Propoziții pretențioase – Aerofor
Se lăudase Tamba că bătuse singur cincizeci.
Nu credeam. Toate acoperișurile de până atunci adunară în medie 45 de foi. Cel mai mult cam 55. Spre norocul nostru. Pantele (am auzit pe unul botezându-le penți) fuseseră line și se întindeau pe suprafețe plane continui mai lungi de zece metri și mai late de cinci. La Mirel am beneficiat de o zi întreagă, plină până la ora când soarele pică, într-o permanentă adulare, după dealurile Pleșeștilor. Abia atunci, bâjbâind după un ultim strop de apă, am reușit să ne aerisim căpățânile încinse sub căciulile negre și să ne dezmorțim musculatura după atâta ,,aerobic” practicat de la 20 până la plus 34 de grade și-napoi. ,,Să nu uităm ceva.”, văzându-l pe Cristi grăbit, ca de obicei, să strângă sculele. Optzeci de foi însemnaseră partea toată dinspre Focșani și vreo cinci rânduri pe partea opusă. A doua zi motoarele s-au mai înmuiat. Cele cincizeci de foi rămase necesitau mai puțin efort, dar nu și mai puțină atenție. Se putea ,,dansa” pe astereală, fiindcă de sus în jos avea minim șase metri, însă numai dacă ,,dansatorul” era profesionist. Să nu uităm ceva și cleștele mare rămăsese pe masa improvizată la etaj, când se adunase întunericul ghemotoace mici și la raportul final dăduse exact cât suma chiorului. ,,Și dacă terminam lucrarea, ce făceam, Cristi? Ne întorceam după el? Îl mai găseam?” Lamentările și abordarea nevinovăției fără niciun suport. ,,Furase” lada de scule până să apuc să reiau inventarul: cele patru foarfeci, doi clești de coame, un clește de cuie, tesla, patru ciocane de lemn, două ciocane de fier, cleștișorul mic, falțul, cutia cu pastă pe bază de oxid de zinc, cârpe de șters, hainele și încălțămintea de schimb. Dac-am omis ceva, să-mi aduceți aminte. Garantat erau necesare vreo două cabluri electrice la care se lăsa adăpată drujba. Mai numără dacă mai ai ce. ,,De mai adăstai un țâr cu lada, acu le-aveam pe toate în posesie.” De parcă nu mă obișnuisem. Însă nu puteam accepta motivul grabei: ,,Da’ ce, mă, dormim aici, nu mai avem treabă acasă?” La nouă și ceva? Spălare, mâncare și culcare. ,,Și la bloc ce aveți de făcut, mutați… mobila dintr-o cameră-n alta zilnic?” Că el nu mai stă, că aerează dormitorul, că din cauza celui de deasupra i se face mucegai. ,,Și vara?”
În orice anotimp. Ca noi. Contează, nu contează, eram pe acoperiș, pe sub el. Uneori amenințați de vreo jivină a curții. Câinele lup, în speță, al lui nea Soare. Masivul socru al lui Mihalcea. Încă trăia, încă debita sub copertina metalică table de toate felurile și-ndoia tablele ca pe foile de caiet sub falca imposibil de grea și de puternică a abkantului. ,,Sandule, vino, mă, să-mi puneți vreo două jgheaburi…” Se făcuse praf cel de la atelierul improvizat afară, închis pe două laturi – toamna și iarna primea un material de copertine, înșirat pe sârmă, să nu intre zăpada și stropii ,,adverși” până la cei doi mastodonți fixați la peretele lung – și necesita unul mai rezistent cu o scurgere în capătul dinspre stradă, introdus într-o gaură în țeava de susținere a acoperișului. După voia proprietarului. Și-o cârpeală vizavi la ,,advonul” ticluit de fală în primii ani de după revoluție, dar nu numai, ci la toate olanele etajului și poalelor.
