CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 79 (7)

Ionuț CARAGEA

Aforisme

Uneori, pentru a rămâne cu tine, doar cu tine, trebuie să te lepezi de lume, de privire, așa cum șarpele își leapădă pielea de pe corp, de pe ochi.
*
Eu nu dorm nici când dorm. Doar veghez asupra celui ce doarme în locul meu.
*
Prostul se trezește pentru a dormi în picioare. Înțeleptul adoarme pentru a rămâne trezit chiar și-n somn.
*
Poezia este ca un fum întorcându-se la focul inimii pure, ca o lumină ieșită din mormântul adolescenței fără cuvinte, ca o lună plină de vise deasupra pădurii întunecate, ca o bucată de pâine înmuiată în lacrimă, ca un trup sculptat de privirea ochiului ager, ca o umbră visând să ajungă măcar o pată solară, ca un clopot de cenușă cântând pe limba unui clopot de sânge, ca o lumânare spunându-și arzătoarea ei rugăciune.
*
Cerul gurii tale a lăsat să cadă, pe buzele mele, steaua sărutului.
*
Sângele, o pasăre fără aripi, care se târăște spre cuib.
*
Primul glas al omului este glasul inimii. Primul și ultimul.
*
Poetul muncește și când doarme. Cultivă vise lucide.
*
Fumul – șarpe de aer ispitind sufletul să muște din mărul galben al lunii.
*
Macii sunt visele neîmplinite ale sângelui.
*
Cerul e oglinda în care se sparge chipul minciunii.
*
Omul – rana vie a pământului.
*
Pietrele nu tac. Ele fredonează în gând muzica stelelor.
*
Luna, o celulă care fagocitează răul lumii.
*
Inima bate la porțile nenăscutelor vise.
*
Singurătatea are glas de cenușă.
*
Foile pe care lăcrimez doruri sunt frunzele copacului ce trăiește în mine.
*
Sângele curge în vene ca o caravană a tuturor amintirilor.
*
Inima – cheia sol pe portativul iubirii.
*
Gândul – pasăre de lumină
*
Poezia continuă toate simfoniile neterminate ale lumii.
*
Poezia e fereastra aburită pe care îmi desenez inima.
*
Poezia e fereastra de care se lipește o frunză, un dar pentru copacul din tine.
*
Primăvara e pictorul care pictează pe sticlă un autoportret care alungă singurătatea din iernile lungi, care eliberează zâmbetul din închisorile minții.
*
Mă spăl pe față cu tăcerea nopții.
*
Muzica universului – pasăre a infinitului cuibărindu-se în universul meu interior, în anotimpul cald al amintirilor mele.
*
Cerul le-a încredințat ochilor mei albastrul lor infinit, marea le-a încredințat lacrima lor infinită.
*
Timpul nu-i decât o inimă sfărâmată. O inimă înghețată și sfărâmată de pumnul nimicului, pumnul care ne strânge pe toți, micșorându-ne viețile, mototolindu-ne visele.
*
Spre izvorul ochilor mi se întoarce privirea. Înoată prin lacrimă, ca un pește contra curentului, pentru a-și depune, adânc în suflet, amintirile.
*
Luna e cutia poștală în care pun scrisoarea către Dumnezeu. Steaua căzătoare confirmă primirea.
*
Timpul nu aude decât vocea secundelor sale.

*
Gândurile – zăpezi nesfârșite peste iubirile de-altădată.
*
Moartea ciugulește de zor toate visele noastre.
*
În cer tăcerea sapă morminte pentru nenăscute cuvinte.
*
Tristețea, la lacrimă pârguită pe creanga ochiului.
*
Poezia, catedrală a nezdrobitelor gânduri.
*
Poezia, floare pe durerosul mormânt al absenței.
*
Forța de adeziune a iubirii depinde de frumusețea intrinsecă a lacrimilor.
*
Omul nu este decât un pumn de pământ care strigă după mâna care l-a aruncat.
*
Să privești clar, în jur, este un privilegiu. Să privești clar, în tine, este un miracol.
*
Urmez un regim special: consum amintiri cu nemiluita. Am slăbit 55 de cărți, dar am câștigat mii de suflete.

(din volumul în pregătire „Ceasornicarul fără mâini”, ciclul „În tranșeele visului”)


Viorel DODAN

Oameni
și
șoareci

Cum urmăream io așa, ,,în buclă”, știrile despre gunoaiele și șoarecii care au invadat capitala noastră dragă, zbang! din senin vine o altă știre cu și despre șoareci!
Cică ,,Peste 160 de șoareci, născuți din sperma care a stat 6 ani în spațiu”… Băi! Deci, cum?! De-aia se duc ăia în spațiu? Ca să studieze procrearea la șoareci?! O dau dracu` de ,,cucerire a spațiului”, de ,,știință revoluționară” și de tot! Păi, de ce?! Ca să ce?!… Ca să înmulțim șoarecii? În timp ce noi, oamenii, suntem pe cale de dispariție, de-o să ne vadă androizii doar în diorame, împăiați și formolizați!… Mâine-poimâine, o să auzim că înaintea lui Armstrong, un șoarece a fost primu` pe Lună, ascuns în costumu` spațial! Și mai e ceva! Aci, pe Pământ sunt oameni care se chinuie ani de zile să aibă copii, fac inseminări in vitro și nu au succes, iar ăștia, după șase ani, la mama dracu`, în spațiu, la prima inseminare au succes?!… Io am mai spus și repet: oamenii sunt o specie amenințată cu dispariția, nu animalele! Pământul va fi ,,animalic” sau nu va mai fi deloc! (Știu, era altfel!) Animalele se descurcă! Iote, par egzamplu șoarecii! Pesemne, prin mijloace extrasenzoriale, ăia din spațiu or fi comunicat cu ăștia din sectoru` unu` al lu` madame Clotilde și au hotărât să invadeze pământu`! Căci, iată, se pare că au devenit conștienți de faptul că vor ajunge specie dominantă și vor să-și facă simțită prezența! Și, colac peste pupăză, cică, deși ,,celulele din lichidul seminal au fost expuse la radiații de 170 de ori mai mari”, șoarecii n-au avut nici pe dracu`, născându-se fără vreo malformație sau altă problemă! Ai dracu` șoarecii ăștia spațiali! Te pomenești că, dacă te mușcă unu` de-ăsta, ajungi vreun Mouseman, rezistent la radiații și personal Marvel, membru în echipa lu` ,,Captain America”, pe deasupra! Acu`, ca să fim drepți, după câte experimente s-au făcut pe sărmanele animale, ar avea tot dreptu` să se răzbune într-un fel! Câte urechi și alte organe umane s-au clonat pe corpurile șoarecilor, câte medicamente s-au testat pe ei… Dacă ar ști ei să ne spună câte-au tras, nu cred că ne-ar fi moale… Adică ne-ar fi moale, dar în anumite părți ale corpului, unde nici soarele nu ajunge! Sau nu ajungea, că acuma…
Și iarăși mă-ntorc și zic: bă, dacă de 170 de ori mai multe radiații decât normalul nu influențează șoarecii în spațiu, cum dracu`, pe noi ăștilalți, aci, pe Pământ, ne ia capu` când stăm mai mult la soare și ne ardem ca fripturile pe grătar? Să fie de vină tot evoluția aia care vrea să facă dreptate pentru speciile cele mai oropsite, oferindu-le avantaje în lupta pentru supraviețuire?…
Ei, ce să mai…! Aia e! Când o fi să fie, nici în gaură de șoarece nu scăpăm! O să fugim de cine știe ce pisici spațiale să ne salvăm corpurile! Nici câinele, cel mai bun prieten al omului n-o să ne mai recunoască! Io zic să se dea la toată lumea cipurile alea ca să ne androidizăm mai repede, până nu ajung șoarecii mai mulți și mai deștepți decât noi!


Prieteni și cărți de dincolo de graniță

Doina CERNICA

Dana Shishmanian – arborele fulgerat

Cunoștința mea cu Dana este legată de întâlnirile liceenilor în faza națională a olimpiadelor de literatura română, ultima culminând cu participarea în vacanța mare la o tabără organizată special pentru finaliștii acestui pretențios și fermecător concurs de odinioară la Năsăud, în sălile de clasă ale faimosului gimnaziu grăniceresc „Francis Iosefian”, în care învățaseră, între alții, Ion Pop-Reteganul, George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, clădire centenară, devenită atunci Liceul, iar azi, Colegiul Național „George Coșbuc”. Era în 1967, noi eram deja absolvente, bacalaureate și aproape studente de vreme ce trecusem cu succes examenele de admitere la universitate și alături de ceilalți trăiam cu o bucurie de nedescris tot ce ni se întâmpla: excursiile la Hordou și la Prisplop, cu îndelungi popasuri în casele memoriale, băile în Someș, focurile de tabără cu lecturi din creațiile proprii, întâlnirile cu scriitori, critici și istorici literari. După mii de pagini de carte – citeam cu toții nebunește -, eram chiar într-o carte vie, o carte de neuitat. Dar prietenia noastră a început cu adevărat în toamnă, când, ea din Pajura, bucureșteancă, eu din Câmpulung Moldovenesc, Bucovina, ne-am descoperit colege pentru cinci ani, repartizate în aceeași grupă a facultății de la Universitatea București. Dana locuia cu părinții și fratele mai mic, Mirel, eu la cămin, Cu dubla specializare a acelei perioade, Dana alesese pe lângă română franceza, eu italiana, dar aproape fiecare zi însemna multe, multe ore împreună. Capabilă, modestă, prietenoasă, Dana, șefa noastră de grupă, avea tot așa de firesc și de meritat să încheie facultatea șefă de promoție și să ajungă la Institutul de Istoria și Teoria Literaturii „G. Călinescu” București. I se anunța, își construia o viață calmă, creativă, de profunzime intelectuală, care părea cumva scrisă în liniile sale principale, dar care a fost schimbată câțiva ani mai târziu de furtuna iubirii, omeneasca, imprevizibila și irepresibila furtună a iubirii.

Împreună cu soțul ei, fostul nostru coleg de universitate, dar la cursurile facultății de Limbi orientale – secția Hindi, poetul Ara Alexandru Șișmanian, Dana s-a stabilit în Franța, asumându-și (ea, el, cuplul) viața și problemele celor mai mulți români: pâinea, casa, iar pentru intelectuali și însușirea limbii străine în toate nuanțele, în toată complexitatea ei. O vreme am avut puține vești de la Dana, cea mai importantă, din decembrie 1989, fiind despre copilul lor, Aum, astăzi profesor de limbi clasice. Mai multe aflam de la mama, rămasă văduvă, singură (Mirel își urmase sora în Franța), pe care o vizitam când, stabilită la Suceava, mai ajungeam în București, uneori însoțită de Niadi, într-un fel fina Danei. Dana intrase într-un domeniu cu totul nou, informatica, în care avea să rămână până la încheierea cărții de muncă. Nu m-a mirat curajul ei. Înzestrată și perseverentă, prietena mea ar fi putut să o ia de la început și să ajungă la înălțime în orice domeniu, dacă ar fi trebuit să o facă pentru fiu și soț. Doar că, inevitabil acaparant, și prin noutate, și prin program, serviciul îi lăsa puțin timp pentru literatură, pentru scris. Prima știre despre Dana literata a fost legată de Ioan Petru Culianu, și el, coleg cu noi, în memoria căruia Ara și cu Dana au organizat în anul 1993 Colocviul Internațional de Istoria Religiilor „Psychanodia”, iar în anul 2005 au înființat o asociație a prietenilor săi, „Les amis de I.P. Culiano”, cu publicațiile lor, volumul documentelor și caietele „Psychanodia”, asociația acordând și sprijin pentru editarea de carte.
Prezență vulcanică, neobosită, Ara, începând din 1997, a publicat volume de poezie la Arhipelag Târgu Mureș, Cartea Românească, Paralela 45 București, Ramuri Craiova, iar din 2014, la editura L´Harmattan din Paris, în traducerea în franceză a Danei. Pentru că ascultându-și vocea interioară, așa au fost alegerile: Ara își scrie poemele în limba română – Ara Alexandru Șișmanian, iar Dana, în franceză, Dana Shishmanian, cum apare pe copertele cărților ei. Și amândoi semnează în reviste studii de istorie literară în cele două limbi, în România și în Franța deopotrivă.
Împreună cu poetul Khal Torabully, originar din Maurițius, Dana a organizat în anul 2010 o „colectă” de poeme, „Poètes pour Haïti”, Poeții pentru Haiti, cum sună titlul culegerii care le-a reunit și a apărut un an mai târziu la editura L´Harmattan, iar din anul 2012 face parte din conducerea revistei „Francopolis”, ca să amintesc doar două dintre activitățile literare asupra cărora și-au pus amprenta generozitatea și gustul ei literar infailibil.

Dedicată mamei, prima sa carte, „Exercices de resurrection”, Exerciții de înviere, i-a apărut în anul 2008, iar următoarea, „Mercredi entre deux peurs”, Miercuri între două frici”, trei ani mai târziu, carte de „memorii” poetice din toate vârstele sale interioare în simultaneitatea unui volum, cum mi-a scris în dedicație. Poeme tulburătoare, care te colindă sau îți ies în față neașteptat, ca o nălucă. Atunci mi-a tăiat respirația o amintire pe care o descopeream comună zeci de ani mai târziu, decupată din iarna anului 1954 în Bucureștiul înzăpezit, pe care, venită de sărbători în Capitală, o trăisem și eu în casa uneia din surorile mamei. Dar ceea ce m-a emoționat, m-a înfiorat inexplicabil a fost imaginea pe care o alesese pentru copertă, o fotografie făcută de ea cu un stejar fulgerat din apropierea capelei din Kernéant, Bretania. Doar peste un deceniu aveam să aflu de suferința, de cumpăna care îi pusese viața la grea încercare și să găsesc o explicație pentru neliniștea de atunci. În anul 2014, editura Cygne îi publică o nouă carte de versuri, subțire și directă ca lama unui cuțit – așa sunt, de fapt, toate cărțile Danei: esențiale! – „Plongeon intime”, Plonjon intim, cu un îndemn, o artă poetică personală asemenea: „Poezia este o percepție totală, multisenzorială, întoarsă spre înlăuntru, care aduce totul afară… Nu vă fie teamă, plonjați! Frumuseți stranii strălucesc în apele întunecate.” Tot în anul 2014, avea să-i apară „Les poèmes de Lucy”, o carte din aura misterioasă, cel puțin ca titlu, a poemelor romanticului englez Wordsworth, o carte care nu a ajuns la mine și care avea să rămână o taină suspendată în furtuna dezlănțuită de durerea pierderii surorii mele mai mici, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu. Atunci prietena, poeta Dana Shishmanian avea să-mi fie alături aproape fizic, aproape la o bătaie de inimă distanță, reproducând în „Francopolis” câteva din lucrările lui Dany însoțite de (generând) o „cântare intimă în 12 haikuuri”, grupate în cele patru anotimpuri, din care aleg câte unul (în traducerea lui Muguraș Constantinescu): „Desprins, singur, doar el, /fulg fără pământ pe care să stea, /fără cer din care să vină” (Primăvară, 1); „Marele cânt se pierde /în mare. Rămân doar culorile /bătute de valuri…” (Vară, 4); „Rug arzător – inimă /pe jăratec – piele arzând ca torța /fum de scoarță uscată.” (Toamnă, 9); „Așezi pe frunze moarte /vioară roșie -trupul tău /gol, iluminat” (Iarnă, 12).
La începutul lui 2017 i-a intrat în librării cartea „Le fruit obscur”, Fructul obscur, „fructul străpezit al viselor de tinerețe”, iar la sfârșitul anului avea să-și dăruiască de ziua natală „Néant rose”, Neant roz, „o floare sculptată în propriul parfum, un cuib clocit de oul unui cocoș nocturn…”. Volumul se încheie cu o sută și unu haikuuri în căutare unui autor, ultimul, și unu, spunând: „Grăbește-te, nu te opri /fanta este îngustă – strecoară-ți cuvintele /tu vei plonja apoi…” Iar pe coperta patru, un plonjon, un manifest intim: „Să jupoi pielea dură a realității, să cauți sufletul. Fără model alternativ. Să stai drept printre semeni, până la capăt, în truda zilelor”.
Cu Dana, urcată în Bucovina împreună cu Ara, m-am întâlnit la Câmpulung Moldovenesc în vara venirii pe lume a lui Niadi. Speram să ne revedem, în sfârșit, anul trecut, la Paris, într-o călătorie cu Niadi, dar restricțiile pandemiei ni s-au așezat împotrivă. După aceea nu mi-am mai făcut planuri, bucuroasă de orice semn de viață de la ea, ca atâția dintre noi de la prietenii de departe, fiecare un pământean pierdut pe o planetă pustie.

Nu am meditat la ce ne-a legat și ne leagă până în aceste ore friguroase ale toamnei alergând spre iarnă, cu zarea care se înnoptează dacă vrei să-i cauți pe creastă ziua de mâine, când am simțit nevoia să-i recitesc poemele, să mă reîntorc printre amintiri, cu gânduri întinse ca niște funigei-parâme până la Neuilly-sur-Marne. Și să-i țin cărțile în mâini până mi le-au încălzit: „Să stai drept printre semeni, până la capăt, în truda zilelor”. Nu toți copacii cad doborâți de trăsnet. Sunt arbori fulgerați în orașe și păduri care continuă să stea în picioare, să ducă sevă coroanei, frunzelor. Sunt arbori fulgerați pe mare care continuă să conducă neînfrânți corăbiile la țărm. Prietena mea Dana Shishmanian este unul dintre aceștia.


Ottilia ARDELEANU

orchestrație

toamna îmi intră în oasele tot mai subțiate
de arcușul unei singurătăți violine
pentru atingeri subtile corzi ale unei alte treceri
simfonie reluată pe decade din istoria
din arheologia din arta ființei
pe drumul sfârșitului de vară frunze ascuțite
își varsă plânsele culori pe țărm azurul ruginește
pe buza unui remorcher
trage spre larg clipele vesele dintre noi
parâma șerpească a timpului zace în uitare
totul se face dispărut pe deasupra farului
un pescăruș încearcă să dirijeze tăcerea mării


doar mergi

să mergi e tot ce contează
să mergi și să nu privești înapoi

poți porni dintr-o înmugurire
când pământul mustește de verde
și ai libertatea să inspiri

te duci către idealuri tinere
te împiedici te ridici
muști fructele crude ale vieții
ispite de care adesea râzi

se face vară și te cuprinde efectul de seră
al iubirii
te coci și răscoci
te lași devorat de miezul dulce
de crusta pâinii tihnite
nu suferi

apoi te mătură melancolii
le strângi în grămezi și le dai foc
ploi mărunte de păcate
sting și mocnesc

tu mergi fără păsare
și vine iarna
înghețul acelor răscolite sentimente
și te privești în alb
dar niciodată înapoi


vitralii de toamnă

visuri sparte în cioburi adânci ale sinelui curgere
pe corole și arbori împreunați tăcut îmi caut bucuria
în zbor ca și pe poteci neștiute mai degrabă
găsesc niciundele decât dragostea risipită în policromie de octombrie
fiecare braț de lemn face punte cu descântecul universului
uitarea este și ea o normă pe care o vom respecta
însă dincolo de orice evanescență suntem
liniștite vitralii tomnatice îmbucurători de suflete
mișcători de rugină presărăm viața ca pe orice istorie
scrisă pe câmpul de luptă din noi sau cine mai știe
o împărtășim în prima biserică din flori
expresioniste


de necrezut

singurătatea duduie ca o locomotivă veche
pleacă din triaj pe linia întâi
ușor adulmecând șinele transpirate de emoția unui
octombrie fără ochelari
cu un geamantan rumen și plin de fructele cunoașterii

băncile scrâșnesc din lemnul umed de ceață
o pasăre grăbită fâlfâie aerul de parcă ar saluta pe cel
schimbat la față
mecanicul habar nu am de ce o mai plimbă pe aici
cu aceiași aburi gudronați

se face lumină din câteva neoane plantate arar
o înșirare de perle
întunericul orb pipăie zidurile gării
cine a pierdut trenul a rămas cu singurătatea
lucru sigur


aluri de ianuarie

culorile nu-mi sunt indiferente
cum nici dangătul florilor
mărturii ale vieții de după moarte

combinațiile lor miros a nou
acel altceva care din schimbare se deosebește

ziua de azi cenușie seamănă perfect cu
o femeie cu cravată neagră
privește dezorientat
mâna pictorului alunecând pe forme feminine

soarele ca un sân tânăr acoperit de ocru și reflexii gălbui
pare să palpite ușor la orizont

natura nudă în pielea rece este un trup alungit
cu brațele deschise
o femeie care se lasă admirată și se dăruiește deplin


FAPTE CULTURALE

Ion LAZU

O SEARĂ DE POEZIE FĂRĂ EGAL LA NOI –
la sala George Constantin a teatrului Nottara –
NICHITA STĂNESCU 11 ELEGII, ÎN INTERPRETAREA MAGISTRALĂ A LUI SERGIU CIOIU

Acum câteva seri, vaccinați de nevoie și de drag împătimiți întru poezie, ne-am strecurat printre drastice controale și am luat loc în sala de la subsolul Teatrului Nottara. În curând s-au stins luminile economice și a început Recitalul: și voi spune fără ezitare că a fost o seară magică-miraculoasă!
În bezna de nepătruns, totuși un fascicol de lumină ni-l arăta, în stânga scenei, pe un piedestal, pe violonistul cel vestit Sabin Penea, cu studii înalte în Olanda, venit din Germania anume pentru această repetiție generală a unui spectacol ce se anunță a fi la cel mai înalt nivel, al excelenței artistice. De altfel îl văzusem și cu formația de muzică românească veche, interpretând melodii de Dimitrie Cantemir. Dar am aflat că se exersează și în muzica de jazz. Ce-ar fi să aflăm că este și un compozitor de taină, de muzicianul complet al zilelor noastre?!
În rând cu violonistul, tot în avanscenă, dibuite de fascicole luminoase – lumina trage la lumină! – două coloane de cărți, precum două columne ale culturii scrise-citite, iar de-acum chiar istorice.
În dreapta scenei, la jumătatea distanței, o măsuță și un scaun pe care a poposit inegalabilul actor și cantautor Sergiu Cioiu, revenit printre noi de vreo 8 luni, după o absență de aproape trei decenii.
Căci dragostea de limba română este, cum scriam undeva, fără leac, fără leac…
Și în fundal un ecran pe care s-a produs poate cel mai iscusit eveniment filmic văzut de mine vreodată!, un film-răstălmăcire, i-aș spune, la concurență acerbă cu însuși interpretul, căci era vorba despre o proiecție dintr-un unghi insolit a ceea ce noi, din sală, vedeam și admiram. Iar interpretul ca atare, plasat cu spatele, ignora pe de-a-ntregul acel film-,,răstălmăcire”… Însă pe ecran lucrurile căpătau o minuție și o expresivitate pe care poate nici actorul, în repetițiile din fața oglinzii, nu le poate percepe, fiind vorba de cu totul alt unghi de proiecție.
11 elegii, desigur opera cea mai aparte a poetului Nichita, care și până atunci, dar și după aceea, cu mijloace mereu reînnoite, ne-a surprins și fascinat. Totuși, de data aceasta, în interpretarea cu totul surprinzătoare, deci f.f. autentică/personală, a lui Sergiu Cioiu, a trebuit să dăm la o parte tot ce ne încântase cândva la marele nostru contemporan, inclusiv amintirea prestațiilor de recitator ale lui Nichita – și să asistăm la un soi de prestidigitație: să fim ridicați ca printr-o minune, la o viziune cu totul și cu totul nouă și surprinzătoare, genială ar fi spunerea cât de cât aproape de adevăr, a ceea ce a însemnat de fapt Nichita pentru contemporanii și urmașii din ,,patria limbii române” – am avut noi, norocoșii asistenți, fără a exagera cât de puțin, imaginea unui poet descins printre noi dintr-o cu totul altă lume, poate din universul paralel al poeziei autentice/ideale -, cea pe care o bănuiam cumva, dar nu știam nimic-nimic despre felul cum dânsa se prezintă ca atare. Rămânând o tânjire a firii noastre însetată de sublim.
Și asta a fost cu seara de poezie Nichita -11 elegii în interpretarea actorului Sergiu Cioiu, o seară care a repus lucrurile în termenii din totdeauna cuveniți, de noi nici măcar bănuiți – și spre care, în mod insidios, totuși sufletul nostru tânjește în mod irepresibil…
O oră, o oră și jumătate, nici nu mai contează asta, de înălțare a sufletelor, de desprindere din cotidian, de reverie poate nemeritată -, asta a fost seara recitalului în avanpremieră a celor 11 elegii, despre care știam că au fost dictate non-stop și cu ușa încuiată, de Poet prietenei sale de pe-atunci, Gabriela Melinescu, ea însăși delicată (și devotată) poetă, mai apoi răzlețită tocmai în Scandinavia, poate părăsită la modul imperial de Poet, poate nemaisuportând să fie văzută de confrați în timp ce-și ogoia rănile sufletești, nevindecabile pentru totdeauna.
Și asta a fost, Odată ca niciodată, dragilor…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share