Propoziții pretențioase – Aerflit
Presupun numai. Puțini or fi auzit de maniera de aducere la lumină a mineralelor prin metoda din titlu. La îndemâna ideii, imposibil pentru un oarecare.
Se postase în ușa lui Mihalcea și-și pironise privirea uricioasă în a mea. De el nu-mi ardea și de reacția mea. ,,Bă, veniți și-mi bateți tabla…” Era cert că așa nu ne mai puteam vedea niciodată în relația executant-beneficiar, îndoielile se risipiseră toate, remușcările și șansele de recuperare a banilor pe manopera la jgheaburi. Partea adversă se dovedea a fi ce era de fel. Ca să nu adâncim și mai tare, cum înclinase acolo să procedeze, când schițase un impuls de salt la luptă. Se poate spune că am pierdut. Bănește. În viitor. Omul era pus pe fapte mari și pe un acoperiș cu mult peste toate celelalte pe care le învelisem, lemn și tablă dintre cele noi nouțe. Făcuse chemare, însă eu unde scuip nu ling niciodată. La finalul lui, tata și Cristi au făcut totuși oficiile de înjghebare a intrării în ballroom-ul de 500 de persoane. Bineînțeles, fără mine. Și bineînțeles pentru priceperea noastră de a executa colțuri de peste 90 de grade.
Cereri cu duiumul. Aproape de obligație. Cândva refuzasem învelirea incipientă a Casei Vechi. Indirect. Îl înștiințasem pe tata că am ceva mai bun decât să-mi rup gâtul: să trăiesc întreg și mai la sol. Fusesem adăpați de mici la izvorul precauției. Nu pune mâna, nu te duce acolo, coboară imediat din prun că pun cureaua pe tine…. A doua oară am fost nevoit să dau o raită, cântam acolo finele de săptămână. Ne-am cocoțat la aerația căreia i se cuvenea o prelungire, am măsurat și…. A vrut cel de sus să nu amestecăm unele cu altele. S-au răzgândit.
De departe apogeul carierei. Ne aduseră anii finalului de prim deceniu al mileniului nou și bani, și oportunități de a inspira parfumul gloriei meșteșugului. În plină criză mondială, când lumea fusese pusă la cale să dea înapoi, când figurile politice adulate se-ntorseseră cu fața de la dumnezeu și dijmăriseră poporul cu un sfert din venituri, adunând leu cu leu, nouă ne-a ieșit cu plus. Plus și la lucrări. Încât am reușit rara performanță de a număra bob cu bob 80 de ,,fire” de tablă așternute de la răsărit până la apus. Mirel-,,M-aș duce pe o cărare” proprietar. Poreclă după o noapte de pomină când ne asaltase la Spot cu cererea de îngânare a cântecului, spunea el, în vogă. Refuzat de mine pentru stilul acesteia neagreat: horă de ascultare. Tam… tâcî tam… D-ele de se vaită bruneții spre dimineață de supărare – de parc-ar avea defel -, beau, rup cămășile de pe ei, joacă teatru ieftin unul în fața celuilalt și la final se iau la ceartă, se bat, se taie și se mai și omoară. De altfel nicio pagubă. Vorbesc în nume propriu. Cum nu-i vreo dramă în univers că piere o insignifiantă particulă de carne. Totul se transformă. Ce mai tura-vura, Mirel, înarmat cu o ceată de parteneri de șpriț – să fi fost post-ambulul unei vânători; liga ei se aciuase pe lângă restaurantul lui Tronaru -, citindu-ne că nu ne place ,,literatura” de bocet și vaiet și că nu vrem să adăugăm salariului mizer ciozvârte din finanțele lui, și-a tocmit lăutarul ce îi mai făcuse pe plac lui, fiului lui Țînțu, ăl cu spălătoria și al lui… – ia uite, dom’le, scăpare! – a!, al lui Lăzărică, prieteni, vecini și convivi permanenți: pe Lilian acordeonistul. Știa ghiersul și melismele pe de rost. Aedului fiindu-i la îndemână cântarea și nesfârșita reluare după cheful chefliilor, flancat – ca să aibă motiv de plecare la un moment dat – de Victor violonistul și Bobaru cu contrabasul, ante adaptat la regula lui Băsescu de criză: în loc de patru corzi, numai trei. Deh, economia de piață! Printre consoane, vocale, interjecții și adverbe aflasem că așa li-i obiceiul. Doar că n-o nimeriseră cu noi. Povești… și de dragoste cu năbădăi și divorțuri….
