci când am constatat că omul de cultură îl depăşeşte pe politician. De aceea, am fost surprins atunci când a acceptat o funcţie tehnocrată, ca ministru, în defavoarea celei de la cultură. După fiecare scrutin electoral pentru Parlamentul României, am nutrit mari speranţe în ceea ce priveşte cultura română, când au fost aleşi creatori precum Ioan Alexandru, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Dumitru Bălăeţ, Leonida Lari şi mulţi alţii. Din păcate, ei s-au risipit prin diferite partide şi nu au putut acţiona împreună, deoarece directivele de partid erau mai importante decât obiectivele naţionale. Azi, în forul legislativ, ba chiar şi în Ministerul Culturii, scriitorii sunt o rara avis. Şi e păcat. Ceea ce vreau neapărat să mai spun este faptul că amândouă ocupaţiile, de scriitor şi politician, sunt cu un grad mare de risc.
Spuneam că l-am descoperit pe scriitor după politician şi am avut o revelaţie. Acest lucru s-a întâmplat şi atunci când am citit volumul de versuri Cartea poemelor mele nescrise, ce a apărut la Cartea Românească în anul 2015, volum despre care vreau să vă spun câteva cuvinte. Volumul este o incursiune, nu neapărat tulburătoare în sensul cel mai adânc, aşa cum s-a exprimat, dacă nu mă înşel, Răzvan Voncu, ci mai degrabă una emoţională şi spirituală. Lui Varujan Vosganian nu numai că îi plac marile teme ancestrale ale poeţilor, dar le şi abordează cu o lejeritate şi un simţ al percepţiei deosebite. Nihil sine Deo pare să fie lait-motivul întregului volum, unde autorul este însoţit permanent de bunul Dumnezeu şi crede cu tărie că fără acesta nu am fi ceea ce suntem. Nu există poem în volum în care să nu întâlnim permanenta legătură cu divinitatea, prin referiri la elemente din Biblie. Pe mine m-a interesat mai mult faptul dacă poetul se lasă descoperit uşor în ceea ce priveşte biografia sa. Şi astfel, în poemul de deschidere, cel care dă titlul volumului, autorul ne dă primele informaţii: m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/ nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales/ limba în care m-am născut, ca apoi să continue: m-am născut într-un aluat cald,/ am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină. După cum se ştie că este în tradiţia populară, la botez copiii primesc, prin ursitoare, diferite haruri, cu alte cuvinte fiecăruia i se stabileşte destinul. În cazul său a primit cu mult mai mult: a opta taină. Sunt deosebit de emoţionante detaliile referitoare la ziua în care a venit pe lume, în poemul „La naşterea mea”: îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig/ s-a născut un poem!/ Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,/ pe vreme de ploaie,/ în anul o mie nouă sute cinci zeci şi opt,/ la orele două după-amiază, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară. Tot autorul continuă cu un simţ ironic funest, spunându-ne că în acel moment trecea un cortegiu mortuar, moment în care cineva: tocmai se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ. Ca întreaga descriere să se încheie cu o concluzie fabuloasă a doctoriţei care a ajutat la venirea pruncului pe lume: e norocos Varujan, băiatul acesta al nostru,/ care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi! Amintirile copilăriei, frumoase şi încărcate cu nostalgii dulceag-amărui, nu-i dau linişte autorului, aşa cum nu ne lasă pe nici unul dintre noi să le uităm. În acest sens, sunt înduioşătoare şi edificatoare poeme precum: „Psalm pentru mama”, „Bunicul meu”, „În casa noastră” sau „Bunicul meu, grădinarul”.
Fiecare poem e şi o lecţie de filozofie în care meditaţia şi metafizica îşi dau mâna pentru ca fiorul liric să fie deplin, aşa cum se întâmplă şi în poemul „Beniamin”: mă gândesc la mine ca la un frate mai mic/ Beniamin, fratele meu – tu fratele meu, Beniamin/ şi întorc obrazul, să plâng/ aş putea umple un cimitir cu mine/ care am trăit mai puţin decât mine/ umblu prin brazde cu crizanteme în mână/ flori potrivite pentru orice anotimp/ unde mă uit, numele meu peste tot/ pe lemn geluit, pe scândura scorojită de ploi/ pe lemn înnegrit precum carnea uscată/ peste tot numele meu şi numele numelui meu/ mai puţin în colţul de ţintirim acoperit cu otravă/ unde numele şi trupul meu nu s-au întâlnit cu lemnul. Amintirile sale nu sunt numai amintirile perioadelor fericite, ci şi amintirile dureroase ale unei întregi generaţii, ale celor care au trăit în România în perioada 1948 – 1989. Este un îndemn la neuitare şi la acţiune ca acele vremuri să nu mai revină niciodată. Citez din poemul „Povestea generaţiei mele”: Trăiam într-o lume a feluritelor frontiere,/ o graniţă nouă, fiecare pas,/ şi de netrecut/ Noi am primit bucuria propriei neputinţe./ Am fost mai ales ceea ce nu aveam voie să fim./ Am şoptit rugăciunile interzise./ Ne-am dat unul altuia/ până le-am ferfeniţit, cărţile interzise./ Am adulmecat orizonturile interzise./ Frontieriştii au traversat fluviile interzise./ Am ascultat, cu urechea lipită, ca liliecii/ vibraţiile frecvenţelor interzise./ Am înmulţit patimile evangheliştilor noştri/ cu maşinile de scris interzise./ Am cântat despre nebunul cu ochii închişi/ şi despre alte profeţii interzise./ Am rostit în taină numele morţilor interzişi./ Am nădăjduit şi am deznădăjduit, pe rând,/ ceea ce era interzis./ Şi atunci când toate celelalte erau cu străşnicie păzite,/ ne rămânea ultima frontieră,/ dincolo de care eram liberi să trecem: morţile noastre, pe veci nepăzite.
Prin aceste versuri, dar mai sunt şi altele, putem spune că este şi o carte tristă. Mai este şi o carte dureroasă pentru că autorului nu putea să-i scape ocazia de a face şi câteva referiri despre tragediile istorico-religioase ale armenilor, în poeme precum „Arşag, clopotarul” şi „Poporul meu pe drumul Damascului”, din care citez: Astfel s-a înjumătăţit poporul meu, fără noimă/ s-a târât pe drumul Damascului, prin deşert,/ cu rana la picior nevindecată. Pe trepte/ sunt demoni totuşi/ la capătul scării el vede chipul lui Dumnezeu.
Ar mai fi multe de spus. Şi dintre acestea aş dori să remarc faptul că volumul Cartea poemelor mele nescrise poate fi inclus în categoria celor mai bune cărţi de poezie scrise în ultima perioadă. Poetul este în acelaşi timp cuprins de mai stări: meditativ, elegiac, sfios, pios şi recunoscător. Şi mai este conştient de dimensiunea omului în raport cu Universul despre care emite o concluzie fără loc de interpretări: Furnica se îndepărtează trăgând umbra mea,/ ca pe-o fărâmă de pâine.
Nu putem decât să-l felicităm pe autor, eu o fac din toată inima, şi să-l mai aşteptăm în librării cu alte lucrări. În comparaţie cu alţii, chiar are ce ne oferi.

Distribuie: