Spații culturale nr. 46 (8)

Miruna MUREȘANU

MONOLOG

lumina trecuse de vamă cu păsări cu tot
ca moartea să nu recunoască pe nimeni

ca noaptea să nu le descurajeze ultimul zbor
sub o cruce vineție de vânt

atunci asfințitul părea micșorat între pagini
iar valea prin care treceam mă deșira în uitare

pentru că nimeni nu mai chema de-o veșnicie pe nimeni
prin îndoiala verdelui în declin

pentru că cel care număra aripi frânte pe câmp
nu era și cel de pe urmă

regizând spectacolul de uitare și haos
de sunete ridicole stranii

ca moartea să nu recunoască pe nimeni

ascuns în umbra celuilalt vinovată
el priveghea o ceață cu accente stridente

prin care nimeni nu putea să vadă pe nimeni

prin care celălalt l-ar fi putut găsi într-o zi
numărând aripi frânte pe câmp

*
împrejur erau numai scări ducând nicăieri
eu purtam o maramă în jurul genunchilor
parcă țesută din gânduri
pe care cei plecați le lăsaseră-n urmă

prelinse pe mâinile mele candele oarbe
care-mi vorbeau cu ochii închiși
părând fluturi de noapte convinși de întuneric să tacă

să treacă prin gândurile celorlalți netrăite
măcinând un infinit cu tandrețe
din care părea că mă văd numai eu

o trufie cumva incoloră părea că se-ncheagă

un neastâmpăr crispat al genunchilor reci
foșnind pe pagina cerului goală

încercam să urc și să scriu mai departe
exprimând o nostalgie târzie
care umplea preajma de liniște

semănam cu o curgere a clipei prin propria măduvă
prin gândurile celorlalți netrăite

*
splendoarea rotunjea asprimile pietrei
se făcuse târziu în privirea ei dinspre mine

ierburi de lună îi creșteau pe trup în dezordine
cum pe-o pagină goală a cerului

se făcuse târziu în privirea lucidă a pietrei
puteam să traversez răceala și liniștea ei
având de fiecare dată genunchii sfâșiați și singuri

uitarea lăsându-și umbra în preajmă
culoarea ei îmi rătăcea de la tâmple la tălpi

într-o poveste în care se făcuse târziu

razele sângelui se închegau tot mai greu
împărțind fuga mea între suflet și trup

încât nicio tăcere nu părea de prisos
între ferestrele inimii lipite de cer
unde se făcuse de mult prea târziu
și uitasem ce voiam lui Dumnezeu să Îi cer

*
era o câmpie albastră în formă de inimă
pe care mă așezam de bunăvoie să dorm

cu urmele nopții pe chip care nu se vedeau
prin tăcerea gravă din jur

în care-nviau păsări semănând cu o arcă
într-un alt contur al luminii
ce urma să mă treacă
dinspre mine spre rănile râului lunatic și orb
unde uitasem să dorm mai mult de-o jumătate de secol

pentru că un țipăt cuminte de corb
mă țesea în prelungirea câmpiei albastre

iar ea nu uita nici acum
să bată la mașina unui nor orbitor și confuz
poemul meu spovedanie precum un refuz
al celeilalte jumătăți de secol pe care nici n-o știam

Emil NICULESCU

Gând de iarnă

Zăpadă, delicventă politic, prin iakuții,
Pe care au călcat-o cândva, demult, mamuții,
Puși în diaporame-n muzee gen „Antipa”.
Ziceți-i lui Feodor, ocnaș,: „Trăește-ți clipa!”,
Lasă posteritatea, rămâne-va nimica,
A evadat din casa morților numai frica.

Armata de teracotă

Într-un coșmar, chiar mă imaginez
Înmormântat, vechi împărat chinez,
Cu-, alături, o armată de argilă –
Toți ce, în viață, mi-au produs doar silă,
Urmându-mă sub bolta subterană-
Validă, fără urmă de vreo rană
Și așteptând, ca viermii să-mi fi dat
Postuma lovitură de palat.
Istorici, la vreo decopertare,
Îi vor afla și-atunci în apărare
Cu ochii îngustați de-atâta cer
Și mâna încleștată pe junghier,
Spre a depune, și din neființă,
Mutește, jurământul de credință.

Post zona zoster
Toți suntem iritabili,
numai unii sunt expresivi
Caragiale

În anul ăsta, versurile mele,
De-acum un lustru-nchise-ntre coperte,
Pot merge, ecologic, la pubele
Cu,-n colțui gurii; „Dumnezeu le ierte!”
Reactivări, pe-un fond nervos, desigur-
După dermatologul Caragiale
Pot, cu liciditate, să-mi prefigur
Stigmate noi pe umăr sau pe șale.
De nesimțire porție crescută
Ar fi de luat, din zori, pe nemâncate,
Ca, inamic al Romei, Mithridate.
Precum Ovidiu-n Pont, măzgălind „Tristii”,
Departe de serbări patriciene,
De intrigi sinuoase și zavistii,
Roabe numide sau circaziene.
Ci – crâng sălbatic, sub teminae fagi
Sau într-o hrubă prebacoviană,
Pe unde lasă melcii mucilagii
Pe coșul împletit de damigeană,
În care toarce, fără încetare,
De printr-o vreme precolumbiană,
Un vin, ce-n perne moi ascunde ghiare,
El, singurul cu care-ai sta de gât,
Într-o „cetățenie de onoare”,
În acest târg anost, prost și urât
Rămas, doar prin rutină, pe picioare.

Fișă de lichidare

În curtea, dar din spate, a unei policlinici
A oștii, poți, cu carte, de-acum, să te cumineci –
Dincolo de centrală-i un garaj cu etaj,
Unde, cu neclintire, lui Gutenberg stau paj.
Cînd ies la o țigare, privesc cu mare jind
Asigurați, spre medici, șchiopi sau vioi venind,
Direct chitiți, desigur, către altă intrare.
La mine, rar, apar doar fișe de lichidare-
Transferuri în serviciu, poate pensionare-
Cum că numitul, cărți n-a împrumutat, deci n-are
A plăti vreo gloabă, și liber e să plece,
Ca în „Sergentul”, fără, în piept, inima rece.
Certific olograf că, sigur, litigii nu-s
Iar clasica lectură le-a fost mult prea presus.

Din depozițiile smulse
(sub presiune)
lui August Prostul

Lumea s-a dus. Liniște-augustă,
Când crapă chinorozul ca o crustă –
Mască de ghips lipită mult prea strâns
Pe-un chip desfigurat de plâns.

Homo ludens

Tropăia spiritul gregar –
O birjă fără de fanar,
Un agregat fără trăpași,
Cu,-n scaun, lăutar primaș –
Pe-un, de-altădată, macadam
Unde, poftim, ne delabram,
Cu Filerot și Aretuza
Care-și aveau în suflet spuza,
Cu jocuri și cu jucărele
Ajunse oale și ulcele.
De trena verbului „a fi” ,
Curând ne-om dezobișnui,
Fără vreo mare tevatură:
Vezi, duce fluierul la gură
Arbitrul cel imparțial,
„Nașul” de tren provincial,
Cel confiscând, pe apucate,
Cărțile de identitate.

Lotri de nea de-a lui Villon

Sfârșit de an. Memento mori ce
Urcă-n ecran fufe folclorice.
De câte și de câte, mai știi, ori
Te-ai recuzat, scârbit, de omnivori?
O elegie pare-a fi trimisă
În eter fără vreo recipisă,
Iar hackeri, fără de pardon,
Sparg cod agotic din Villon.
Cu mâna pe-a locantei clanță,
Deschizi o delicventă Franță,
În care te aprinzi și arzi
De-a rând cu prinți și cu cloșarzi.
În sala – navă sub tempestă–,
Unde-un cățel, dotat cu vestă
Și ignorant de-apropitar,
Amușină, scâncind arar,
Ba românește, ba frâncește-
Zăpada care se topește,
E-adusă-aici , ca și-n alte țări,
De Sfântul Duh pe încălțări.

Astrologie

În iunie, când ziua, la cinci, își saltă geana,
Sfioasă ca o soră-ntre maici, la Tismana
Îți dă în foc cafeaua, din somn ca de sub ape
Ieși, îndreptând spre lume ridate periscoape
Și afli, pe mass-medii, în zodiac derive,
Fiindcă și balanța-i, prin astre conjunctive,
Fragilă: vezi facturi și extensii și chitanțe
Ce vin cu girofar și sirenă de-ambulanțe,
Încât, nu se mai știe prin ce împrejurare,
Ieși, încă-odată, teafăr de la descarcerare.

Din urmă

Din urmă, vechi imagini, ce revin
Liniștitor – efect de-aspacardin,
De biberon – copil al unei secte
Cu „setea-adâncă a formelor perfecte”,
Căzut, direct din leagăn, înspre seară,
În bâlciul figurinelor de ceară.

Salcia de sub geam

Treizeci și cinci de ani au trecut ca din greșeală,
Te văd, de la fereastră,-n noiembrie, mai cheală
Decât șansonetista, cea a lui Ionesco
S-au smuls verzile-ți plete de vânt, care încotro.
Cardul meu biologic e spre suma finală,
Ne vom privi, la anu, hecubă vegetală?
Prin ceața densă ca un fum gros de cabaret
Dansezi ca Isadora, pentru un slav poet,
Ce, din „Ieslea lui Pegas”, duhnind a spirt și-a bere,
Din ochi decolorați îți azvârle-o mângâiere,
Sau, cum se mai întâmplă, un corb, profund proclet,
Va croncăni un scitic și categoric: „-Niet!”
P.S.t
În primăvară, după o furtună, s-au aflat
Oamenii primăriei, într-un costum bălțat,
Hingheri, purtând drept șbilț huruitoare drujbe,
Ce au cântat, în lemnu-i, ultima dintre slujbe,
Prea leneși să-amputeze rădăcini lungi și tari.
Poate, cu mila ploii, va da cumva lăstari.

Cursa de schimb

Motto: Vai, organele-s sfărmate și maestrul e nebun…
Mihai Eminescu

Artistul, filantrop și donator de organe,
Nu-i promovat prea bine pe micile ecrane,
Deși, singur pe masa rece, chirurgicală,
El se eviscerează cam fără vreo sfială.
Uite, motocicliștii –bancă-n piesele de schimb-
Au, după accidente, și garantat, un nimb.
Dincoace, punem cazul, prin care transplantare
Poate să dea Ovidiu clinchetele barbare
De ghiață adunată în pleata unei scite
Pe veci necunoscute, cu-atât mai mult iubite?
Ce poți, atunci, a face când vezi, labuntur anni,
Cum dau asalt, asediu minute-pocitanii,
Spre ziuă, când, cu-o tuse de fumător asmatic,
Tulburi fundul de mare al spațiului sarmatic,
Și-ai dărui oricui vrea aceste branhii/ bronhii
Ca Byron, spre Elada, viața la Missolonghi.
Nu e primit, căci nu ești prin mari dicționare –
Telali de orgi rămân să aștepte-n pronunțare,
Vreo două generații, la cea mai optimistă
Cursă de spectre pe a posterității pistă.