Spații culturale nr. 46 (6)

Petruș ANDREI

Crezul

Țăran ori inginer sau profesor,
Apreciez că-i sfântă munca lor,
Iubesc însă mai mult pe scriitor.

În lumea noastră-atâta de zăludă,
Pe foaia, uneori, de lacrimi udă,
La el și noaptea este zi de trudă

Că are o menire pe pământ
Să pună miere-n trestii de cuvânt
Și, precum pasărea, să-nalțe-un cânt.

Când pasul vremii ornicul măsoară,
Durerea care-n suflet îi coboară
El o trăiește-atunci a doua oară.

Nu are casă-naltă și nici bani
Și umblă neștiut printre sărmani,
Cu toate astea are mulți dușmani.

De are har, menire și talent
La școala vieții însă-i repetent
Și asta-i, de departe, evident.

Ca eremitul stă într-o chilie
Având o negrăită bucurie
Anume-aceea zilnic de a scrie.

Credința lui este și crezul meu
Că primul vers mi-l scrie Dumnezeu,
Pe altele, după dictare-I, eu.

Și într-o zi…

Și într-o zi te duci în lumea mare
Că mi te-ai săturat de asta mică,
Dar dorul de acasă te oftică
Și ai veni-napoi din depărtare.

Mai stai, că ai pe-acolo fiu sau fiică
Și te mai ține-un soi de supărare
Că pe aici e proastă guvernare
Și pâine-ntruna prețul își ridică.

Justiția la noi nu-și face treaba,
Se pare chiar că ia banii degeaba
Fiindcă hoții zburdă pe afară.

Eu, care-am colindat întreaga lume,
Cu jurământ, atâta vă pot spune:
,,Mi-e dor și de dușmani, când plec din țară!”

Lucian MĂNĂILESCU

Fotografiile

Pe vremea copilăriei mele
fotografiile se încheiau strâmb la cămaşă,
Dumnezeu desena pe paravanul din spate
munţi şi păsări albastre
apoi aştepta, cu capul vârât în patrafirul nopţii
să declanşeze blitzul orbitor al amintirii…

Ploaie de vară

Pe prispa înaltă a verii
încă visăm miracole şi cântece de greier
încă suntem acolo, printre fluturi şi nori
şi netrăite clipe de fericire…
În umbră foşnesc paşi desculţi, mâna ta
se face streaşină depărtării,
buzele au gust de cireşe amare
şi-n ochii tăi miraţi şi căprui
picăturile ploii aprind o lumină amară
mirosind a gutui…

Ţara surdo-mută

În ţara mea interzisă îngerilor,
flutură drapelele şi iluziile,
fericirea se vinde ambalată
în pungi de plastic,
se dansează după ropotul ploii
nici un sentiment nu e interzis
şi lumea e veselă
ca la o nuntă de la care a fugit mireasa.
În ţara mea surdo-mută
afişele escaladează ziduri
somnambule,
în timp ce lucrurile
se holbează la oamenii
îngrămădiţi în mijloacele
de visat în comun.
Ţara mea e undeva foarte departe,
pe alt continent sau poate
pe altă planetă, nici televiziunile
nu mai au veşti de acolo,
se transmit în direct
numai violuri şi spasme numai
paradisuri fiscale şi păpuşi gonflabile
numai discursuri patetice
în limba tot mai străină
a fericirii…

Cocorul

Pe tata l-a luat cineva cu lopata
şi l-a făcut negură şi ploaie şi vânt
de n-a mai încăput pe pământ.

– Tată, întreb nucul bătrân şi amar,
unde a-i ascuns zilele din calendar
şi de ce în casa noastră cântă cucii
şi-n grădină mărul ionatan
îşi face semnul crucii?

El a tăcut foşnind ca un cocor
prin cerul asurzitor şi pustiu
şi dintr-o dată s-a făcut târziu…

Acum

Acum e duminică şi
la celălalt capăt al lumii
se năruie în somn catedrale
înlăcrimat de albastre şi singurătatea
îţi spune tandru: „La mulţi ani!”
şi nu mai ştiu cum e să te bucuri
când roua aprinde rugul tandru
al dimineţii…

STATUIE DE SINE

O să-mi ridic o statuie, aici,
în deşertul de oameni – spune
poetul Rodian Drăgoi –
o statuie ecvestră cu un cal alb
galopând cu singurătatea în spate…

Între timp viscolul oraşului
se aude tot mai aproape,
şenilele norilor lasă urme adânci
în câmpia albastră
şi ninsorile abia mai reuşesc
să acopere huruitul
continentelor în derivă.

Totuşi – zicea Poetul – o să-mi ridic o statuie aici,
în deşertul de oameni:
vă rog, luaţi fiecare o piatră în mână
şi miluiţi-mă!

Pe râu, printre nuferi

În zadar ai sugrumat gâtul de lebădă
al tăcerii răscolind prin oglinzi după
chipul tău palid.
Zadarnic sub tragice măşti
ţi-ai ascuns iubirea, la fel cum
a fost inutil şi jocul tău
cu păpuşile de cârpă şi nebunia…
Ai îmbătrânit Ofelia, de mult
ai îmbătrânit,
plutind pe râu, printre nuferi…

Mâna verde

Din megapolisul acesta de la marginea lumii,
cu felul lui de a fi fericit printre moluşte
şi zări cu adolescenţi care zboară prin somn,
în care ninge cu cenuşă de lumină peste
zidurile cu pielea crăpată de cuvinte neînţelese,
din insula aceasta mereu glorioasă în care
oamenii mărşăluiesc, umăr la umăr,
către mările albastre ale singurătăţii,
din oraşul acesta, scufundat în mintea mea,
ca o Atlantidă ireversibilă, vor erupe,
foarte curând, anomaliile multiculore
ale noului secol şi vom fi fericiţi şi aurolacii
vor dansa pe străzi împreună cu ploile
ridicând către cer mâna verde a libertăţii.

Valeriu Marius CIUNGAN

PENTRU POEZIE

aş fi-nceput frumoasa poezie
fără să ştiu în versul următor
cerneala, cum se-aşterne din peniţă ştiu, dar nu ştiu ce-o să scrie

cerneala scade –n călimară ca vinul pus deoparte, cu sigiliu, e-nvechită
ca timpul părăsit în ceasul de perete, tresare în aceeaşi baterie
şi moare şi parcă-nvie o clipită

creionul ce-o să scrie? tăciune negru, lumină din adâncuri
lemn dulce, ros la capăt, când inspiraţia nu vine,
înaltă, zveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri

cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie
Altul pentru mine, să mă supună, să posede, să ucidă
să mor puţin (să văd cum e) să mor frumos
şi-apoi să-nviu frumos în poezie

pentru poezie!

TU, CARTE

Tu carte scrisă, închisă între cărţi mai vechi, pe raft,
Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să zboare, să se-aşeze,
pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul tău cotor,
ce te alege şi te-nclină,
pe mâna binecuvântată ce te-aduce
din întuneric la lumină

Voi pagini albe
cu meşteşug legate-n astă carte
lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze
pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase,
ce vă abandonează plictisite sub veioză,
pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

Tu, carte scrisă
(cinste cui te-a scris )
cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi
îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru
pune-le straiele pentru marea trecere
anunţă familia

trupul tău
trupul meu

timpul tău
timpul meu

au trecut!

FLOARE DE TROTUAR

şi nu s-a scris vreodată despre astă floare
nemaivăzută de poeţii filologi, la bibliotecă, în lecturi suplimentare
ţâşneau afară cu pupile dilatate pipăind pământul
să simtă răsăritul rânced, rece (şi doare) dacă doare

adesea talpa grea de gumă lângă floare trece
călcâiul strâmb de platfus trece lângă
şi se-auzea-n periferii îndepărtate sunând prelung albastru
sirena orei şapte, când muncitorii merg la lucru prin răsăritu-albastru, rece

nu ştim cine a sădit frumoasa floare de trotuar
cum a răsărit ea între dalele de piatră perfect finisate,
poate e sufletul întrupat al şantierului strămutat în îndepărtatele periferii…
cine-o creşte, poate doar ploaia bunului Dumnezeu…
cine răspunde de fragilul ei destin, poate doar bunul administrator,
poate eu

cum recitam abia şoptit unui tufiş mai nou pe-aici, artizanal
fără o stea la căpătâi, căzuse, în noaptea-înţeleaptă emisferă
şi mă trăgea-ntr-o parte răsăritul
manşeta udă (rouă, lacrimi sau cerneală?)
floarea de trotuar de la butonieră!

nu ştim cine-o fi sădit acest tufiş artizanal…

LUMINILE ORAŞULUI

s-au aprins luminile oraşului
nostru provincial, liniştit,
aşezat între dulci coline,
tăiat în trei de râu şi calea ferată

gara e părăsită
sunt doar neoanele ce luminează
prin plexicul alb numele oraşului
şi luminile trenurilor ce ajung tot mai greu , mai rar,
stau un minut
şi pleacă

la case s-au aprins luminile din curte, focul în sobe,
oamenii se retrag fără grabă la cina cea fără taină
e mai sigur cu cheia întoarsă în zăvor şi becul aprins
se feresc de întuneric ,
întunericul absolut, perfect, îl găseşti în tăcerea
anumitor peşteri, sau după moarte

cetatea medievală e luminată de jos în sus
cu puternice reflectoare
turnul cu ceas se zăreşte din depărtare
străjuieşte o istorie fără glorie
în vechile cetăţi fortificate transilvănene
localnicii aveau câte o cămară cu acelaşi număr
ca al casei, unde duceau la păstrare slănina şi cârnaţii
sacii de făină, organizarea era nemţească, fără cusur
sfânta biserică din interior era înconjurată de afumături

ei nu erau cavaleri ai dreptăţii, nu luptau pentru glie, pentru credinţă
la cel mai mic atac se retrăgeau în cetate
cu tihna pe care ţi-o dă certitudinea înfrângerii
şi doctrina militară defensivă
îşi savurau preparatele de porc pregătiţi din vreme
pentru un asediu prelungit

nu avem metrou, trenuri subterane
totuşi în fundaţiile de beton ale blocurilor sunt becuri aprinse
iarna se trage vinul de pe drojdie şi cu puţin sulf
în trei săptămâni va fi perfect limpede

nu ştiu de ce suntem altfel sub pământ
mai săritori, mai darnici, mai veseli
luăm în râs lumea de dincolo şi lumea de deasupra

iată cum repetăm cu o anumită demnitate istoria
acestui colţ de ţară
întocmai vrednicilor nostri înaintaşi
am pus damigenele de vin deoparte

poate lupta de afară
va fi de durată

şi viaţa ne va învinge
ca mai mereu!