Spații culturale nr. 46 (1)
EDITORIAL
Valeria Manta Tăicuțu
Prostia nu doare deloc
Nu numai scriitorii autentici (care nu se numără astăzi nici cu miile, cum sugerează tabelele USR culese de prin filiale, cnezate și voievodate, nici cu sutele, cum cred unii cronicari optimiști, nici cu zecile, cum credem noi, cei din marginea cuminte), ci și criticii literari cu nume și renume subestimează numărul tâmpiților care-i înconjoară. Din păcate, în contextul economiei și al culturii de piață, mulți dintre proștii contemporani, mai cu lingușeală, mai cu proptele, mai cu sacoșele/ bidoanele ori cu cărți tipărite moca unuia și altuia dintre cei „pe val”, au reușit să obțină mult râvnitul carnet de membru al USR, care-i legitimează, în orășelele prăfuite, în satele și cătunele din care provin, drept oameni de artă și cultură, capabili să educe și să formeze noi și noi generații de poeți, prozatori și cronicari la fel de proști ca și ei. Căci, în ciuda eforturilor de a fi obiective, severe și capabile să cearnă valorile, comisiile de validare par a fi nu niște năvoade pentru peștii cei mari, ci site improvizate pentru plevușcă. S-a spus despre inflația de poeți că n-ar fi un pericol, atâta vreme cât poeții (mai ales cei fără de talent) sunt anticorpii buni să vindece organismul (cultural, social ș.a.m.d.) de cancerul care-l macină în România postdecembristă. Scrieți, băieți, numai scrieți, iată un îndemn care revine, pedepsitor, amintind în derâdere de vremea când alfabetizarea/ culturalizarea poporului era o problemă cu adevărat de interes național. Prostul agramat cu carnet de membru USR va fi întotdeauna sigur că săvârșește acte de glorie întru propășirea culturii; el va avea întotdeauna emuli și va fi tolerat chiar de persoane care, prin cultură și educație, n-ar trebui nici să stea cu gura căscată la ceea ce spune el, nici să-i aprobe comportamentul, nici să-i laude cărțile.
Prostul ridicat la rang de scriitor este periculos prin agresivitate, prin felul cum acaparează piața de carte, producând volume pe bandă rulantă, de cele mai multe ori rescrise de alții și finanțate de la bugetul local, ca și prin faptul că are întotdeauna lângă el confrați de același calibru. Dacă scriitorul de geniu (sau măcar cel cu talent autentic) este solitar, izolat, marginalizat etc., prostul are vocația turmei, senzorul fin al oportunităților de orice fel și o viclenie de ființă primară, care știe să se adapteze și să supraviețuiască. Unirea face puterea – este singura lecție pe care prostul a înțeles-o în toată viața lui, de aceea îi laudă, și-i îmbrățișează, și-i invită la chermeze (unele literare, condimentate cu prezența cuiva „cu nume”, dar cu obraz și nas mai puțin sensibile) pe cei cu care seamănă ca două picături de ulei. Uleioși, hăhăind indecenți, bătându-se pe burtă frățește, proștii deveniți scriitori trăiesc din naivitatea și bunul simț al celorlalți. Lor n-ai cum să le dai replică (fiindcă te trezești cu ei în discuție și te bat cu experiența în tupeu), n-ai cum să-i înveți ceva (care prost nu e fudul și sigur pe el?) și nici măcar n-ai cum să-i ocolești, fiindcă sunt cu duzina pe orice metru pătrat din teritoriul poetic al patriei. Acțiunile lor duc la pierderi iremediabile, pe primul loc situându-se falsificarea valorilor. Fabricanții de discurs așa-zis poetic îngroapă sub maculatura lor tot ceea ce ar putea fi valoros într-o stare de normalitate culturală. Se publică atât de multe cărți care nu-și merită numele, încât, practic, a devenit imposibilă ierarhizarea valorilor, descoperirea și promovarea talentelor, educarea gustului cititorilor și alte finețuri de care nu se face caz decât așa, din vârful buzelor, ca să sune bine eventualul discurs de dinaintea chefului cu lăutari și cu poezele zbierate..
O lege nescrisă spune că prostul trebuie să ocupe, într-o primă fază a ascensiunii sale socio-culturale, orice loc lăsat gol de către cei capabili (capabili și tocmai din această cauză neglijenți cu imaginea lor publică și cu foloasele care pot veni de aici). Scriitorii autentici se țin de scrisul lor, nu de publicitate ieftină, atitudine cu totul greșită, fiindcă retragerea din viața publică înseamnă moarte prin uitare. Șmecher (de la natură sau învățat de alții să fie așa), prostul știe să profite. Se așază confortabil în ierarhii (că tot n-are cu cine concura), caută – și găsește – doi-trei cronicari (de obicei racolați din rândurile dăscălimii de provincie, gata să facă orice pentru a ieși din atmosfera sufocantă a cancelariilor) care să-l declare geniu, organizează festivaluri și concursuri, îi tapează de bani pe politicienii care-și doresc puterea și cred că scopul lor e nobil și scuză toate mijloacele, nu scapă nici un prilej de a se fotografia cu „personalitățile” momentului și, nu în ultimul rând, prostul folosește din plin rețelele de socializare, unde colectează mii de like-uri pentru orice inepție postată.
Odată cunoscut și recunoscut ca scriitor, prostul schimbă foaia. Devine, din umil, arogant. Nu mai cerșește îndrumări și sprijin, ci uită să dea bună-ziua celor care i-au înlesnit ascensiunea. Se simte uriaș, calcă totul în picioare, behăie și se strâmbă, are idiosincrazii și formulează judecăți de valoare. E cel mai bun, e în frunte, e pe cai mari. A intrat în istoria literară a neamului și de acolo nu-l mai scoate nimeni, căci nici posteritatea nu va fi mai brează (și nu va fi, dacă luăm în calcul numărul de analfabeți care termină liceul și facultatea acum, în acest prezent pe care nimeni nu încearcă să-l facă altfel).
Din minoritari – majoritari, proștii ne vor scrie cărțile și istoria, ne vor vinde repede, ca să scape de noi, și vor porni la cucerirea lumii celei mari. În mod sigur, vor reuși.
Doina CERNICA
Poveşti de călătorie:
În Crasna lui Eminescu
Flori de mac la rever, flori de mac în dreptul inimii, aceasta este priveliştea cu care suntem întâmpinaţi încă de la graniţă. Este duminică, 8 mai 2016, o zi în care memoria colectivă curge ca un fluviu dinspre vremea celui de-al II-lea Război Mondial, dinspre anii deportărilor spre ziua de-acum şi aceea de mâine, a Europei. Ca o micuţă corabie, maşina noastră, cu un încercat echipaj al cărţii – Gheorghe-Gabriel Cărăbuş, managerul Bibliotecii Bucovinei ,,I. G. Sbiera” Suceava, poetul Alexandru-Ovidiu Vintilă, redactor-şef al revistei ,,Bucovina literară” editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, şi autoarea acestor rânduri –, înaintează când pe valurile acestui fluviu, când pe drumul real, ce s-a desprins din cel care urca la miazănoapte către Cernăuţi, ca să o ia la stânga, spre Storojineţ, când pe cel al unor amintiri trăite sau povestite, cu arbori vechi şi ierburi curate, cu un peisaj respectat în viaţa sa profundă, care este peste tot a naturii.
Pentru că avem un ceas al întâlnirii care bate grăbit, nu poposim în Storojineţ, la baştina lui Eudoxiu Hurmuzaki, cum ne-ar fi plăcut, dar şi amânările îşi au farmecul lor, aşa că ne promitem să revenim. Iar Maria Dovhan, director-adjunct al Bibliotecii Ştiinţifice Regionale ,,Myhailo Ivasiuk” Cernăuţi, şi Olga Lughina, directoarea Bibliotecii Raionale Storojineţ, dau contur acestei reveniri cu promisiunea unei viitoare invitaţii. Maşina Bibliotecii Regionale, o piesă de colecţie, cu o siluetă care ne ajută să o reperăm de departe, a ajuns înaintea noastră, şi a venit mai bogată decât noi, nu doar cu cele două doamne menţionate, ci şi cu Galina Dobrovolska, managerul sistemului tehnic la ,,Myhailo Ivasiuk”, cu Elena Mihai, gazda ospitalieră a altei întâlniri Suceava-Cernăuţi la Biblioteca ,,Gheorghe Asachi” din Herţa, precum şi cu prietena Maria Toacă, redactor-şef adjunct la ziarul românilor din Ucraina, ,,Zorile Bucovinei” de la Cernăuţi, dar şi colaborator statornic al cotidianului ,,Crai nou” Suceava. Ne aşteaptă cu braţele deschise Elena Motrescu, directoarea Bibliotecii Crasna, filiala 50 a celei regionale, care mai are o alta, 51, în spaţiul aşezării. Urcăm unul câte unul, treaptă cu treaptă, fără să bănuim surpriza în costum naţional, cu un colac uriaş – pâine cu sare! -, de la capătul lor. Ne supunem încântaţi ritualului străvechi al bunei veniri, care, cel puţin în ce mă priveşte – pentru că vin din bibliotecă precum dintr-o ţară -, îmbină mireasma de coptură adevărată, la foc de lemne, din copilărie, cu glasul ascuţit cântat al lui G. Călinescu citind din propria carte, ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, povestea lui Eminescu plecat, cu ,,un tovarăş”, în pregătirea sărbătorii de la Putna din 1871, ,,la Crasna cu saci de făină la o preoteasă ca să-i coacă cozonaci”. Sursa poveştii este chiar preoteasa Eufrosina Petrescu, iar documentul ei, consultat de autorul vestitei ,,Istorii a Literaturii Române”, este numărul IV din 1929 al revistei ,,Făt-Frumos”, fondată de Leca Morariu. Cum adusesem, dar bibliotecii de aici, şi volumul nostru ,,O casă a altei vremi”, dedicat Fundaţiei Culturale ,,Leca Morariu” Suceava, condusă de Maria Olar, momentul m-a fulgerat cu o încântată melancolie.
Trecem pragul cu acelaşi sentiment al sărbătorii instaurat de florile de mac, de căldura prietenoasă degajată de cărţi şi oameni deopotrivă, şi accentuat de cuvintele de salut rostite de dnele Maria Dovhan, Olga Lughina şi Elena Motrescu şi de viceprimarul Crasnei, Stepan Vasilievici Schipor, de întrebările şi urările de sănătate pentru Alis Niculică, aşteptată împreună cu noi. Orăşelul de azi se numeşte oficial şi Crasnoilsc. Nu se vorbeşte tot timpul româneşte, nu mai suntem în 1871, dar în spaţiul întâlnirii de acum, cu participanţi şi de la bibliotecile Pătrăuţii de Jos, Pătrăuţii de Sus, Budineţ, Cireşul, Crasna 51, impresia înţelegerii şi fără traducere e dominantă. Şi, într-un fel, vegheată de chipurile lui Eminescu şi Taras Şevcenko, unul lângă celălalt, şi de înscrisurile bilingve. În ce ne priveşte, români doritori de limba română pe străvechile pământuri, nădejdea, câtă mai este, ţine de Eminescu, de nobila sa amintire şi de nobila sa poezie. Deocamdată însă nu e singur, par a spune cele şase, din şapte, surori prezente în port popular, mândre şi conştiente de valoarea şi ineditul grupului vocal pe care îl alcătuiesc, care şi când au cântat, şi când au ascultat, cu ochi blânzi, dar semeţe, au stat tot în picioare. Un soi de strajă feminină la izvorul, încă nesecat, al graiului matern: Achilina, Rahira, Magdalina, Ana, Aurora, Elena din neamul Istrati.
Timpul pe care îl petrecem aici gravitează în jurul celui care a fost şi care rămâne poetul, profesorul şi zoristul, adică redactorul la ziarul ,,Zorile Bucovinei” Cernăuţi, Ilie Motrescu. Povestea scurtei sale vieţi (1942-1969) o ştim din cărţile pe care le-am primit în ani de la prof. Eleonora Schipor, îndârjita păstrătoare a memoriei sale, şi se află lapidară şi zguduitoare în ,,Enciclopedia Bucovinei” a lui Emil Satco. ,,Talent viguros printre creatorii Bucovinei de azi. A murit înecat în Prut. Moarte misterioasă, neelucidată” scrie cu litere negre pe pagina albă şi e îndeajuns să te îngândureze, dar strângerea de inimă pe care o simţi când afli că femeia distinsă şi obosită care îl evocă este chiar sora lui cedează greu. Dna prof. Maria Motrescu-Popescu începe cu deportarea tatălui în Carelia, de unde nu s-a mai întors, şi stăruie asupra acesteia, ca şi cum de aproape 50 de ani tot încercând să desluşească răul de la care a pornit totul, aici l-a aflat. În lovitura necruţătoare dată familiei nu de boală, nu de accident, ci de cruzimea omenească ridicată la politică de stat. Eleonora Schipor continuă cu amănunte, ştie atâtea despre Ilie ca şi cum i-ar fi fost şi ei frate, mărturie sunt cărţile pe care i le-a dedicat, i le-a editat. Iniţiatoare a festivalului ,,Ilie Motrescu”, se bucură că în sală de află unul dintre laureaţii acestuia, studentul Victor Avdochimov. Şi ne bucurăm să-l ascultăm. Totuşi, Eleonora Schipor mai are ceva de spus: ,,Ilie Motrescu merită citit şi comemorat în bibliotecile noastre. El nu aparţine numai crăsnenilor!” Şi e convinsă că merită cunoaştere şi recunoaştere şi poetul Ion Cozmei, traducătorul lui Taras Şevcenko. Şi mai crede că localnicii (Eleonora Schipor este din Pătrăuţii de Jos, profesoară la Cupca), ar trebui să organizeze un spaţiu memorial cu personalităţile crăsnene.
E rândul oaspeţilor, adică al nostru. Dr. Gheorghe-Gabriel Cărăbuş mulţumeşte pentru frumoasa activitate la care am fost invitaţi şi răspunde tot cu o invitaţie: la Salonul Literaturii Române din Bucovina, pe 20 şi 21 mai 2016. După care, surprinzător (şi emoţionant) pentru un tânăr care utilizează şi apreciază computerul, face un cald elogiu cărţii pe suport de hârtie. Rezistentă în timp şi necesară şi dincolo de timpul nostru.
Alexandru Ovidiu Vintilă alătură apropierii Eminescu – Taras Şevcenko similitudinile de destin ale lui Nicolae Labiş şi Ilie Motrescu. Apoi vorbeşte de Aniţa Nandriş şi de poeţii condamnaţi la moarte pentru scrisul lor, Ossip Mandelştam şi Radu Gyr.
Surorile îşi înalţă glasul cu alean: ,,Cântă cucul cu dor mult: /Bucovină te-am pierdut, /Cântă cucu-n zori, pe rouă: /Bucovina-i ruptă-n două!” Dar încheie în dans şi chiot, după un tipar al firii moştenit de la cei mai vechi dintre străbuni.
,,Legenda spune că aici, Eminescu…”, începe careva, dar este întrerupt categoric: ,,Nu-i legendă! E adevăr!”
De la ferestrele Bibliotecii, se văd biserica nouă, în deplină strălucire, şi căsuţa cu şindrila acoperişului înnegrită de vreme căzând ca o cuşmă peste ochii aburiţi ai ferestruicilor: aici a poposit Eminescu, aşteptând ca drojdia să crească şi focul să rumenească şi colacii, şi cozonacii pentru Serbarea de la Putna.
În partea cealaltă, clădirea cu biblioteca, dintre cele mai masive din Crasna, adăposteşte primăria. În cu totul, schiţează, împreună cu scena care aproape o dublează, una din laturile mici ale unui uriaş dreptunghi, haşurat în această zi cu maci la piept de rânduri, nesfârşite rânduri de scaune. Oameni de toate vârstele, cu veteranii în faţă, inspiră cu plăcere aerul călduţ, luminat de candelabrele vegetale ale castanilor în floare. Urmăresc şi aplaudă copiii care dansează în costume căzăceşti din materiale lucioase, viu colorate, dar înregistrează orice prezenţă străină. ,,De la Cernăuţi?” ,,Delegaţia din Polonia?” ,,Din România?” Care ar fi răspunsul mulţumitor pentru aşteptarea lor? De-abia la căderea serii va începe cu adevărat sărbătoarea, sărbătorirea Zilei Victoriei.
Ne luăm rămas bun, sperând să ajungem la graniţă înainte de schimbul de tură care încetineşte, uneori exasperant, trecerile. Doamnele bibliotecii şi ale cărţii ne strâng mâna, ne îmbrăţişează: ,,Pe curând, la Suceava!” Surorile îşi flutură mâna: ,,Să ne vedem când ne-om vedea palmele!”
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)
Episodul 10
Luni, 16 iunie 2003, Toronto
Plec la Ottawa. Ieri seara, după despărțirea de copii, doamna Mariana a dat telefon la Greyhound, societatea care asigură autobuzele pe curse exterioare. Dacă luam bilet dus-întors în aceeași zi, prețul era pe jumătate, doar 100 de CAD. Am plecat până la autogară. Doamna Mariana mi-a cumpărat biletul din banii ei.
Azi dimineață m-am sculat la ora 8. Aș mai fi putut sta, dar nu mai puteam dormi. Mi-am pregătit lucrurile, in mare, de cu seară. Mai erau de pus doar mărunțișurile. Recapitulez, să nu uit ceva. Am pentru asta chiar și o foaie cu întreaga recuzită. Mă încalț cu adidașii, dar iau sandalele în geantă. Cine știe cum va fi?
Doamna Mariana vine jos și aduce un pachet. Sunt două scurte de piele pentru mama și pentru Medeea și o haină de vânt cu două fețe. Ca întotdeauna, exces de bunăvoință. Îmi dă și trei pachete de ceai mango. A știut că-mi place. Urc să beau o cafea și să-mi verific email-urile, apoi jos strâng totul. Valiza mare va rămâne la Toronto, pentru că după Ottawa mă voi întoarce în 19 la Toronto și voi aștepta la doamna Mariana să vină cineva și să mă ducă la Kitchener, următorul popas artistic.
La ora 12 sunt dus spre autogară. Mă lasă la stația pick-up, de unde sunt încărcați pasagerii ieșiți din metrou. Mai departe, cu metroul fac drumul singur. Îl trecusem în revistă ieri, când am cumpărat biletul de autobuz. Nu credeam că e mare lucru cu descurcatul. Iau metroul în direcția bună și mă dau jos la St. Patrick. De aici, o aruncătură de băț și sunt la autogară. Era ora 12,30, dar aveam de așteptat două ore, așa că mă îndeletnicesc cu scrisul pe un colț de bancă. Așa cum a promis, la ora 12,30 vine Dragoș, ca să fie sigur că am ajuns și că voi urca unde trebuie. Mai povestim o jumătate de oră despre ei. Oana e dentistă. Au venit de un an. Acum urmează cursuri de asistentă și chiar lucrează ca asistentă dentară. În multe domenii în Canada se iau cursurile de la început. El a absolvit ASE-ul, Facultatea de turism. Acum face cursuri pentru fizioterapie. Au pornit-o de la început, dar au găsit repede de lucru și sunt mulțumiți. O familie cu șanse de supraviețuire și cu speranțe. Au și norocul să stea lângă doamna Mariana care îi ajută cu o mulțime de lucruri.
Plec spre Ottawa. Pe drum mi-am notat ce am văzut și las acum însemnările să curgă doar cu notațiile simple făcute despre cele observate în drumul de cinci ore spre capitala Canadei: lacuri, Sharboad lake, Silver lake, stații pentru autobuze școlare, turme de vaci și locuri de adăpat, Gift shop, zone cu păduri uscate, parcă atacate de un dăunător, auto vash, Sunrise drive, Collision centre, o mare parte de șosea flancată de pădure, întreruptă de lacuri și case izolate, drum în lucru, muncitori cu căști portocalii, magazin de bărci cu motor, destul de mulți copaci uscați sau îngălbeniți prematur, Pond Motel, Macies hotel (Best Western), magazin de rulote, terenuri de golf cu mașinuțele aferente.
Intrăm în Ottawa. Ne întâmpină parcuri de mașini cu numele inscripționat pe sol din flori și arbuști, școli catolice, săli de fitness, șiruri de case identice, cu un singur nivel.
Trebuie să mă aștepte domnul Eugen Motora. Am coborât din autocar, mi-am luat valiza și am privit în jur. Atunci a venit la mine un domn înalt, slăbuț. Mi-a zâmbit și gata, cunoștința era făcută. Cu Mercedesul lui am făcut vreo 30 de kilometri spre estul capitalei, ocolind cartierele din centru și deplasându-ne printre case atent orânduite, printre grădinițe, flori care coboară din glastre suspendate, iarbă și liniște. La prima impresie capitala respiră liniște, sobrietate și superioritate. E cel mai curat oraș canadian văzut de mine. Printre vilele elegante, domnul Eugen mă întreabă dacă mi-aș dori vreuna din ele. Asta de exemplu, îmi spune, și îmi arată o vilă de basm. „Nici în vis nu cred că aș avea puterea să-mi doresc așa ceva!”, i-am răspuns eu. În acel moment mașina își încetinește mersul și se oprește în dreptul garajului vilei cu pricina. O apăsare pe buton din mașină și ușa garajului se ridică. Este vila în care urma să locuiesc pentru trei zile
Sunăm la ușă și apare doamna Rodica. Zâmbește și ne invită înăuntru. Prima reacție, stângace, este de a-i cere scuze că o voi deranja câteva zile. Răspunsul vine simplu și direct: dacă nu-mi făcea plăcere să veniți, nu vă invitam!
A doua reacție instinctivă este de a călca cu fereală, de a nu face zgomot, de a încerca să nu se audă scârțâitul parchetului, extrem de elegant și impecabil lustruit. Sunt condus pe o scară interioară până la etaj unde mi se arată baia mea, camera mea, superbă, simplă în eleganța ei. Coborâm la parter unde doamna Rodica ne poftește pe fotolii. În momentul acela realizez cât de anacronic și sărăcăcios sunt cu adidașii mei de călătorie. Privesc la domnul Eugen și observ abia acum că se descălțase la ușă și își pusese papucii. O jenă teribilă mă năpădește, de sărăntoc care calcă cu bocancii plini de noroi pe covoarele groase de un deget. Nu scap ușor de sentimentul de inferioritate care mă stăpânește. Ne mai dezmorțim cu o țuică bună, alături de felii de salam bun și cubulețe de pâine.
Schimbăm impresii despre structura spectacolului, despre felul în care au decurs lucrurile la Toronto, despre preocupările mele. Sunt poftit în sufragerie (până atunci fusesem într-un hol dinaintea sufrageriei), unde mă așteptau două roșii și două felii de șuncă rulate. Mi se desface și o bere. Apoi vine o farfurie cu trei bucăți de friptură scoase din cuptorul cu microunde, însoțite de trei cuburi de spanac pasat. Ajungem în a doua parte a sufrageriei, cu o masă mare pătrată, cu colțurile și picioarele sculptate, ca toată mobila din casă, de un gust desăvârșit. Aici le înmânez gazdelor volumul trei al cărții de basme, pe care doamna Rodica solicită un autograf, și CD-ul cu recitalul de basme în lectura autorului de care domnul Eugen se bucură, promițând să-l asculte în momente de tihnă. Se mai dau câteva telefoane prin care li se amintește unora că mâine e spectacol și că el este de urmărit și de către adulți.
Pornim apoi într-o scurtă recunoaștere a exteriorului. Mi se arată mai întâi subsolul înălțat, unde stau aparatele de forță. Solul se plasează undeva la mijlocul înălțimii. În exterior văd grădinița cu iarbă, flori și dale din piatră în două culori. Mai există și o terasă cu masă rotundă și scaune decupate, folosită mai des pentru grătar sau petrecere în liniștea grădinii. Mai există și o a treia grădină pentru legume. Acolo este și un vișin a cărui producție este folosită exclusiv pentru vișinată. Nu lipsește leușteanul. Iarba e atent cosită. Totul respiră bun-gust și ordine. Ne plimbăm pe o arteră unde există mari vile asemănătoare. Se vede că este un cartier înstărit. În dreapta e un parc cu iarbă splendidă. Mi se spune că e al Primăriei, dar în el te poți așeza oricând sau poți lăsa copiii să se joace. Deviem în stânga într-un alt parc de unde se văd luminile cartierului în vale, semn că ne aflăm pe o ridicătură, pe o colină pe care nu am observat-o la venirea cu mașina. La întoarcere vorbim de sonorizare. O va face domnul Eugen care va colabora cu sonorizatorul sălii, acesta, evident, neștiind românește. Va fi o situație inedită. Singura mea temere este că între indicația domnului Eugen și reacția sonorizatorului va fi o distanță de timp care va face ca muzica să intre cu întârziere sau chiar în contratimp. Mâine, la repetiția propriu-zisă, trebuie să-i atrag atenția supra acestui aspect decisiv. Unele intrări trebuie să fie extrem de exacte, de rapide, de susținute, pentru că altfel s-ar pierde tot efectul și ar deveni ceva de un banal deranjant, asemănător amatorismului spectacolelor școlare.
Ne întoarcem acasă. Mâine voi vizita tot ce voi putea din capitala Canadei, vom arunca o privire asupra sălii și vom vedea ce este de făcut.
Urc în camera mea. Încerc să fac duș. Instalațiile sunt mai sofisticate și nu mă descurc din primul moment. Cu fereastra chiar o dau în bară. Nu reușesc deloc să o deschid.
Să descriu și camera în care stau. Patul tronează, din mijlocul unui perete spre interior. Are spătarul alb și ușor rotunjit. Lângă el o noptieră încăpătoare pe care se află o veioză cu încrustații albăstrii. Pe peretele din spatele ei, o acuarelă frumoasă, reprezentând o uliță de la țară pe care circulă, în prim plan, un măgar purtând două ciubere.
În stânga patului, spre ușă, un scrin cu două nivele și șase sertare. Pe el se află fotografii de familie, iar pe perete un goblen mare, într-o ramă ovală, pusă pe orizontală. Pe colțul din dreapta un argintar cu baza mai lată, cu două uși, iar partea de sus, încrustată, are o singură ușă mai mare. Mobila este din lemn maroniu închis. Doi pereți sunt vopsiți într-o culoare ce se plasează între albastru și verde, iar doi pereți sunt crem. O plafonieră în culoarea noptierei încheie peisajul elegant, dar fără excese. Mai trebuie adăugate cuverturile de pat într-un model sobru și la fel de elegant.
E târziu. După atâtea drumuri somnul vine repede, cu toate că întotdeauna rămâne tensiune a zilei următoare, unde spectacolul rămâne pe primul plan
Mați, 17 iunie 2003, Ottawa
Ziua spectacolului de la Ottawa. Am dormit cu draperia lăsată. Era întuneric beznă și mi-a fost greu să mă trezesc la ora 8. Domnul Eugen m-a strigat înainte de împlinirea aceste ore și m-a trezit la realitate. Este un tip extrem de ordonat, în care devierile de la programul stabilit nu prea încap. Am mâncat pâine cu unt și gem de caise și ceai. Am refuzat ouăle încă nepuse la prăjit, din același spirit de păgubos bun-simț completat cu sentimentul de economie intrat în sânge din copilărie.
Am plecat în oraș. Pe drum ne-am oprit la sala unde urma să aibă loc spectacolul. N-am reușit să intrăm pentru că era o ședință, dar am văzut afișul spectacolului meu, pus pe o capră. M-am fotografiat cu el, să-l am drept amintire că am jucat în capitală. Am vorbit cu sonorizatorul, un tânăr deschis, binevoitor, care ne-a asigurat că dacă nu vom găsi un cuier pom, sigur vom găsi două scări. Nu se poate pune nici scară, spre sală, din motive de securitate pe care nu prea le înțeleg. Noroc că scena are înălțime mică și se poate sări. Dimineața am făcut cu domnul Eugen o trecere peste text, cu textul în fața lui, pentru a se lămuri cu intrările și ieșirile sonore. Acum mergem mai departe spre centrul Ottawei. Văd Parlamentul, cu profilul lui din piatră afumată, aducând oarecum, din acest punct de vedere, cu Biserica Neagră din Brașovul meu. Are o formă mai mult pe orizontală. Am mai văzut profiluri elegante de hoteluri ale căror nume nu le-am reținut, dar promit să le adaug mâine în plimbarea pe care o voi face de această dată relaxat, scăpat de emoția reprezentației.
Punctul principal al vizitelor din această primă zi în capitala țării a fost Muzeul Canadian al Civilizațiilor. Mi-a plătit biletul domnul Eugen, cred că de 10 CAD. Are parterul cu o trecere în revistă a tradițiilor indiene, de la unelte, până la sculpturile de mari dimensiuni. La etajul I începe tradiția totemurilor, apoi a coloniștilor. Arta modernă a indienilor și a contemporanilor de alte naționalități este la etajele 2-3 și la mansardă. Preț mare se pune pe găsirea unor formule atractive cu care să se prezinte dramul de tradiție. Punctul forte stă în prezentarea unității în diversitate.
Am plecat apoi pe la școala doamnei Rodica. A venit cu o fată frumoasă și înăltuță. O cheamă Maria. Aflu că este venită de 10 ani în Canada și că acum două zile a absolvit liceul. Are 18 ani. Vine cu noi acasă, mâncăm ciorbă de perișoare și un fel de aluat cu sparanghel și cu roșii la care adăugăm salată. Se schimbă planul cu spectacolul. Ilustrația muzicală o va face Maria. Îi arăt textul. La ora 16,30 plecăm spre sală. E frumoasă, are 220 de locuri, instalații performante de lumină și de sunet. Pentru prima dată am posibilitatea să realizez două spoturi de lumină la poveștile Barza și Uitarea. Se fixează punctele de lumină fără să coboare electricianul din cabină, prin comenzi electronice care direcționează spoturile acolo unde este nevoie. Sunetul merge bine, dar la repetiția pe are o facem Maria greșește mai multe intrări. Dă vina pe sunetistul sălii care din dorința de a o ajuta mai mult o încurcă. În timpul repetiției, balonul se sparge singur. Asta ar fi culmea să se întâmple în timpul spectacolului. Ar strica tot efectul și finalul aforistic. Umflu alt balon, mă îmbrac în costumul meu de in alb și aștept ora de începere.
Am timp să mă gândesc la toate. Am uitat să spun că că astăzi dimineață nu m-am simțit bine. Valuri de palpitații, o stare greu de descris, prea puțin cunoscută, un fel de stare de rău general. Noroc că luasem sprayul cu mine. Mi-a fost frică că voi capota. Mă vedeam făcând stop cardiac. Mi-a trecut după un timp, dar nu suficient. În dreptul muzeului, am mai dat cu un spray. Nu e bine.
La teatru, așteptând începutul, starea s-a agravat din nou. Am folosit sprayul cu nitroglicerină pentru a treia oară. M-am rugat pentru sănătatea mea, pentru iertare și pentru ca Dumnezeu să mă ajute să termin spectacolul cu bine.
S-a întârziat ora începerii cu o jumătate de oră, pentru că erau foarte puțini spectatori. Știam de situația incertă de la Ottawa și nu-mi făceam prea multe vise. În final s-au adunat 24 de oameni, 12 adulți și 12 copii la care s-a adăugata familia Motora. Am avut timp să-i număr pe toți în timpul spectacolului.
Prima greșeală cu ilustrația s-a făcut când zgomotul de vijelie de la basmul Barza nu se mai oprea și m-a obligat să plusez peste acest sunet puternic, scoțându-mă din concentrare. În timp ce rosteam textul mă gândeam că voi încheia basmul și nu va intra melodia următoare, pregătită pentru legătura cu basmul următor. Totuși zgomotul de vijelie s-a oprit la un moment dat. Probabil că se terminase înregistrarea lui pe bandă și totul a intrat în normal. Am încercat să reintru în stare și am reușit parțial, numai că a intervenit o a doua greșeală când nu se mai oprea o melodie între două basme, deși totul era fixat și scris pe hârtie, existau semne pe care sonorizatorul trebuia sa le observe și să facă schimbările necesare. La faptul că nu a fost cel mai bun spectacol au mai contribuit două aspecte: diferența, distanța dintre scenă și sală pe care a accentuat-o lumina n-am reușit să o anulez în totalitate, în câteva cazuri ezitând să fac pasul în față, dincolo de scenă, de teamă că nu voi avea lumină suficientă și m-aș putea împiedica. Apoi, pentru prima dată, pe la mijloc, chiar înainte de basmul Făt-Frumos care avea cel mai mare consum de efort fizic, am simțit că mă lasă puterile, că inima nu mă ajută. Cum m-am angajat eu la rostirea acestei povești în care personajul lupta cu tot felul de eroi imaginari, cu teama unei noi crize în spate? Dar parcă se mai putea face ceva, puteai tăia ceva fără ca sonorizatorul să știe? Totul s-ar fi dat peste cap. Eram obligat să continui cu orice preț.
Ce mă mai așteaptă? Voi fi în stare să duc tot turneul până la capăt? Acasă voi ști ce am de făcut, unde să mă duc, cu ce să mă tratez? Măcar de aș ajunge pe picioare. Trebuie de acum înainte să iau sprayul imediat cum simt că mă destabilizez, că intru în criză.
Am reușit totuși să duc spectacolul cu bine până la capăt, mai mult din voința de a nu crea vreo stare imposibilă, de cădere, dintr-o ambiție de a depune ultimele eforturi posibile. Aplauze, felicitări și pentru prima dată copii care au cerut autografe pe coperțile de carte pe care le împărțisem la început. O îmbrățișez pe Maria care pare stânjenită de greșelile făcute. O îmbărbătez spunându-i că sunt inerente inadvertențele, pentru că nu apucasem să facem repetiții. Pe drum Maria ne părăsește. Se duce spre casa ei. Apuc să-i dau cartea de vizită, să-i urez succes și să o îndemn să-mi scrie dacă o să-i facă plăcere. O apariție frumoasă a primei zile din capitala Canadei.
Acasă mâncăm friptură cu cartofi prăjiți, făcuți repede de doamna Rodica. Ea este profesoară de matematică la un liceu, singura româncă cu diplomă de excelență pentru activitatea didactică. Are catedră la un liceu cu limba de predare franceză.
Le arăt albumul meu de poze, cu soția, cu copiii, cu secvențe din alte activități ale mele. La dau explicații despre unele poze de la începutul carierei mele. Dau telefon la doamna Mariana la Toronto, ca să-i spun că voi soi joi dimineața, la ora 6, informație importantă pentru că trebuia să mă aștepte la metrou. Altfel mă pierdeam în necunoscutul și imensitatea metropolei. Îi dau telefon și lui Teo, doctoranda de la Vancouver care lucrează la guvern, ca să ne întâlnim mâine la prânz, la ora 12.
La ora 23,50 când închei aceste note, mă simt încă bine. Poate este euforia de după spectacol, poate…. Doamne ajută!
Mâine mă scol la ora 7 și plec cu doamna Rodica cu mașina. Înainte de a ajunge la școală mă va lăsa în centru, ca să-mi încep ziua de hoinăreală de unul singur.
