Spații culturale nr. 46 (5)

Lucia Irina MIHALCA

Aripile de înger

Mâinile mamei, frumoase, calde – prima atingere simţită,
mâini delicate ce te-alină, te vindecă şi îţi surâd,
mâini magice prin care toate prind contur
– povestea lucrurilor sădite şi crescute;
păstrate, apoi, în amintire –
mâini harnice ce trudesc neobosite,
mâini dragi care te leagănă, te-nalţă şi-o viaţă te susţin,
mâini călăuzitoare care te-nvaţă să scrii şi paşii să-ţi continui,
mâini liniştite care te ţin în braţe, te-ngrijesc şi te îmbrăţişează,
mâini line recunoscute-n somn şi-n vis, în febră sau durere,
mâini puternice în care-ţi găseşti şi sprijin, şi tărie,
mâini ce se dăruie şi-ţi dăruiesc tot ce-i mai bun,
mâini strânse într-o rugăciune, Cerului trimisă,
mâini pline de duioşie ce lacrimile-ţi şterg.

Mâinile mamei, calde, iubitoare, pline,
ce te cuprind când vii
şi flutură, în urmă, la plecare.
Sunt mâinile de care fire nevăzute te leagă,
sunt mâinile din care ţi-ai luat, cu timpul, zborul,
sunt mâinile care au-ndurat, în dragostea nemărginită,
şi răni, şi frig, dureri şi-atâtea greutăţi.

În calmul lor, mâinile mamei, tăcute, reci şi vlăguite,
pe ultimul ei drum le simt,
mâini adormite pe care
râurile fierbinţi
de lacrimi şi suspine
nu le mai pot trezi la viaţă, acum, aici.

Aripile noastre uitate

Într-o particulă misterioasă
încape întregul univers.
În noi s-a creat,
acum cuvântul există
şi-odată cu el
viaţa
pulsează
în stele, planete,
natură, om, lumi infinite.

Lumina
îşi cere întruparea.
Ne naştem, murim,
revenim în lumină. Suntem.
Nici început, nici sfârşit, nu există!

Totul este lumină,
în razele ei ne e scris viitorul.
Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!
Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare,
vei prinde, până la urmă, una.

Asculţi glasul culorilor?
Sunetul, odată creat, continuă
să existe etern,
chiar şi-n adâncă tăcere.
Cu toate simţurile atingi lumina muzicii,
eternul ciclu al paradisurilor stelare,
în infinit se-ating liniile paralele.

Respiră, priveşte şi-ascultă
prin respiraţia,
ochii şi-auzul universului!

Cândva aripile ni se vedeau,
încă le mai avem,
copiii şi tinerii
le folosesc în zborul lor
prin lumi nevăzute.
Cu aripile tinereţii, gândul
prinde înveliş în azurul cerului.

Asculţi bătăile inimii?
Sunt părţi din simfonia pământului
ce-şi poartă în noi
mesajul – viaţa are un sens -,
nu uita cine şi de ce suntem aici.

Arirang, Arirang, Arariyo

În camera scăldată de razele lunii,
ascult, într-o seară de mai,
acordurile unui cântec tulburător.
O voce diafană, vibrant-tânguitore,
menţinută de respiraţia sa ritmată,
asemeni unei eşarfe luată uşor de vânt,
Arirang, Arirang, Arariyo…

Printre corzile ciupite ale zitherei,
sunetele clare, pure, se sting brusc,
reaprinse, din eter, de magia oboiului
şi-a tamburului, înfrigurându-mă.
Lăsată în voia nadei muzicii,
timpul pare să nu existe,
spaţiul nu are limite.
Simt o uşoară bătaie pe umăr,
am impresia că mă-ntâlnesc cu mine,
cea de dincolo de timp.
Cu zâmbetul cald mă priveşte adânc,
devoalând lumina de chihlimbar
din lumina oglindită.
Uitând de mine, călătorim
în teritorii vaste,
spulberând materia şi umbrele ei.

Timpul suspendat îşi revine,
alert o ia la fugă, în briza serii
năluca se pierde,
întind mâna s-o prind,
în zadar încerc
să reţin acest eu profund.

În nicio oglindă n-o voi putea striga,
în nicio oglindă n-o voi putea privi.

Un regret intens străbate
ultimele acorduri ale cântecului,
ce copleşesc spaţiul camerei, umplându-l,
Arirang, Arirang, Arariyo…

După rugăciune, închid ochii,
în surdină, sunetele lente
îşi continuă
ritmul interior la marginea lumii.
Păşind în tărâmul viselor,
o adiere de mătase
şi-o strângere delicată a mâinii.

Atingerea Cuvântului

Pe traseul iluzoriu înaintezi
prin vântul puternic,
abia respiri,
mergi şi mergi,
de nicăieri se-aud voci,
întinzi mâna, nu vezi nimic.

Un fir fragil
între două puncte!
Prin sunetele împrăştiate peste tot,
lacrimile pier ca aburii ceţii dense, compacte,
fără un punct de reper,
fără urme.

Un înger printre nori, în bucla de gânduri,
răspândind o lumina radiantă!
Cuvântul te frământă – şi Cuvântul s-a făcut trup -,
în puterea lui
stau viaţa şi moartea.

Te îmbrăţişez, frunză a copacului universal,
umanitatea din fiecare picătură
ce înmugureşte,
înveselind forma de viaţă!

Te îmbrăţişez, copac al vieţii,
o uşă deschisă
spre a descoperi
imensa iubire divină!

Ca floarea de cireş în lună plină

Lumina s-a născut, în templul liniştii,
din pântecul Mamei Divine…

Viaţa înseamnă destin
în acea bulă de aer numită clipă,
– mereu mai cerem un timp –
iar cei din jur
peisajele, decorul,
fragmente, amintiri, reverii,
crochiuri de nostalgii, uitări,
scântei de lavă vulcanică
ce ies din matriţa peliculei
derulate pe un fundal alb,
în labirintul vieţii.
Un contrast de lumini şi umbre
prin care-şi vor căuta sensurile,
întâmplări stârnite de adierea sorţii,
în realitatea unui
„nimic nu este întâmplător”!
Iartă şi mergi mai departe,
nu te opri, evoluţia asta înseamnă,
mergi înainte,
un nou cerc de lumină te-aşteaptă!

Spiritul poate să accepte provocările
sau, doar, să se opună lor,
asemeni bujorilor roşii şi galbeni,
ce ies în evidenţă, în briza vântului,
din aceeaşi tulpină,
rubine
din picăturile inimilor însângerate
ale celor care-au trecut pe-acolo.
Un conflict intern
prin care soarele învinge în culoarea lor.

Un om şi o femeie dorită de om…
O şoaptă-i iubirea lor,
ca floarea de cireş în lună plină,
o şoaptă din irizările începutului
în sufletele ce se caută,
frânturi prin care totul se contopeşte!
Un diamant ce vine din moarte
şi merge în lumină,
o noua vedere
din cântul sufletului nostru,
o cheie prin care
primim toate darurile lăuntrice.

Iulian MOREANU

Amurgul

Cristian şi Florentina lucrau în birouri alăturate, despărţite printr-un perete de sticlă. În acea încăpere de la etajul doi al instituţiei, un lung culoar separa douăsprezece asemenea „celule”, dotate identic, cu calculatoare, desk-uri şi scaune ergonomice. Câte un cuier fixat pe unul dintre pereţi şi un dulap cu mulţimi de sertare, completau acel loc de muncă pe care mulţi funcţionari şi l-ar fi dorit.
Aveau acelaşi şef de departament şi atribuţii de lucru asemănătoare, care, în cea mai mare parte a timpului, însemnau urmărirea unor situaţii destul de monotone pe monitorul calculatorului. Din când în când, trebuiau să ceară explicaţii ori dispoziţii de la şef, iar acesta stabilise ca toate aceste lucruri să se petreacă doar în biroul lui futurist, şi nu on-line, cum făceau ceilalţi din conducere, şi departe de alte urechi.
Acolo, în faţa biroului, s-au întâlnit prima dată, faţă în faţă, deşi Cristian avea o vechime în serviciu de peste treizeci de ani, iar Florentina mergea şi ea pe cincisprezece.
Ea ieşea, iar el aştepta să intre la şeful ultra-secretos. Acesta era relativ nou în instituţie, se vorbea că „înainte” lucrase în nişte „structuri” mai puţin agreate, şi atunci dar şi acum, dar că era tobă de ştiinţa conducerii, chiar dacă absolvise, până-n revoluţie, „Ştefan Gheorghiu”. Poate cu atât mai mult.
Cu toate că zeci de ani se lucrase în condiţii aproape insalubre, spunându-se mereu, ani la rând, că nu sunt fonduri, că la anul, apoi la celălalt şi tot aşa, invocându-se mereu fel de fel de motive, primul lucru pe care l-a făcut noul şef a fost să „reabiliteze” întreaga clădire – şi nu doar departamentul de care avea să răspundă -, de ai fi zis că fusese ridicată de la temelie, şi să doteze apoi toate birourile cu mobilier modern, ultrafuncţional şi calculatoare de ultimă generaţie. De unde, dintr-o dată, pleaşca asta, avalanşa de bani, peste nevoi, chiar, nimeni nu ştia şi nici nu era interesat să afle. Important era că de acum înainte aveau să lucreze în condiţii „europene”, şi parcă şi volumul de muncă scăzuse considerabil. Fiecare avea mai puţin de lucru decât până atunci, programul era mai relaxat, dar nimeni nu a fost disponibilizat.
În ziua aceea, văzând-o ieşind oarecum îngândurată din biroul şefului, Cristian a privit-o de sus, pentru că era destul de mărunţică, iar pantofii fără toc o făceau şi mai mică de statură. Florentina a trecut pe lângă el trăgându-se uşor într-o parte, spre a-i face loc, şi şi-a apropiat de faţă, acoperindu-şi-o, un dosar plin cu hârtii pe care îl avea în mâini. În urma ei a rămas o urmă de parfum de caramel ars amestecat cu ambră.
Peste o oră, Cristian a primit pe adresa internă de e-mail un mesaj care nu conţinea însă nici un cuvânt. Un e-mail gol. Ca o hârtie nescrisă trimisă într-un plic la o adresă exactă. A verificat dacă nu cumva e-mail-ul avea totuşi un ataşament, dar şi acesta lipsea. A privit mirat „pagina” goală a e-mail-ului trimis de colega lui mai tânără care, dincolo de geamul transparent îşi vedea liniştită de treabă, privind concentrată monitorul computerului, şi nu ştia ce să creadă. În acele momente, cu siguranţă juca solitaire, ocupaţia de bază a multora dintre angajaţi, în cea mai mare parte a timpului. Nu părea a avea legătură cu e-mail-ul cel ciudat, de parcă cineva făcuse o farsă de la computerul ei, pândind o clipă în care aceasta părăsise pentru câteva clipe biroul.
Cristian nu observase însă ca Florentina să fi ieşit din birou (nici vorbă!) şi altcineva să fi intrat pe furiş şi să-i folosească adresa. „Poate o fi vrut să trimită un e-mail cuiva, a renunţat, dar, din greşeală, deja scrisese adresa mea şi a dat, totuşi, sent”, şi-a zis Cristian.
A doua zi însă, figura s-a repetat şi avea să se repete timp de două săptămâni, zi de zi. De fiecare dată când, contrariat, o privea, Florentina nu părea a şti ceva despre mesajul lipsit de cuvinte, care venea, totuşi, din calculatorul ei. Într-o zi, în timpul pauzei de masă, Cristian a văzut-o stând pe hol şi privind în golul ferestrei ce dădea spre stradă. La ora aceea, strada avea acelaşi aspect cotidian anodin, de-a dreptul dezolant, cu oameni mergând agale, trişti şi cu gândurile cine ştie unde, şi o pestriţenie de maşini la mâna a doua şi a treia. Din când în când, câte un câine traversa bezmetic strada, la limita morţii, vârându-şi zăpăcit coada sub picioare, la auzul claxoanelor răguşite, ca şi cum poziţia asta era garanţia sigură a supravieţuirii lui.
Cristian a luat două pahare cu cafea de la automat şi s-a apropiat de Florentina cea gânditor-visătoare. I-a întins unul fără nici o vorbă, şi Florentina l-a primit fără să spună un cuvânt. A început să bea cafeaua cu sorbituri mici, fără să să-şi ia ochii de pe fereastră. Nu a scos nici o vorbă. După ce a terminat cafeaua, Cristian s-a întors în birou şi s-a aşezat nelămurit pe scaunul său ergonomic, care l-a primit cu un uşor scârţâit prietenesc. Pe Florentina a lăsat-o lângă fereastră. Părea că nu avea chef nu doar de vorbă, ci de absolut nimic. Niciodată, până atunci, Cristian nu o văzuse atât de abătută.
Din ziua aceea, Cristian nu a mai primit nici un e-mail şi chiar a început să le simtă lipsa, deşi tot ce văzuse până atunci nu fusese decât un text lipsă.
Florentina nu se remarca printr-o frumuseţe deosebită. Era mai degrabă o femeie despre care s-ar fi putut spune cu certitudine că nu ieşea în evidenţă prin nimic aparte. Mică de statură fiind, începutul unei tendinţe de îngrăşare era mai vizibil decât la alte colege care, cu cât înaintau în vârstă, cu atât îşi rotunjeau formele, într-un mod de-a dreptul hidos, punând grăsime îndeosebi pe burtă şi pe fesele lăsate, într-o diagonală caraghioasă, văzute din profil, în timp ce picioarele, prin contrast, aduceau a fuse pe care te mirai cum se puteau sprijini, deşi toată ziua vorbeau despre tot felul de diete, care mai de care mai miraculoasă, dar care nu prea dădeau rezultate, pentru că mai trebuiau şi respectate.
Părul negru şi cu firul cam gros şi-l purta prins la spate cu o clemă mare, de forma unei scoici, într-un fel de coc, lăsându-i liberă ceafa, la jumătatea căreia avea o aluniţă pe care din când în când era tentată să şi-o scarpine. Era mioapă şi avea un strabism la ochiul stâng, pe care ochelarii cu lentile circulare, înguste şi rame late i-l ascundeau destul de bine.
Cel mai adesea venea în pantaloni reiaţi, de culoare maro, foarte strâmţi, şi mai mereu purta o eşarfă pe care o răsucea de câteva ori în jurul gâtului. De câte ori a auzit-o vorbind, Cristian a constatat că avea o voce uşor răguşită. La început a crezut că era răcită, dar apoi şi-a dat seama că trebuie să fie vorba de vreo laringită, ceva. Iar eşarfa aceea de mătase, prin permanentizarea ei şi care pe vreme rece era înlocuită cu una mai groasă, de mohair, ori chiar un fular lung şi gros de lână, precis masca o problemă cu glanda tiroidă. Călca apăsat, şi toată lumea ştia când trecea ea, după zgomotul făcut de pantofii ai căror tocuri izbeau cu putere pardoseala.
Despre Florentina, Cristian ştia aceleaşi lucruri generale pe care le cunoşteau şi ceilalţi colegi. Se căsătorise imediat după ce terminase ASE-ul cu un tip cu trei ani mai mic decât ea, care nu avea studii superioare, iar situaţia materială îi era destul de modestă. După multe căutări, abia reuşise să se angajeze pe post de administrator la primăria din satul său, sat în care o adusese şi pe Florentina, cu care ocupa două odăi într-o casă bătrânească. În aceeaşi casă cu aspect sărăcuţ, alături de socri mai locuiau şi fratele soţului, împreună cu nevastă-sa şi doi copii. Şi Florentina avea o fetiţă, de şapte ani, care învăţa la şcoala generală din comună şi pe care o suna în fiecare pauză pe telefonul mobil. După grimasele pe care le făcea, Cristian îşi dădea seama dacă cea mică se lovise, mâncase sandvişul pregătit de acasă, luase un calificativ foarte bun şi altele. Părea a fi de o mămoşenie ieşită din comun.
Cam la o săptămână după ce a început să primească acele e-mail-uri goale, Florentina a fost căutată de bărbatu-său. Acesta a intrat în încăperea cea mare compartimentată în birourile aranjate în oglindă şi s-a îndreptat către al ei, mergând prin culoar cu prudenţă, de parcă acesta ar fi fost zigzagat şi îi era teamă ca nu cumva să păţească precum un schior neîndemânatec care ia la rând toate steguleţele ce marchează traseul. Era un tip masiv spre obez, care părea stingherit şi strivit de atmosfera profesional-intelectuală dinăuntru. Ai fi zis că se temea ca nu cumva să fie întrebat ce carte a citit în ultimul an şi să nu poată da vreun titlu.
Probabil nu o anunţase pe Florentina că vine, fiindcă, în momentul în care l-a zărit dincolo de geamul de sticlă, aceasta a avut o tresărire, surpriza nu părea prea plăcută, dar şi-a reprimat rapid reacţia, a schiţat un zâmbet chinuit drăgăstos şi s-a ridicat de pe scaun pentru a-l întâmpina şi a-l conduce în „celula” ei. Două prietene de-ale Florentinei au apărut ca din pământ şi, după cum l-au abordat, Cristian a înţeles că se ştiau destul de bine. Au schimbat câteva cuvinte pe care Cristian nu le-a auzit, apoi cei doi soţi au intrat în birou.
Bărbatul era îmbrăcat cu gust, în costum, cu cravată, dar nu prea părea obişnuit cu o asemenea ţinută. De dincolo de peretele de sticlă, Cristian a observat cum Florentina şi-a privit soţul cu ochi critic, de sus în jos, ca şi cum voia să se convingă că acesta îşi pusese pe el ce-i pregătise ea încă de cu seara. În secunda următoare, i-a aruncat o privire scurtă lui Cristian, şi se întâmpla lucrul acesta pentru prima dată, sau poate pentru prima dată surprindea el acea privire. Nu şi-a putut explica de ce, poate voia să surprindă o primă impresie a lui Cristian despre bărbatul ei. Fără a-şi da seama dacă a reuşit, Cristian s-a prefăcut a nu observa această privire a ei şi a avut impresia că dacă birourile ar fi fost dotate cu jaluzele, Florentina le-ar fi lăsat jos imediat. Oricum nu s-ar fi auzit ce vorbesc, dar nici să nu se vadă?
Soţul Florentinei nu a stat decât câteva minute, timp în care toate privirile din birourile din apropiere au stat îndreptate către cei doi. Aceştia nu au schimbat tandreţurile aşteptate, iar gesturile lor mai degrabă neutre nu dădeau de înţeles că erau doi soţi ce se iubesc la nebunie; mai degrabă, şederea soţului a fost gestionată emoţional de Florentina, ale cărei grimase şi mişcări domoale voiau să lase impresia celor care le aruncau uitături cu coada ochiului ori făţişe că aveau în faţă o pereche normală, ce se manifesta cu decenţa necesară într-o asemenea împrejurare.
La câteva zile după ce nu a mai primit e-mail-urile goale, Cristian i-a trimis Florentinei unul în care punea o întrebare: „Mi-aţi trimis mai multe e-mail-uri fără conţinut, sau a fost cumva o greşeală?” Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat: „Nu, nu a fost nici o greşeală”. „Şi de ce nu aţi scris niciodată nimic?” a întrebat în continuare Cristian. „Pentru că nu am ştiut ce să scriu.” „Atunci?” a insistat Cristian. „Atunci, ce?” a venit imediat răspunsul Florentinei.
Acesta a fost primul lor schimb de e-mail-uri. Cristian nu a mai avut răspuns la acel „Atunci, ce?” şi s-a oprit. Florentina îşi păstrase în acest timp expresia obişnuită a salariatei atente la monitorul din faţa sa, pe care trebuia să-şi urmărească sarcinile de serviciu, intervenind, din când în când, pe tastatură. O putere de disimulare în care, Cristian se va convinge, Florentina nu doar că excela, ci o dusese pur şi simplu la perfecţiune.
Au reluat schimbul de mesaje după o săptămână. „Nu aţi mai zis nimic”, a început Cristian. „Ce să zic?” „Ceva, acolo… măcar un e-mail fără conţinut.” Se voia spiritual-aluziv. „Vreţi să vă trimit aşa ceva?” „Da, mai bine, decât… linişte.” „Ok! Îl trimit. Imediat”.
La câteva secunde, Cristian primi e-mail-ul dorit. Fără nici un cuvânt. Aşa cum îl solicitase şi cum îi fusese promis. Nici de data asta, Florentina nu şi-a îndreptat măcar pentru o fracţiune de secundă privirea spre el. În ziua aceea, Cristian nu i-a mai scris, având un sentiment de jenă cumplită pentru că începuse o „discuţie” într-un mod absolut stupid şi, iată că i se răspunsese în consecinţă. I-a privit, în schimb, prudent şi cu atenţie pe colegii din raza sa vizuală, ca să-şi dea seama dacă vreunul observa că, din când în când, el arunca o privire scurtă spre micuţa Florentina. Şi-a dat imediat seama că nu părea nimeni interesat de subitul său interes pentru ea şi, mai mult, că acesta nu era deloc vizibil.
Încet, încet, Cristian a început să se gândească tot mai mult la mignona lui colegă.
Căsătorit de mai bine de treizeci de ani, Cristian avea un mariaj liniştit, o soţie mai mult decât devotată şi doi copii care la rândul lor îşi făcuseră un rost frumos în viaţă. De la nici unul însă nu avea nepoţi, ceea ce nu-l deranja prea mult, ba, dimpotrivă.
La cinci ani distanţă de vârsta de pensionare, pe Cristian nimic nu-l enerva mai mult decât două întrebări ce i se puneau tot mai des în ultima vreme: cât mai are până la pensie (ori dacă nu cumva, direct, cât de mare este aceasta), şi dacă are nepoţei. Este adevărat că apropierea pensionării îi crea adeseori adevărate accese de panică şi, tot aşa, nu se vedea încă împingând un cărucior pe bulevard, pe post de dădacă. „Lasă, că o să vezi ce-o să-ţi mai placăăă…” îi zicea câte un cunoscut atunci când venea vorba despre copiii mici. Cristian strâmba din nas. „Dacă ai şti ce drăgălaşi suuunt… Nu o să vrei să-i mai laşi la părinţi, atât de dragi or să-ţi devină”… continua respectivul, însă Cristian nu părea deloc încântat de această perspectivă care avea să-l fericească peste măsură, şi căreia era foarte decis să-i dea cu piciorul, în ciuda asigurărilor că viaţa i se va schimba radical şi abia atunci va simţi că s-a împlinit cu adevărat.
Era, altfel spus, la vârsta când aventurile extraconjugale nu prea mai erau acceptate, inclusiv de amici de-ai lui, care nu aveau nici o reţinere să recunoască râzând tembel că „îi iertase demult Dumnezeu.” De-a lungul anilor de căsnicie, în ciuda multor tentaţii, Cristian îi rămăsese fidel soţiei, riscând până la a fi luat în derâdere atât de femeile cu care ar fi putut foarte uşor să o înşele în multele delegaţii prin care fusese plecat, dar şi cu alte ocazii, cât şi de amicii cărora avusese proasta inspiraţie să le spună cum refuzase o grămadă de avansuri sexuale.
Acum, însă, după cele câteva schimburi de e-mail-uri, Cristian nu începu să-i descopere brusc defecte blândei şi devotatei sale soţii, doar că începu să o privească altfel pe Florentina; cu alţi ochi şi alte gânduri. Femeia îi apărea dintr-o dată, nu doar interesantă, ci şi având o frumuseţe aparte, cu siguranţă neobservată şi de alţii şi cu atât mai mult de semiratatul de bărba-su, de care Cristian nu pricepea în ruptul capului cum de-i putuse suci capul, sau, mă rog, s-o facă să se mărite cu el. În regulă, îşi zicea, nu era şi probabil că nici nu fusese o frumuseţe, dar asumarea acestei diferenţe de pregătire intelectuală era de neacceptat şi neimaginat. S-a tot întrebat care să fi fost motivul acestei pripite alegeri (considera el) a Florentinei, dar nu a putut nici măcar să imagineze o variantă explicativă. Ca să o întrebe pe ea, bineînţeles că nu se punea problema. Sau nu încă. Poate va face asta după ce se vor împrieteni. Dacă se vor împrieteni. Dar, până acolo, probabil că va trece mult timp. Sau poate nu se va putea apropia de ea. Şi apoi, dacă ea nu-i va spune? Dar, la urma urmei, de ce ar vrea să afle asta? Foarte simplu, îşi răspundea singur: pentru că analfabetul ăla nu o merita. Simţea el chestia asta şi era chiar la fel de convins precum că unu plus unu este egal cu doi. Bun, dar dacă ea l-a ales, înseamnă că a meritat-o. Nu, asta nu trebuia să se întâmple.
Cristian era tot mai frământat de o serie de întrebări legate de colega sa mai tânără, căreia, cu groază s-a gândit, ar fi putut să-i fie tată!, şi faţă de care simţea că avea cu fiecare zi care trecea nişte sentimente pe care nu şi le putea explica.
Era vorba, fără discuţie, de ceva ce nu mai simţise de zeci de ani. Îi era ruşine să recunoască faptul că se îndrăgostise dintr-o dată şi fără un motiv anume de o colegă alături de care lucrase aproape douăzeci de ani, fără să o bage în seamă până atunci, pentru că nu ieşise cu nimic în evidenţă şi nu era, evident, o frumuseţe.
Şi totuşi, cam despre aşa ceva era vorba. Uneori simţea nevoia să stea de vorbă cu cineva, să i se confeseze, să-i ceară un sfat, dar nu i-a trebuit mult timp ca să-şi dea seama că nu avea cui. Nu avea un prieten atât de bun încât să-i mărturisească tot ce avea pe suflet, şi nici la un preot nu avea curaj să meargă. Oricum, şi-a zis, asta ar fi fost cea mai proastă soluţie. Mai bine să ţină totul pentru sine şi să fie atent ca Dorina, soţia, să nu-şi dea seama de frământările sale.
Ceea ce-l surprindea şi pe Cristian era apetitul sexual pe care îl avea de când gândul îi era mai tot timpul la Florentina. Dacă înainte se culca o dată sau de două ori pe săptămână cu Dorina, acum făcea dragoste cu ea zilnic, precum în vremurile mai îndepărtate. Însă o făcea cu dureroase sentimente de vinovăţie şi dispreţ faţă de propria-i persoană. Şi asta pentru că de fiecare dată îşi închipuia că în braţele sale era Florentina, cu care încerca să experimenteze experienţe inedite până atunci, cărora Dorina se supunea cu pudoarea şi umilinţa vârstei. „Ce-ţi veni?” l-a întrebat aceasta la un moment dat. „Adică?” a făcut el pe naivul. „Ei… asta… ” zise Dorina şi-şi înfundă capul, ruşinată, în pieptul lui. „Ce naiba, Cristi… Suntem oameni aproape bătrâni…”
Iar Cristian, cu vina ce ştia că va urma, se holba la sexul atât de cunoscut al Dorinei, în cele mai mici amănunte şi vedea vulva Florentinei, altfel înconjurată de un păr pubian, când abundent (ceea ce-l excita peste măsură), când frumos tuns, aranjat ca în revistele pentru bărbaţi, şi o poseda cu şi mai mare îndârjire, aproape cu sălbăticie, brutal pe Dorina, pătrunzând în ea de parcă ar fi fost pentru ultima dată.
După primirea, ultima dată, a e-mail-ului fără mesaj, Cristian s-a tot frământat dacă să continue să flirteze cu ea, chiar şi aşa, doar în mediul virtual, cu speranţa că până la urmă o va putea face şi în viaţa reală, sau să încerce să se detaşeze încet, încet de mai tânăra sa colegă faţă de care simţea o atracţie inexplicabilă, şi să se concentreze în continuare pe viaţa de familie, mai sigură şi mai corectă, etic vorbind. Şi nu numai, ci din toate punctele de vedere.
Simţea cum înlăuntrul său se purta o luptă chinuitoare, istovitoare. O luptă surdă, mai mult decât dureroasă, între inimă şi raţiune. Se trezea dimineaţa cu multă greutate, avea nevoie de minute bune ca să-i treacă durerile de oase, şi singura sa fericire era că penisul încă se trezea şi el la viaţă, chiar dacă nu cu aceeaşi vigoare ca în tinereţe, sau chiar ca acum câţiva ani. Citise undeva că acesta era semnul că încă nu devenise impotent şi că andropauza mai avea până a se instala. O „fericire” care îl ruşina, dar pe care nu ezita să o trăiască la dimensiuni supraestimate.
Mergea la baie şi vedea în oglindă un chip răvăşit, ridat, parcă tot mai ridat al unui ins ce vag îi mai semăna. Obrajii supţi, de parcă nu mai avea o parte din dinţi, deşi dantura îi era aproape intactă, părul care a început să încărunţească şi să se rărească, ochii uşor umflaţi. Ce ar putea vedea frumoasa asta la el? Un foarte curând boşorog, nimic altceva. Mai bine s-o lase în pace, şi totul să se termine aici, până când lucrurile nu o vor complica şi vor fi greu de controlat.
Una e să zici, alta să faci. Ajunge la serviciu, intră în pătratul său aseptic şi începe să o privească pe furiş, cu coada ochiului. Iar gândurile încep să o ia razna. Se întreabă dacă în dimineaţa aceea Florentina făcuse sex cu bărba-su, aşa cum obişnuia să facă şi el cu Dorina, când fuseseră de vârsta ei. Pentru că matahala aia aduce bine de tot a maşină de sex. Ca orice ţărănoi nătâng care trăieşte fără griji suplimentare şi care-şi duce viaţa după principiul că a trăi se rezumă la ce bagi în gură şi ce tragi în sulă. Îşi imaginează până la aproape a vizualiza poziţiile sexuale ale celor doi, aude gemetele ei şi-l vede pe el scuturându-se în mod scabros în timpul orgasmului egoist şi prăvălindu-se apoi într-o parte, ca un gândac scârbos, respirând sacadat, în timp ce penisul de neam prost i se fleşcăieşte încet, încet, retrăgându-se în sine precum cornul unui melc. Florentina nu mai întârzie, se ridică din pat şi se duce împleticită la baie, cu un prosop între picioare. Poate tocmai în timp ce el încă mai face uşoare mişcări pentru a se dezmorţi.
Aceste gânduri neruşinate îl fac să roşească, îşi simte obrajii cuprinşi de flăcări nemiloase, se ridică de pe scaun şi, cu capul plecat merge la grupul sanitar. Îşi dă cu apă rece pe faţă, abundent, până simte că s-a dus fierbinţeala aceea care parcă îi topea capul, ca pe o lumânare. Se şterge cu prosoape de hârtie, îşi pieptănă cu atenţie părul, încearcă să-l înfoaie puţin, se mai priveşte puţin din profil, îşi masează umflăturile de sub ochi, apoi se întoarce în birou. Are impresia că toată lumea îl priveşte cu subînţeles, dar nu este decât o părere de om ce se simte vinovat. Fiecare îşi vede liniştit de treabă, habar n-are că el tocmai trece pe acolo şi cu atât mai mult nu are idee ce e în capul şi în sufletul lui. Sau poate sunt chiar atât de perfizi încât să-şi ascundă perfect bănuielile şi nelămuririle, privindu-l pe colegul cu cea mai mare vechime dintre ei, şi care de la o vreme se poartă cam ciudat.
Mai mult îl interesează dacă Florentina i-a remarcat ieşirea. Dar nici ea nu pare a-l fi observat. În fond, cu toţii se ridică de mai multe ori de pe scaune şi ies până afară, pe hol, la baie sau chiar dau o fugă până în oraş, fără ca cineva să ia în seamă acest lucru.
Au trecut două săptămâni până s-a hotărât să-i scrie. „Sărut mâna”, a tastat cu degetele tremurându-i şi simţind cum transpiraţia începe să-i inunde fruntea încinsă. „Bună”, a primit imediat răspunsul de la femeia adâncită în lucru. Apoi a „tăcut” mai bine de o jumătate de oră. Se întreba dacă să continue. Sigur că trebuia să continue, dar nu ştia ce să-i scrie în continuare Florentinei, care nu-şi dezlipea ochii de monitorul calculatorului şi scria, şi scria, ea ştia ce. Ce-o putea scrie atâta? se întrebă Cristian, pentru că nu avea idee să le fi fost cerută vreo situaţie urgentă. Şi nici a juca solitaire nu părea, pentru că figura îi era prea gravă pentru un asemenea joc ale cărui rezultate erau oricum dinainte programate, tu neavând nevoie decât de un minimum de atenţie.
„Pot să te întreb ceva?” „Sigur, veni imediat răspunsul, întrebaţi”. Intrase în horă, nu mai putea abandona. Îl timora puţin acel plural de politeţe, dar îşi luă inima-n dinţi şi scrise: „Ai observat, cumva, că nu-mi eşti indiferentă?” „Ar fi trebuit?” „Dacă ai fi observat, da.” „Nu, nu am observat.” Era mai mult decât dezamăgitor, dar, îşi zise Cristian, adevărul era că nu făcuse nici un gest (în afară de paharul acela cu cafea), şi nici nu-i aruncase vreo privire sugestivă (nici nu prea avusese ocazia, de altfel), şi, în general, nu întreprinsese nimic altceva prin care să-i dea de înţeles acest lucru. Doar acele e-mail-uri goale, de la ea, de fapt (dar de ce?), apoi câteva rânduri scrise de fiecare.
„Şi dacă ţi-aş spune asta, acum, explicit, ce-ai zice?” continuă Cristian după câteva minute de confuzie. „Aş spune că nu cred şi că oricum îmi sunteţi indiferent”. Un răspuns echivalent cu o lovitură de măciucă drept în moalele capului sau, cel puţin cu două perechi de palme. Pentru că el chiar credea că Florentina, din proprie iniţiativă, dăduse startul unui flirt timid. Motivul nu îi era clar, dar era convins de acest lucru. O privi pe furiş. Impasibilă, concentrată asupra monitorului, cu degetele cântând pe taste.
Având senzaţia că tot sângele i se urcase la cap, Cristian ieşi din birou. Se opri pe hol, în faţa ferestrei unde o găsise pe Florentina privind în lungul străzii. Îşi tamponă fruntea cu batista. Ce să facă el cu femeia asta? Cum să procedeze? O plăcea tot mai mult, fără un motiv anume şi iată că, tocmai când se hotărâse să înceapă a-şi exprima sentimentele, se izbise de atitudinea ei pur şi simplu refractară. Privea pe fereastră şi nu vedea nimic. Mai mult, simţea cum i se înceţoşa privirea, totul însoţit de o uşoară stare de ameţeală. Îşi pierdea încet, încet echilibrul, îl cuprinse o frică bruscă şi se sprijini cu mâna de marginea ferestrei. Uite aşa moare omul, îşi zise, şi se întrebă ce avea să urmeze.
Simţi în apropiere o prezenţă eterică, însoţită de un inconfundabil miros de caramel ars amestecat cu ambră. Se întoarse fără a-i veni să creadă că era ea, deşi, după esenţa parfumului, altcineva nu avea cine fi. Florentina ţinea în fiecare mână câte un pahar cu cafea de la dozator. Îi întinse unul şi el îl luă cu recunoştinţă, de parcă în pahar era apă vie. După prima înghiţitură simţi cum începe să se simtă mai bine. De dincolo de ochelari, ochii miopi ai Florentinei îl priveau încurajator, îndemnându-l să bea cu încredere cafeaua pentru că îi va face cu siguranţă bine. Într-adevăr, în câteva minute toate acele stări de rău de până atunci îi dispărură aproape ca prin minune.
În tot acest timp, Florentina îl privise ca spre a se asigura că îşi va reveni. Când se convinse că totul era în ordine, Florentina se întoarse şi o porni spre încăperea cu birouri modulare, lăsându-l pe Cristian în dreptul ferestrei dincolo de care acesta începuse să vadă bine forfota aiuristică a străzii. Într-un târziu reveni şi el în birou şi se apucă să verifice nişte tabele statistice. Până la sfârşitul programului nu a mai îndrăznit să-i trimită Florentinei nici un e-mail. A tot sperat ca lucrul acesta să-l facă ea, să-l întrebe, măcar, cum se mai simte. Dar Florentina şi-a văzut de treburile ei ce parcă nu suportau întârziere şi, ca şi până atunci, nu i-a acordat nici o atenţie.
Apoi, timp de o săptămână, Florentina a lipsit de la serviciu. Biroul ei a rămas liber, şi nimeni nu a venit să-i preia ori să-i continue lucrările, de parcă urma să apară din minut în minut. Nu a îndrăznit să întrebe pe nimeni ce se întâmplase cu ea: era bolnavă, şi dacă da, era acasă ori internată?, îşi luase câteva zile libere (şi unde s-ar fi putut duce)? sau, nu cumva, Doamne fereşte, s-o fi mutat cu serviciul în altă parte, poate şi din oraş? Însă, cum, şi pe cine ar fi putut întreba aşa ceva fără să stârnească nici un fel de bănuială?
În acea săptămână, o necunoscută până atunci stare de iritare şi nemulţumire nu l-a slăbit o secundă. Încerca din răsputeri, dacă nu să scape de ea, măcar să şi-o disimuleze, dar nu reuşea decât să o facă şi mai evidentă. Mânca puţin şi indispus, fără chef, nu-i intra nimic în voie, şi nu-i mai ardea deloc de sex. Adormea greu, chiar dacă lua şi somnifere, dormea câteva ore, se trezea şi rămânea cu ochii în tavan până veneau zorii. Atunci se ducea la baie şi întârzia mult cu toaleta de dimineaţă, parcă pentru a aştepta să vină cât mai repede vremea să plece la serviciu. Dacă li s-ar fi cerut cumva să facă ore suplimentare, s-ar fi oferit primul, doar să nu se mai ducă acasă
Dorina îi înghiţea cu stoicism noile „toane”, şi, cu oarecare teamă, l-a întrebat în câteva rânduri dacă s-a întâmplat ceva, dacă are cumva probleme la slujbă ori dacă orice altceva îl făcea să fie atât de abătut în ultima vreme. „N-am nimic!” „Atunci?” l-a întrebat Dorina, timorată. „Atunci, ce!?” s-a răstit la ea pentru prima dată în timpul lungului lor mariaj fericit. „Ce s-a întâmplat? Că ceva s-a întâmplat…” „Nu s-a întâmplat absolut nimic! Oamenii mai trec şi prin asemenea stări mai puţin bune.” Şi se îndepărta imediat, ori se întorcea pe partea cealaltă, dacă erau în pat.
Îşi făcea lungi, numeroase şi nemiloase analize, şi de multe ori acestea se terminau cu o concluzie crud defavorabilă: se purta ca un idiot, iar faţă de soţia sa avea un comportament incorect, de neiertat, cu atât mai mult cu cât până în acest episod de iubire absurdă, sau ce o fi fost pentru Florentina, aceasta i se păruse, şi chiar se purtase ca cea mai bună şi înţelegătoare soţie. Apoi, cu Florentina nu se prefigura nici un fel de relaţie, şi nici nu ştia dacă ar fi putut, prin absurd gândind că ar fi ajuns în acest stadiu, să-şi înşele fizic nevasta, adică, dacă ar fi putut să se culce cu colega lui. Sau, şi mai bine zis, deşi asta era şi mai greu de înţeles, ar fi vrut să o înşele, dar nu ar fi putut. Nu o înşelase niciodată pe Dorina, deşi avusese zeci de ocazii. Aşa, un flirt, în câte o delegaţie, mai comitea. Dar atât. Nu înţelegea de ce ar fi făcut aşa ceva şi apoi, cu cât o femeie încerca să-i facă şi mai insistent ochi dulci, cu atât se retrăgea mai mult în sine şi încerca să ajungă cât mai repede acasă spre a-şi strânge în braţe soţia, parcă i-ar fi fost teamă că s-ar fi putut să nu o mai găsească aşteptându-l nu doar cu masa pusă, ci chiar deloc.
Cu mai mult timp în urmă, în câteva rânduri, chiar, se întrebase ce-ar face dacă, Doamne fereşte, Dorina ar muri înaintea lui. Nu putea concepe viaţa în absenţa ei. Ba odată, a întrebat-o şi pe ea, regretând, apoi, şi încercând ca niciodată să nu mai aducă în discuţie acest subiect, ce ar face ea dacă ar muri el. „În cel mult ora următoare m-aş sinucide!” i-a răspuns ea fără să stea pe gânduri, şi acest răspuns l-a cutremurat şi l-a făcut să-şi dea seama încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie, cât de mult îl iubea Dorina. De aceea a încercat imediat s-o dea pe glumă. „Adică, a zis încercând să râdă cât mai convingător, nu ai aştepta nici măcar să-mi faci cele lumeşti?” „Nu, nu aş mai aştepta!” „Bine, a întins el gluma, dar în cazul ăsta, pe lumea cealaltă nu ai mai fi cu mine. Pentru că ştii că sinucigaşii…” „Nu mă interesează ce va fi pe lumea cealaltă. Deocamdată eu m-am măritat cu tine pe lumea asta.”
Iar acum, spre marea sa ruşine, se gândea că dacă ar fi singur ar putea să fie şi mai activ în intenţia lui de a o cuceri pe Florentina. Îl îngrozea gândul, dar parcă un mic drăcuşor îi intrase în creier şi-i strecura tot felul de idei pe care altfel nu ar fi fost niciodată capabil să le gândească măcar. Acelaşi drăcuşor îi reproşa faptul că fusese toată viaţa prea cuminte şi nu profitase de toate femeile cu care avusese ocazia să se culce. În felul acesta, acum, nu ar mai fi avut atâtea rezerve faţă de ideea de a o înşela pe Dorina, tratând faptul cu firescul necesar al oricărui bărbat curvar. Păi, în cazul ăsta, ce mai urmărea de la ea? se întreba. Aşa, doar o dragoste platonică? Ar râde şi curcile de el dacă ar afla chestia asta. Astăzi, nici un puştan nu ar mai gândi aşa. Un pic de vrăjeală, şi gata, direcţia pat. Nu vrei? Pa! Alta la rând, că doar sunt atâtea femei neconsolate pe lume, ca să nu mai pui la socoteală „centuristele” care-ţi pot potoli hormonii şi pentru un tichet de masă. Da, dar pentru mine e cam târziu, răspundea Cristian micuţului demon ce pusese stăpânire pe creierul său. Şi-atunci, ce credea? Că, să zicem, Florentina ar însemna o relaţie aşa, care să se rezume la nişte mângâieri şi un sărut pe obraz? Sau ce altceva? Asta e femeie în coptoşenia vieţii, are nevoie de bărbat-bărbat, cu sula ţeapănă, să are pământul cu ea, nu de un tip aproape de pensie, care începe să îmbătrânească, iar curând va intra la andropauză.
La dracu! Nu ştia ce să mai facă. Chestia cu alcoolul nu era o soluţie, de fumat nu fumase niciodată. Chiar că fusese prea cuminte, îşi zise, şi ar fi fost cazul ca măcar acum, pe ultima sută de metri, să încerce să recupereze nişte mici plăceri pe care şi le refuzase toată viaţa de dragul ideii de familie.
Îi mai trecu prin minte să apeleze la un psiholog, însă nu se vedea capabil să-şi destăinuiască problemele ce-l frământau unui necunoscut care-l va asculta şi privi prin perspectiva strictă a profesiei, fără a fi capabil să se pună în mod real şi sincer în situaţia lui, pentru a reuşi să-l înţeleagă, şi abia apoi să vină cu sfaturile. Apoi, ceva îi spunea că nu va trece mult timp până când Florentina îşi va face apariţia. De unde? Asta nu avea de unde s-o ştie şi o va afla când se vor întâlni. Probabil.
Când, după o săptămână de absenţă, Florentina a intrat în „celula” ei din încăperea cu birouri, Cristian a simţit un fel de împlinire, ca după aflarea unui mare mister care-l sâcâise atâta vreme, şi, din cauza emoţiei a făcut tahicardie pe loc. Obrajii i s-au acoperit de flori de maci şi cu un mare efort de voinţă a reuşit să rămână pe scaun şi să nu meargă iar afară, spre a se linişti. Ce l-a derutat puţin a fost faptul că celelalte colege ale Florentinei nu au tăbărât pe ea cu întrebările, ceea ce putea însemna că ele deja ştiuseră că şi cât va lipsi.
Florentina şi-a reluat activitatea, părea că primise sarcinile de lucru încă de acasă fiind, prin internet, pentru că imediat degetele au început să-i zburde pe taste. Cristian şi-a lipit la rândul său faţa de monitor, aşteptând un e-mail de la ea. Şi-l dorea atât de mult! Şi era sigur că acesta va veni.
Totuşi, în următoarele trei ore, în căsuţa poştală nu a sosit nimic. În câteva rânduri a fost tentat să-i trimită el un scurt salut, dar nu a avut curajul s-o facă. De fapt, l-a scris de câteva ori, dar l-a şters de fiecare dată, neputând să apese pe comanda „send”. Iritat, dar fără să o arate, Cristian a ieşit pe hol şi şi-a luat o cafea de la automat. Lângă fereastră, două colege discutau în şoaptă, suficient însă cât el să o audă pe una dintre ele spunând: „Ei, l-a făcut la Bucureşti… bărba-su nici nu cred că ştie. I-a zis că a mers la o verişoară ca să o ajute cu nu ştiu ce…”
A înţeles imediat despre cine era vorba. Evident, despre ea. Şi despre ce. Aşadar, Florentina fusese plecată pentru că făcuse un avort! Şi mersese pentru asta la Bucureşti. Iar idiotul de bărba-su nu ştia. Ceea ce putea însemna două lucruri. Unu: că nu-i spusese că rămăsese gravidă… dar de aici iar rezulta fie că el era atât de bătut în cap încât nu constatase din lipsa ciclului ei că rămăsese gravidă sau că el voise să păstreze copilul în timp ce ea nu, şi inventase povestea cu verişoara, ca să facă tot ce ştia ea şi să-l pună în faţa faptului împlinit (dar şi aşa, dobitocul se dovedea a fi şi mai cretin fiindcă ar fi putut bănui ce avea ea de gând, iar acum ar fi trebuit să-i tragă o mamă de bătaie soră cu moartea pentru că trecuse peste cuvântul lui, refuzând să-i nască un mic cretinel), fie, în al doilea rând… şi trecându-i asta prin cap, Cristian simţi că-l ia ameţeala, copilul… nu era al lui, iar ea, mai şmecheră, rezolvase problema din timp, până ca boul să-şi dea seama.
O mare revoltă internă, surdă puse stăpânire pe el, şi îşi dădu seama că gândea în termeni ca şi cum fusese înşelat! Senzaţia aceasta era atât de puternică încât îi venea să se ducă la ea, s-o cheme afară şi să-i ceară socoteală. Era absurd, dar exact asta îi venea să facă. Pe vremuri, cu ani buni înainte ca el să fie student în Bucureşti, circula prin târg o istorie cu un tip care îşi înjunghiase mortal amanta, în plină stradă intens circulată din capitală, strigând din toate puterile că înţelege să-l înşele nevasta, dar nu amanta! Apoi s-a predat primului miliţian pe care l-a întâlnit, în căutarea căruia, de fapt, plecase singur. La alte proporţii, nu era departe de o atitudine asemănătoare.
Şi totuşi, era perfect conştient că nu avea nici un motiv de indignare, pentru simplul şi elementarul motiv că între el şi Florentina nu era nimic altceva în afară de o relaţie de colegialitate formală şi atât. A-tât! Ceea ce gândise mai devreme nu însemna nimic altceva decât cai verzi pe pereţi. Şi totuşi, tremura de furie şi nu ştia asupra căreia dintre variantele lui legate de avortul Florentinei ar fi trebuit să se oprească, aceasta fiind şi cea mai veridică.
S-a îndepărtat de cele două colege şi a ieşit din clădire. S-a plimbat preţ de o oră prin oraş, pe străzi necunoscute, printre oameni necunoscuţi, pe străzi ce erau o replicare a uneia şi aceleiaşi, şi oameni care nu se deosebeau deloc unul de celălalt. A intrat apoi într-un restaurant şi a luat masa, fără a şti ce a mâncat. Şi nici cât a plătit. Şi chiar dacă a plătit. Nu mai fusese singur într-un restaurant de dinainte de a o întâlni pe Dorina, adică de mulţi, foarte mulţi ani. Nu şi-a putut explica gestul şi nici nu avea de gând.
S-a mai plimbat o vreme prin oraşul pe care nu-l mai recunoştea şi a ajuns acasă frânt de oboseală. Dorina îl aştepta cu masa pusă. Cristian s-a schimbat în haine de casă şi a zis că nu îi este foame. Dorina nu a mâncat nici ea a şi strâns masa. A venit după el în sufragerie şi l-a întrebat iar ce e cu el. Ce s-a întâmplat, ce-l nemulţumeşte. Cristian o privea cu ochi inerţi şi nu ştia ce răspuns să-i dea. „Nu e nimic”, i-a răspuns plictisit şi a pus mâna pe o revistă pe care a început să o răsfoiască absent, dându-i de înţeles Dorinei că ar vrea să rămână singur, cu propriile gânduri.
Dorina s-a retras într-o altă încăpere, iar Cristian nu avea cum să afle că aceasta a plâns înăbuşit, ore întregi, pentru că nu s-a dus s-o vadă. A adormit îmbrăcat, pe canapeaua pe care era aşezat, nici nu şi-a dat seama când i-a căzut revista din mâini.
A visat-o! Au făcut dragoste! Nu-şi va mai aminti cum şi în ce împrejurare au ajuns amândoi în pat. A fost divin, de-a dreptul. Sânii Florentinei erau puţin cam măricei pentru trupul ei mignon, şi pietroşi, de parcă erau din granit. Aveau o formă pe pară, iar din mijlocul areolelor, excitate, sfârcurile ca nişte dude date în pârg îl îmbiau să se joace cu ele, să le sărute şi apoi să le sugă cu voluptatea unui nou-născut flămând. Şi-a îngropat după aceea limba în gropiţa ombilicului, ceea ce a făcut-o să râdă şi să-şi desfacă încet picioarele dând la iveală sexul umed, despicat ca o floare înviorată de roua dimineţii, ce i se oferea cu o supuşenie de care nu poate fi capabilă decât o femeie care te iubeşte dincolo de fire şi de orice încercare de înţelegere. A pătruns-o cu multă atenţie, cu gingăşie, chiar, şi în tot acest timp al cununării clandestine a sexelor lor a privit-o în ochi, numai în ochi, în ochii de culoarea muştarului, în ochii ei saşii şi cu strabism. Florentina îşi muşca buza de jos, iar el îi mângâia părul care parcă se electrizase, Cristian având senzaţia că palmele îi sunt pătrunse de curenţi slabi, ce scoteau la atingere scântei invizibile.
Florentina zâmbea fericită, o lacrimă i se prelingea din ochiul stâng, în timp ce din buza de jos un firicel de sânge începuse să curgă spre colţul gurii. Şi era atât de fericită, şi se lăsa mângâiată şi iubită de bărbatul pe care în acele momente îl iubea mai mult decât viaţa însăşi. Pentru că în acele momente, Cristian era pentru ea viaţa însăşi, iar acele momente ar fi vrut să le transforme într-o eternitate.
Când ea s-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre baie, Cristian a avut dovada fecioriei celei cu care făcuse dragoste, şi cu care, în vis, nu ştia de când se iubea. Şi a întrebat-o de ce a făcut asta. Şi de ce nu i-a spus. Dar ea nu i-a răspuns, dar s-a întors, a zâmbit, apoi a plecat mai departe spre baie. Îşi pusese la loc ochelarii. Şi el nu avea vârsta de acum, ci era mult mai tânăr, iar ea era tot de vârsta lui, şi el nici măcar nu o cunoscuse pe Dorina, şi deci nu se punea problema că-şi înşelase soţia, nici măcar astfel, în vis, aşa cum ştia că nu o va face nici în lumea reală. Pentru că el ştia că ceea ce trăia era un vis, şi ştia şi ce avea să urmeze, cum avea să urmeze viaţa lui, ce curs va lua, şi nu ştia ce să facă şi cum să facă pentru a rămâne definit în visul acela. Dar Florentina ar fi vrut? La întoarcerea ei de la baie, Cristian a întrebat-o din nou de ce nu i-a spus că e fecioară. Nici acum nu i-a răspuns, şi i-a acoperit gura cu palma, apoi şi-a trecut-o peste obrazul său şi s-au iubit din nou.
În momentul în care, fatalmente, s-a trezit, Cristian a evitat să-şi îndrepte privirea spre fereastră, ştiind că în acest fel visul ar fi fugit şi nu şi l-ar mai fi adus aminte. A rămas încă mult timp pe canapea, deşi îl dureau oasele din cauza poziţiei incomode în care dormise – era abia cinci dimineaţa, şi a tot rememorat visul, de parcă era un şcolar care încerca să înveţe o poezie pe deasupra. A simţit o năclăială în chiloţi şi, chiar dacă ştia că avusese o poluţie declanşată de orgasmele din timpul visului, a avut dovada că se iubise cu Florentina.
Dorina nu era în casă, cine ştie când şi unde plecase, dar Cristian nu s-a panicat. Era încă sub imperiul visului şi o vreme a continuat să creadă că e tânăr şi liber. A făcut un duş fierbinte, s-a bărbierit, a băut o cafea. De mâncat nu a mâncat nimic. În momentul în care a dat să iasă pe uşă, pentru a merge la serviciu, şi-a dat seama că aceea era o zi liberă. Prima zi a celor două din week-end. S-a alarmat brusc. Asta însemna că până luni nu avea s-o vadă pe Florentina!? Bine, dar aşa ceva era de nesuportat.
Se întrebă dacă ar fi sunat-o în cazul în care ar fi avut numărul ei. Şi ce să-i spună? Cum să înceapă o discuţie cu ea şi cum să continue? Îşi aduse aminte ce auzise că vorbiseră cele două colege (de fapt numai una, care-i spunea celeilalte ceea ce ştia sau doar aflase), şi simţi cum începe din nou să-l cuprindă furia. Nu cumva, visul erotic de azi noapte fusese ca un fel de „reparaţie” la nivel oniric pe care o făcea Florentina? Zâmbi amar. Asta ar fi însemnat ca ea să fi aflat, cine ştie cum, că el auzise unde fusese plecată ea în săptămâna în care lipsise de la serviciu. Şi ce făcuse! Nu, nu ar suna-o. De fapt, dacă schimbaseră doar câteva propoziţii până atunci, cum ar fi putut să vorbească mai mult la telefon? Şi nu-i ştia nici adresa personală de e-mail, iar cea de la serviciu nu putea fi folosită decât în interiorul instituţiei.
Se învârti puţin prin casă şi mai bău o cafea. Ar fi vrut să se aşeze pe canapea şi să reia visul de azi noapte. Ştia foarte bine însă că aşa ceva nu se putea. Dar… dacă visul este irepetabil, computerul, în schimb, păstrează mesajele. Sigur, în cazul în care nu sunt şterse. Iar el nu le ştersese. Un gând salvator pentru situaţia neliniştită în care se afla îl făcu să se îmbrace în pripă, apoi plecă spre serviciu. Drumul acesta îl parcursese până atunci de sute de ori, ba nu, de mii de ori, îl putea face cu ochii închişi, dar aşa lung ca acum nu i se păruse niciodată.
Portarul îl salută cu deferenţa necesară şi îi deschise marea încăpere a birourilor. Se retrase apoi la fel de respectuos şi-l lăsă să-şi continue lucrările pe care Cristian îi spusese că trebuie să le termine până luni.
Deschise înfrigurat calculatorul, i se păru că a trecut un an până când acesta i-a ascultat comanda, şi intră precipitat pe contul de e-mail. Erau acolo! Erau acolo toate e-mail-urile primite de la „început” de la Florentina, plus câteva pe care aceasta i le trimisese după ce ieri plecase de la serviciu fără o vorbă. Le deschise pe cele din urmă, în ordinea în care fuseseră trimise. Erau foarte scurte. Le-a citit aproape fără să respire, după care le-a reluat de câteva ori. „Constat ca aţi ieşit din birou de o oră şi nu v-aţi întors.” „Am ieşit în hol dar nu eraţi. Aţi păţit ceva? Deşi, dacă nu veţi reveni, întrebarea este inutilă.” „Au mai trecut două ore. Suntem aproape de terminarea programului. Nici şeful nu cred că ştie că aţi plecat. S-a întâmplat ceva?” „În două minute, plec. Văd că nu v-aţi întors. Vă rămân lucrările şi lucrurile pe birou.” „Aceste e-mail-uri nu înseamnă că nu-mi sunteţi în continuare la fel de indiferent. Have a nice week-end.”
S-a lăsat pe spătarul scaunului şi a încercat să descopere tâlcul acestor scurte mesaje care, în fond, nu aveau nici un sens, din moment ce atunci când fuseseră trimise el nu era în birou şi nu avea cum să-i răspundă. Deci? Ce rost mai aveau?
(Continuare în nr. viitor)