Spații culturale nr. 79 (11)

Mihaela AIONESEI

După jumătatea de secol îndurată

Trece un cocor tânăr prin neliniștile lunii
un altul cărunt și orb desenează
înălțimi pe umărul meu încovoiat de patimi.
Ca miezul de nucă în coaja încă verde
stau în pumnul încleștat al destinului
spre vastele hotare șlefuite de furtuni
privesc înălțându-mă pe vârfuri.

O herghelie de cai nechează pe dealuri
o alta paște anii mei crescuți ca iarba
între ei un fluier de păstor despică
îndurarea: de-o parte și de alta
anii mei se iau la trântă cu umbrele
cu moartea îmbrăcată în strai de sărbătoare.
Iat-o de-o seamă cu mine cu dorul
cu fiorul cu litera de-o șchioapă
a acestui alfabet în care am crescut
îmblânzind degete de sânge atrase
de mirajul sârmei ghimpate.

Un șir de furnici îmi taie răsuflarea
stoluri mari de gânduri își caută
calea spre întinsele coli de sineală
unde adormită-i liniștea din ultima vară
petrecută la țara cu zmei și lei paralei
cu gutui mari și prune ochioase
cu bunici și părinți peticiți în icoane
din care n-au mai rămas decât
zile scorojite încurcate-n lacăte
să fluiere pustiul crescut
în fântâna surpată din curtea casei.

Anii mei cum s-au dus tăvălug
ca mieluții mânați de o mână
nevăzută în colții de lup.
Oare ce uimiri mai poate înflori de-acum
cărarea cu semnele întoarse în Sus?!

Valeria MANTA TĂICUȚU

Aproape de Dumnezeu

Simplitatea tragică a motoului („Eu scriu în limba în care voi fi ucis!”) sugerează suferința de tip christic a celui care se vede „profet peste țara pietrelor” (titlul primului ciclu al volumului „Mama Victoria, Victorie!”) și pentru care rugăciunea este, deopotrivă, închidere și deschidere: lacătul devine simbolul unei bariere între lume și sinele poetic, dar și al unui filtru: neputința, tristețea, tot ceea ce amenință lumina și roua libertății interioare sunt „aduse ofrandă în cel mai îndepărtat colț al lumii” („Binecuvântat cel ce curge în numele adevărului”), pentru că, după cum se spune în „Ecclesiast”, oasele, cerurile, oceanele, munții, dealurile, câmpiile, bucuriile și legile nu ne aparțin („nu sunt ale noastre/ și nici nu vor fi vreodată”), doar durerile, erorile și moartea ne iau și sunt luate în posesie în scurta călătorie din pământ spre cerul veșnic. Poemele religioase pe care cititorul le întâlnește în volumul lui Cornel Paiu sunt tributare, în mod firesc, vocației pastorale a autorului, dar au în plus, comparativ cu producția lirică a altor preoți-poeți, tensiune emoțională și capacitatea de a pune totul sub semnul metaforei: „deschid un perete/ ascund o vină învelită în batistă albă/ cu monogramă/ și plec// fluturii îmi zboară/ pe deasupra creștetului// în ordinea pașilor/ cu apă și cu lapte/ și cu vin se completează prăpăstii// fluturii zboară pe deasupra lor” („Șapte [Liturghisire]”.
Cornel Paiu are o gesticulație poetică frecventată de suprarealiști (v. „Exerciții de suprarealism”), cumva bizară în contextul sacru al confesiunii, printre atâtea trimiteri biblice, dar justificată de scrisul-secvență euharistică: „iau cuțitul și-l așez pe carte/ stau o clipă apoi/ s-ascult plânsul cuvintelor// (dincolo e un zid/ în care plânge un neam de cuvinte)// în ochii mei/ pe dată/ cartea se preschimbă în pâine/ în pâine bună/ care la gust ar fi dulce ca mierea// (dincolo de coaja ei subțire/ aud plânsul spicelor unui pământ/ peste care din când în când/ trec umbrele corbilor în zbor” („Iau cuțitul și-l așez pe carte”). Piatra (alt simbol christic, trimițând la Psalmul 117) are conotații neobișnuite: „mai departe ofranda/ – pâine și vin – / (piatră plină/ piatră întreagă/ piatră supremă)// nu mă voi opri/ mai departe îmi voi contempla ființa/ unica piatră sublimă tainică/ hrănită de credință și iubire/ piatra – viață/ piatra mărturisirii/ piatra cea tare piatra-centru/ (trup sfârtecat trup maltratat)/ profet peste țara pietrelor” („Tot mai departe”).
Poezia de inspirație religioasă nu este unica modalitate a poetului de a se plasa în relație cu universul și cu Creatorul: meditația de tip filosofic (aducându-l în prim-plan, prin trimiterile livrești, pe Lucian Blaga, fără aderență, însă, la panteismul/ agnosticismul celuilalt poet al pietrelor și al pașilor profetului) se focalizează, în general, pe condiția umană: „oamenii nu există!/ există doar niște suflete rebele/ prinse-n gratii și zăbrele// există doar idei care persistă/ în sfințit pământ/ și-n clisă oarbă -/ care crește trista iarbă!/ oamenii nu există!/ ei n-au fost nici îngeri/ ei n-au fost nici copii/ bătrâni n-au fost.// n-au fost decât niște idei/ turnate-n trupuri de-mprumut/ din piatră din clisă din lut” („Oamenii nu există!”).
Dacă primul ciclu al volumului este o expresie sublimată a credinței și a iubirii de Dumnezeu, al doilea ciclu este al respectului filial, al iubirii pentru cea care merită supunere, devotament și dreaptă recunoaștere: „uite mamă ce știu:/ omenescul e dor/ dorul-iubire/ iubirea e chin// uite mamă smerit mă închin/ dorului tău întreg și deplin/ darului tău întreg și sublim” („Mama Victoria, Victorie!”). Nașterea poetului este văzută într-o aură de mister sacru și pusă în legătură cu străvechi evenimente biblice: „mama m-a vrut ca Moise legea/ tata s-a împotrivit cu idoli/ și viței de aur// dar când surparea mea/ l-a zguduit în cer și pe pământ/ în mine s-a sădit/ cu rădăcini de măr domnesc/ cu rădăcini de heruvim// mama în târziu mi-a rămas/ să-mi culeagă/ merele cu frunze de fulgi/ merele de aur/ cu frunze de pene” („Mama m-a vrut ca Moise legea”).
Al treilea ciclu încheie rotund construcția volumului: „Pereții de lumină”, prin psalmii pe care-i cuprinde, constituie o revenire la temele religioase fundamentale, dar și evidențierea unui tip de eros, spiritualizat, nu de obște, și destul de apropiat de agape. Legătura cu divinitatea este una profundă, de substanță poetică și filosofică, incluzând atât atitudinea întrebător/ cercetătoare (v. „Te caut, Doamne”), cât și posibile autoportrete (v. „Autoportret biblic”), într-o tonalitate liturgică în care adorația/ slăvirea se îmbină cu ruga: „adă Doamne ploaie bună/ pentru iarbă și răsură/ pentru spicul greu de grâu/ înălțat până la brâu// plouă Doamne pe pământ/ lacrimi grele din Duh Sfânt/ lacrimi grele de iubire/ și de izbăvire!” („Clopotele – Rugă înainte de ploaie –”).
Cel care, datorită formației sale, crede fără a cerceta, nu-și ascunde mirarea și încântarea în fața miracolului divin al creației, situându-se întotdeauna în rezonanță cu partea luminoasă a lumii asupra căreia veghează Dumnezeu. O artă poetică dă mărturie nu doar despre scris, ci despre modul de viață ales de autor: „de n-aș fi scris!/ pierdeam o cale către Dumnezeu// așa/ m-am păstrat aproape de Dumnezeu/ aproape de mine însumi/ aproape de oameni/ aproape de inocență// așa/ din rănile mele deschise/ am extras culori lumină/ și din rănile ascunse/ am făcut punte spre stele” („De n-aș fi scris! [Ars poetica]”).

*Cornel Paiu, „Mama VICTORIA, Victorie!”, Ed. Papirus Media, 2020

Ottilia ARDELEANU

Cuvintele mari îmi dau târcoale

Oana Cătălina Bucur, profesor la catedra de Filosofie, logică și argumentare a Liceului Energetic din Constanța, artist plastic și poet, tipărește în acest an, la binecunoscuta editură bucureșteană Eikon, un nou volum de poezii, ilustrat de ea însăși, intitulat Pisicile din cuibar.
Constituit din 86 de pagini, volumul conține 59 de poezii separate pe alocuri de desenele acesteia. Oana se bazează pe verbele a fi și a ști, prin urmare tema ei principală este cea a existenței cu necunoscutele ori cunoscutele ei, într-un ambient pe care aproape că și-l desenează meticulos, având amprente clare de atitudini feline. Poeziile ei par povești ilustrate pentru copiii din oamenii mari care continuă să se joace de-a Făt-Frumos care învinge Balaurul. Iar pentru joacă invocă nu oameni, ci planete ori spiritul divin: Sunt toate aici. Într-o casetă cubică,/ Punctul din centrul lui „a ști”. Descopăr că autoarea face o obsesie pentru cub, uneori și pentru sferă. Filozofia sa este una spațio-temporală. Ludicul ei răstălmăcește jocul de-a v-ați ascunselea printr-o repetiție insistentă a verbului a ascunde: „Într-un verb ascund/ zilele săptămânii/…// Într-o piatră ascund/ vocea ta// Într-un gest mă ascund.// Ca o piatră de temelie/ pentru viețile noastre viitoare./ Când în verbe, pietre și gesture/ ne vom ascunde.” / Într-un gest.
Discursurile rătăcesc într-un fel anume prin Țara nimănui, ca după o himeră, ca după un el care se prefăcea, desigur, în acel Făt-Frumos de poveste, cel ce trebuia să poată dovedi aptitudini de condei în loc de sabie, de filosof în loc de căutător de Ilene-Cosânzene. Volumul pare un soi de moară de vânt, iar periplul liric un don quijote umblând aiurea după cai verzi pe pereți. O călătorire în acest sens este relevantă în poezia Caii din fereastră: „Și… se făcea că a venit iarna/ pe la sânii mei/ drumurile erau blocate/ de la atâta zăpadă/ cu vitamina C// Plapuma cerșea atenție/ și tot ispitea/ munții/ dealurile/ câmpiile// Doar mâinile mele pictate/ cu roșu/ stăteau cuminți/ împreunate/ după ceafă/ fascinate de galopul/ cailor din fereastră.”.
Oana conchide că menajul și preocupările casnice sunt doar niște ascunzișuri, taine, secrete care nu ies în relieful existențial decât acolo unde lasă dinadins să se vadă: „În blugii mei rupți pe la colțuri/ se ascund toate secretele lumilor/ încondeiate cu acril//… Pilota nu ascunde secrete./ Ea este toată un secret./ dezvăluit doar pe la colțuri./ uneori.”/ Casnică.
Citind, ai adesea senzația că poeta este într-o permanentă levitație între cer și pământ. Ea nu numai că-și aranjează povești, nu numai că desenează fluturi pentru a atrage iubirea, dar oscilează între două lumi, cea reală, limpede, și cea a imaginației, onirică, momente în care: „Corpul nu-ți mai aparține. L-ai depășit/ de mult. Din nou./ Și iarăși inspiri.”/ Hai-hui.
După cum subsemnata, poeta Ottilia Ardeleanu, susține într-o poezie de-a sa că „poetul are altă grupă de sânge”, Oana Cătălina Bucur pune pe seama norocului faptul că: „Sângele unui poet nu este sânge obișnuit.”/ Noroc că… Într-un fel, nemurirea poetului este ca iedera: se întinde și cuprinde suprafețe și depărtări atât de frumos simulată printr-un paralelism cu venele care se subțiază și scapă involuntar în eter sângele poetic aflat în vibrație universală, în ritmurile nemuririi: „Venele sunt prea subțiri spune asistenta/ nu le pot prinde ca să iau sânge/ – Dar știți… sângele meu e captiv pe/ de-a-ntregul într-o iederă/ trunchiul stejarului e departe/ tare departe/ sângele acesta tot plutește prin eter/ căutând arborele căruia/ să-i șoptească despre ritmurile nemuririi/ Verdele acela crud/ iarăși la capătul lumilor./ Până la tine.”/ Drumul iederii până la tine.
Poezia este și ea tot dintr-o poveste. Autoarea o numește regină. O regină care și-a pierdut regatul/ prin real./ Hainele ei de gală…/ Condurii ei brodați cu fir de argint/ Supușii ei dezorientați./ Ea.
Aceeași atmosferă de poveste o induce și poezia Vis, în care poeta se visează în diverse ipostaze, uzând de verbul a ajunge, fiindcă, așa cum spuneam, Oana Cătălina Bucur jonglează cu măreția și aptitudinile verbului: „Când am ajuns în deșert/ i-am spus mamei: „mi-e foame!”./ Atunci smochinul și-a ridicat/ brațele până la mine și m-a hrănit.// Când am ajuns în peșterile/ din centrul pământului/ i-am zis tatălui: „mi-e sete!”./ Atunci soarele m-a îmbrățișat/ și mi-a potolit setea.// Când am ajuns la sfârșitul lumilor/ i-am zis fratelui meu: „mi-e tare somn!”./ Și atunci timpul a suflat/ praf de stele argintat/ peste tot trupul meu.// Odihnindu-mă.”/ Vis.
Despre probitatea femeii, ca Evă, ca sâmbure-rădăcină de măslin, biblic păcătoasă și ispită, poeta cu fermitate mărturisește un adevăr de când lumea: „Începutul și sfârșitul sunt eu”/ Unu. O ursită care se continuă în poezia Tangențial. Femeia pedepsită cu piatra răului, a blestemului, ducând povara iubirii și a nașterii: „Sufletul meu este firav/ înnodat de urma ta/ și doar așa mai pot/ să-mi duc povara zilnic/ în bătaia vântului/ printre arbori și pietre,/ ca un fluture toamna/ la marginea existenței sale.”/ Tangențial.
Autoarea nu numai că se include în povești ale copilăriei, nu numai că ar vrea să aibă calități de felină, dar dorește cu tot dinadinsul să trăiască fiecare clipă a sa în prezența sa, nu permite ca viața să-i fie trăită în lipsă. Simte deci o nevoie acerbă de ființa sa în mediul existențial, dorește să se scrie pe sine, să joace pe cartea sa, la propriu și la figurat. Astfel, consideră viața un joc de poker, iar omul o constelație, tendința sa este de a inversa rolurile, adică realul să devină imaginar și invers: „Sufletele se regăsesc/ de-a pururi/ în eternități_// acolo unde inimile/ pulsează-n quasar/ și-n loc de aer/ îl respirăm/ pe Dumnezeu./”/ În constelația OM.
Astfel, chiar și mărul din rai, miticul măr al ispitei crește în sine, poeta devine piedestal pentru lumea ei, dar și pentru oricare alte lumi: „Un măr crește în pântecele meu/ Nu spune la nimeni./ Crește în același ritm cu/ toate lumile posibile./ Mă privește de la distanță/ mă adulmecă/n își încolăcește rădăcinile/ pe venele mele/ când nu sunt atentă.”/ Un măr. Și toate legile vieții și morții, toate mitologiile, legendele, istoriile trec prin ființa ei, încât ar putea să le absoarbă în sânge, cum numai un poet este în stare, să le simtă „prin venele de la încheietura dreaptă”/ Încheietura mea dreaptă.
Între cotidian și zeități pare că se înfiripă conexiuni asigurate de mersul apocaliptic al vremurilor. Oana găsește firească această legătură invizibilă și totuși puternic simțită: „În vremurile acestea apocaliptice/ te poți ciocni oricând/ de vreun zeu care-și face liniștit/ cumpărăturile din Kaufland.”/ Cotidiană.
În toată această promenadă între lumea reală și lumea imaginară, poeta își revendică un Dumnezeu, face to face, pe care ori îl ia la rost, ori i se adresează filozofic, ori îi spune franc despre faptul că are nevoie de El, „Un Dumnezeu care mă iubește cu tot ceea ce sunt/ și nu sunt/ care mă soarbe în sine ca să/ pot fi.”/ Casa mea; ,,De ce lui Dumnezeu/ îi place să-și ascundă Fața/ într-un sân de femeie/ care uită să mai meargă/ la biserică/ atunci când iubește?”/ Spații; „În-singur-a-re-a// Ca oază de liniște/ cornul abundenței/ și ispita ispitelor./ Ca o regină stigmatizată/ păcătoasa păcătoaselor/ și spaima mulțimilor.// Într-acolo să-ți ceri dreptul la Înviere/ și ea să-ți fie temnița/ tuturor corpurilor tale reale,/ (mi-a spus Dumnezeu. Stând/ în Fața mea azi).”/ Masa abundenței; „Nota bene!/ Dumnezeu ține evidența/ fiecărei lacrimi/ vărsate de îngerii săi/ trimiși pe pământ.”/ Contabilitate. Dar, ce mi se pare impresionant, este că poeta devine cumva un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, plecând de la fenomenul pandemiei trăit de curând și până înapoi la potopul biblic, făcând o analiză a stării de fapt, a invocatei apocalipse care se pare că urmărește să se producă în fiecare clipă, cu fiecare din noi, părând că marea apocalipsă este o însumare și totodată un summum de apocalipse umane, intrinseci: „Luați aminte voi cei rămași: Dumnezeu a creat omul/ și omul a creat virusul./ Zeii din antichitate au murit/ Ei nu mai pot fi invocați prin rugăciuni.// Zei cei noi sunt: Mass-media, Știința, Tehnologia./ La aceștia doar oamenii se roagă. Omul în schimb/ i-a supus.// Cei slabi au plecat./ Ceilalți au venit să lupte./ Drumurile s-au închis/ să se poată deschide Drumul./ Vorbele s-au împuținat/ să poată Cuvântul Rostui.// Luați aminte cei rămași:/ Dumnezeu dă Reset la fiecare început de secol./ Arca lui Noe se deschide sub piele, oase și sânge.”/ Evanghelia după C19.
Poeziile Oanei Cătălina Bucur au timp și spațiu înglobate într-o geometrie rotundă, de regulă, aceasta se servește de cercuri cel mai adesea, dar în câteva dintre poeziile sale folosește și cubul. Nu este nicio trimitere stănesciană, este cu siguranță tot un joc, al hazardului, în care tot ce nu este cub poate fi o sferă, periculoasă, o formă ciudată de afectare a vieții obișnuite. Poezia Geometrie este o metaforă în sine care descrie apariția Covid-19, fenomenul care ne-a ținut în case, în casele de forma cubului: „Nici măcar un cub nu mai răspunde la provocări./ Toate s-au baricadat prin case/ și numără pe furiș cifrele/ să nu care cumva să ajungă la 19.// Azi-noapte prin vis un cerc./ M-a certat că mă iau de viața cuburilor:/ – Lasă-le în pace! Ce știu ele despre C19?!”/ Geometrie.
Poeta folosește adesea și un termen ce pare tăios, ascuțit, dar și un punct de ieșire din neliniște, angoasă, disconfort: „colțuri”, și iată: „dar sufletele/ nu se pierd niciodată pe la colțuri.”/ Sângele verde; „Și casele tot cresc./ Își iau seva/ din spațiile pictate/ cu cerneală sepia/ pe la colțuri.”/ Still life; „Sunt tare bune clipele acelea când/ mă pierd printre idei./ Ating colțurile ființei/ și fiecare fragment din/ sticla spartă ce sunt/ se clădește pe sine din nou/ asemeni unui mosaic/ în perpetuă mișcare/ un dans al ritmurilor stelare/ un vis al celei care am fost./ voi fi.”/ Perpetuum mobile; „În blugii mei rupți pe la colțuri/ se ascund toate secretele lumilor”/ Casnică; „Universurile așteaptă/ pe la colțuri/ tăcute/ Un cineva, cumva, cândva/ să le bată la ușă.”/ Spații 2).
Volumul se încheie cum altfel decât cu cu poezia eponimă, ar fi fost inadecvat ca autoarea să nu-și răsfețe cuvintele, la modul cel mai felin posibil. Cuibarul este cel al cuvintelor, alfabetul de altfel, iar cuvintele se comportă ca o pisică alintată, languroasă, aristocrată, simandicoasă, șireată, urmărindu-și scopul, acela de a fi tratată cu atenție, mângâiată și cea mai băgată în seamă. O metaforă frumoasă și elocventă pentru stăpânul cuvintelor, poetul!

*Oana-Cătălina Bucur, Pisicile din cuibar, Eikon, 2021

Fevronia SPIRESCU

Cartea de catifea

Cărțile pentru copii sunt adesea niște bijuterii. Cum se ajunge la acest lucru? Mai întâi un scriitor este atins de aripa inspirației și scrie o poveste. Povestea este reinventată de un ilustrator cu multă migală, designerul editurii îl prelucrează și-l organizează pentru tipar, tipografia îl multiplică și ultima manevră ar fi la legătorie, unde i se atașează două aripi, două coperte, care îmbrățișează drăgăstos foile cărții și, apoi, cărțile își iau zborul spre cititori.
Toate aceste mâini, coordonate inteligent și cu talent de mințile concentrate asupra obiectului de care vorbim, și-au adunat efortul creator într-o carte: Călătoria lui Medilo*. Autoarea, Ioana Nicolaie, a scris o poveste, ilustratoarea, Sidonia Călin, a rescris-o în imagini, absolut minunate, Editura Cartier codobelc – Chișinău, s-a preocupat și a apelat la un designer/tehnoredactor foarte priceput și apoi a trimis-o la o tipografie performantă.
Totul s-a concretizat într-o bijuterie de catifea. De ce spun de catifea? Pentru că așa și este. Dacă-ți plimbi palmele ușor peste copertele ei ai o senzație moale, plușată, de catifea. Las la o parte că și tehnica ilustratoarei este una specială, catifelată. Hașurile minuscule (de unde atâta răbdare?) de peste culoarea desenului ingenios lasă senzația de catifea. Totul pare să te mângâie, să te dezmierde. Desenul Sidoniei Călin este rafinat, delicat și elegant fie că se oprește asupra unor ființe fantastice, extraterestre, ciudate ori reale, cum o face în cărțile aceleiași scriitoare: Spionul KME, fie că se oprește asupra copertelor de carte ; Melancolia lui Mircea Cărtărescu ori a unei simple familii de cârlige de rufe, ilustrațiile Sidoniei sunt fastuoase, luxoase, adevărate bijuterii în filigran. Filigran vechi, antichizat, de o valoare adevărată, care crește cu timpul și sporește valoarea cărții în sine.
Textul Ioanei Nicolaie este un text delicat despre o familie mare, despre o mamă, iubitoare, care își mângâie și-și ocrotește, cu sfaturile și cu grija ei, copiii. Iar aceștia se simt protejați și trăiesc confortabil într-un… coș. Nu cred că vă trece prin gând cam ce familie numeroasă ar putea să trăiască într-un coș. Ei, chiar am fost surprinsă de imaginația autoarei, care și-a ales ca personaje o familie de… cârlige de rufe! Cârlige de rufe de lemn și aici aș putea să deschid o paranteză, să surprind simbolul integrat: o familie modestă cu mulți copii ș.a.m.d., nu o familie de plastic, ci una simplă cu cârlige prinse cu sârmă, sârmă care poate rugini la apă și chiar la niște lacrimi, deci nu-i voie nici să plângi. Și ce faci când te copleșește durerea? Căci durerea vine nechemată uneori și peste familia din coș. Atunci n-ai ce face și mai scapi o lacrimă două, te ferești de băltoace și de ploaie și, cum se-ntâmplă în povești de obicei, cineva îți sare în ajutor. Pentru că, oricât de nepăsătoare ți se pare uneori lumea din jur, este imposibil să nu dai peste un suflet generos… uneori. Bunăoară peste o păpădie.
Medilo, cel mai mic din familie, are un nume melodios, care te duce cu gândul la o melodie. Ăsta este de fapt și jocul, numele lui vine de la melodie, dar melodia care leagă povestea și „care ține totul laolaltă” cum spune autoarea în final, este iubirea care înseamnă fericire. Și, când ești fericit, bijuteriile sunt un răsfăț, pe care ți-l permiți, dar bijuteria de care am vorbit până acum, bijuteria asta de catifea, poate fi un balsam și pentru cei triști, care descoperă puterea vindecătoare, alinătoare a dragostei de mamă, a dragostei copilului pentru mamă sau a ființelor care pot sări în ajutorul celui aflat în impas.
Iată de ce „Călătoria lui Medilo”, cartea Ioanei Nicolaie și a Sidoniei Călin, merită apelativul de bijuterie de catifea, bijuterie de suflet. Și ca orice bijuterie, ar trebui păstrată într-un sipet al comorilor pentru cei care vor veni, o vor citi, o vor păstra și ei la rândul lor, pentru că, mai mult ca sigur, peste ani, cartea aceasta va fi un obiect de colecție extrem de valoros.

* Ioana Nicolaie, Călătoria lui Medilo, ilustrații – Sidonia Călin, Editura Cartier, Chișinău, 2018

Nicolai TĂICUȚU

salt peste anotimp

de pe acea pajiște la care visai
au plecat mieii și fluturii.
nu te-au mai așteptat

de pe acea pajiște la care visai
au plecat șopârlele și gâzele și popândăii.
nu te-au mai așteptat

de pe acea pajiște la care ai tot visat
au dispărut florile și iarba.
nu te-au mai așteptat

nu au mai avut răbdare
toate s-au ridicat în trei dimineți la rând
odată cu roua, înainte de venirea ta

pământ gol, arid, e-acum
pajiștea la care ai visat

Revistele celorlalți

Iulian BITOLEANU

PRESA ARGEȘEANĂ

Revistele argeșene, două piteștene, una din fosta cetate de scaun, Curtea de Argeș, au o constantă și inspirată notă religioasă, mai vizibilă în Argeș, nr. 7 și 8/2021, grație consemnărilor lui Calinic Argeșeanul (Din frumusețea lumii văzute) și prin descrierea pelerinajelor unor înalți prelați (patriarhul Alexei I în Tara Românească, respectiv episcopul Nicodim la Moscova) de către Dan Ciachir, precum și în Curtea de la Argeș (nr. 7/2021) – materialul episcopului (Europei de Nord) Macarie Drăgoi, și mai discretă în Cafeneaua literară (nr. 8/2021), în asociere cu poetica și hermeneutica, privind artisticitatea Sfintei Scripturi, de altfel, o obsesie/ o țintă elevată a directorului (a se vedea și ultima-i apariție editorială – Biblia literară). Semnatari: Robert Alter și Virgil Diaconu.. Cronica de limbă din Argeș, per ansamblul lui 2021 – cândva și în România literară (prin Rodica Zafiu) – avertizează asupra greșelilor de exprimare, Corect/ Incorect, expresiilor populare, argotice, anglicismelor, barbarismelor sau arhaismelor (nr. 7). Falia de romanicitate înseamnă francofilie – poezii din Paul Valéry și Alain Bosquet, precum și Olivier Clément, adică un creștin ortodox mediteraneean, pe de-o parte, apoi, Algeria muzicală a lui Enrico Macias (Argeș, nr. 8) – și respect pentru patria lui Umberto Eco (Cafeneaua literară, nr. 7/2021), Scrisori din lacul Como de Roman Guardini, în comentariul lui Leonid Dragomir (Argeș, nr. 7). Tot Argeș reamintește de relaționarea efemeră a ideologicului cu domeniul sensibilului (Nazismul și arta). Apropo de ultimul termen, în postura cantabilă – muzica, de semnalat Haydn, inima veselă disprețuită de modernitate și interviul cu dirijorul Florin Totan (ambele, Argeș, nr. 7) și în cea vizuală – imaginile nostalgicului, recte, Piteștiul interbelic (de Sanda Movilă) prin optica lui Florin Chivoci (Argeș, nr. 7). La același palier plurivalent, reconfortantă Tarkovskiana de Alexandru Jurcan, un cinefil omniprezent, critic de film, interesantă pelicula O execuție obișnuită cu referenții Stalin și Mozart, și emoționantă mărturisirea unui artist plastic gorjean (Mariana Frătița) a inspirației divine, cu efectul ,,noi suntem o cruce”- Cafeneaua literară, nr. 7). Tot cu pictural se încheie și Curtea de la Argeș, asigurat de Mihai Olos (Germania). Ambele publicații piteștene îl omagiază pe Radu Ulmeanu – 75, la ceas aniversar, poet ce mixează cotidianul cu vocabularul frust, despodobit artistic: ,,Zacusca unei zile de primăvară timpurie/ când se iese cu treburile zilei în oraș/ se regulează (probabil, se reglează, n.n.) afaceri…” (Deschizi ochii ); ,,…și-n lumea așa-zis reală ne refugiem, provizorii,/ trecută prin ciur și dârmon” (Demult), ca apoi, prin antiteză, Jean Dumitrașcu să îl repoziționeze pe Cezar Baltag ca poet partinic, de stânga, al realismului socialist (Cafeneaua literară, nr. 7). Polemos-ul atinge un anumit nivel când sus-numitul critic literar formulează îndoiala acordării premiilor nu doar celor merituoși (,,cred că juriul a greșit” în privința lui Ovidiu Genaru), avansând ideea existenței unei veritabile școli de poezie piteșteană, ilustrată prin V. Diaconu, Aurel Sibiceanu, M. Bârsilă și Călin Vlasie, privați de postura de laureați. Două brevissime mostre din Virgil Diaconu, abonat la paradox, metaforă, metonimie, sinecdocă: ,,Trec pe străzi cu cireșul în brațe/ Dar cireșul nu se vede….Lucrez la Fabrica de visuri…” (Portret cu cireșul în brațe); ,,Ea este timidă. Cu nasturii de la bluză/ își încheie până la gât toate sentimentele;/toate bătăile inimii” (Măr). O lectură oarecum paralelă oferă Zenovie Cârlugea, care compară dezinvolt poezia canonică în varianta lui Virgil Diaconu cu lista manolesciană. Mai semnează Horia Bădescu, Mihaela Albu, Mircea Duțu, Tudor Nedelcea (Curtea de Argeș), Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă, Magda Ursache, Mihai Barbu, Adrian Alui Gheorghe (Argeș), respectiv, Gheorghe Grigurcu (onorează și mensualul precedent), Ana Dobre, Valeria Manta Tăicuțu, Iulian Chivu… (Cafeneaua literară).
Editorialul acad. Gheorghe Păun (Curtea de la Argeș, nr. 7) este unul plural din punct de vedere semiotic, cu conotații istorice (,,părinții din părinți ne-au lăsat o țară, o casă și o grădină…”), pedagogice (,,străbunii ne-au născut și crescut, au trudit mereu…”), sacrificiale (,,au mai și murit…”) și mai ales politice (,,Timpul s-a sfârșit, spațiul a dispărut, bine ați venit în Satul Global…”). Descriptivismul și limbajul aparent paternal, romantic face loc antinomiei prezentul ,,orb, surd, derutat, decup(l)at de istorie”, însă cu ,,mari promisiuni de endorfine” în care ,,guvernele se împrumută” vs. trecutul grandios. Cât despre viitor – mai spune sursa citată – acesta este ignorat, el nu există, ceea ce contează se cheamă actualitate, ev al demitizării, al digitalizării ce impune ,,grabă și superficialitate”. Vai și amar de generațiile de după noi care vor avea misiunea de a achita/ anula datoriile antecesorilor.