Literadura nr. 22 (7)

Teo CABEL

Prezențe Literare
Redescoperirea poveștilor

Valeriu Barbu a scris doina românului plecat departe, în alte țări, apucat de dorul locurilor natale. Elementele din literatura populară basmul, legenda, sunt combinate cu ficționalul contemporan într-o formulă reușită și captivantă în volumul „Bă țărane”, apărut la editura Minela în 2020.
Orbit de mândria modernității lui, omul nu mai sesizează derapajele. Natura este cea care intervine. Motivul unui animal care îi vorbește pentru dojană și îndrumare omului, aici pasărea, vrăbiuța este întâlnit foarte des în basm sau în legendă.
Virgil Banu omul care părăsește civilizația din leagănul ei european Roma se întoarce în locurile natale unde nu îl recunoaște nimeni.
Satul copilăriei părăsit, casele dărăpănate, curțile invadate de bălării, copaci crescuți în devălmășie îi produc acestuia tristețe. El este urmele unui personaj misterios care pe unde a trecut a scris. Unul dintre jurnale i-a căzut lui în mână. Însemnările acestuia l-au impresionat și a pornit în căutarea lui.
Reîntoarcerea în natură are asupra sa un efect de regăsire paradisiacă. Abandonând toate concepțiile lumii moderne un suflu nou existențial îi străbate ființa. Trebuie doar să se oprească din goana falsei existențe aglomerate și să fie atent la natură. Omul intră în armonie cu ea, nu mai este agresat de vietățile ei, de intemperii.
Prioritățile sunt altele pentru rațiunea existențială. Nu binele personal primează, ci acela pentru comunitate. Dar comunitatea rămâne în cazul de față incapabilă să înțeleagă ce dar i s-a făcut prin reconstrucția satului vechi de către „Nebunul din pădure”. Oamenii au părăsit satul, l-au lăsat în paragină, au construit altul lângă el. Virgil a vrut o restaurare a vremurilor apuse, a copilăriei. Sătenii, autoritățile nu au înțeles. Nu se face așa ceva în concepția lor. Pe cheltuiala lui, cu munca lui a refăcut casă cu casă, curte cu curte, chiar și biserica, dar sătenii și-au adus aminte că sunt ale lor, deși pentru el nu a făcut nimic.
O poveste despre ființa umană care rămâne sub vremi, de puține ori le depășește.

Corneliu VASILE

Alexandru Marghiloman, contemporanii și posteritatea:
Viorel FRÎNCU, „Adevărul” despre… Moartea lui Alexandru Marghiloman – Studiu de caz – (Editura UZP, 2020)

Publicist cu o bogată activitate de presă, inclusiv ca redactor-șef (Asociația Culturală „Renașterea buzoiană”, „Viața Buzăului”, cenaclul și publicația „Amprenta”, „Muntenia”, „Carambol”, „Oglinda literară”, „Epigrama”, „Literatura și arta”) și editorială („Istoria presei buzoiene și râmnicene în date (1839-2008)”, „Buzău. Grădina cu bulgari”, „Editorial buzoian”, „Consemnări publicistice”, „Istoria jurnalismului din județul Buzău”, „Istorii aviatice”: articole, comunicări, studii”, „Presa școlară din județul Buzău. Dicționar bibliografic”, „Drăgaica, târgul dintre țări”), autorul, care este și epigramist, a mărturisit că este pasionat de cercetarea istoriei presei și a cercetat numeroase colecții de publicații periodice la Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” Buzău, unde a lucrat multă vreme. În cazul Marghiloman a analizat articolele din ziarul „Adevărul” (1918-1927) și lucrări memorialistice, începând cu desemnarea personajului ca prim-ministru de către regele Ferdinand I până la moartea sa, inclusiv consecințele publicării „Notelor politice”.
Cartea are un consultant științific universitar de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, Constantin I. Stan, a beneficiat de fotografiile oferite de scriitorul Nicolae Peneș, el însuși autor al monografiei „Lordul valah”, și este prefațată de dr. Marian Nencescu, care amintește că Alexandru Marghiloman era conservator, filogerman, că a fost implicat în reunirea Basarabiei cu Țara, dar și în pacea de la Buftea, că era foarte bogat și că avea darul vorbirii, fiind un om generos și omenos.
Viorel Frîncu prezintă, mai întâi, date și evenimente legate de Marghilomani, apoi comentează motivele și împrejurările numirii ca prim-ministru, într-o perioadă istorică de mari transformări foarte bine surprinsă. Alexandru Marghiloman este chemat de rege pentru a obține cât mai mult din tratatul cu Puterile Centrale, în condițiile retragerii Coroanei, administrației și armatei române în Moldova, fiind apreciat ulterior atât de Ferdinand, cât și de alți oameni politici, inclusiv de către rivalii liberali. La data când Sfatul Țării din Basarabia votează unirea cu România, Marghiloman este prezent la Chișinău, alături de Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, unde i se înmânează actul unirii, la 27 martie/ 9 aprilie 1918.
Ultimul Parlament al vechiului regat a adoptat mai multe hotărâri, cu voturi pro și contra, în privința reformei agrare (împroprietărirea ruralilor), introducerea votului universal, acordarea drepturilor politice și pentru femei Este menționat faptul că, mare moșier fiind, Alexandru Marghiloman se declară contra Constituției din anul 1923, apreciind că nesocotește dreptul sau principiul proprietății. În schimb, susține legea sindicatului, adoptată de Parlament, care dorea să elimine sindicatele ilegale, aflate sub influențe socialiste.
Corpurile Legiuitoare, pe lângă actele privind arendarea obligatorie, legea jandarmeriei, permanentizarea stării de asediu și a cenzurii, reorganizarea învățământului, prin crearea de Eforii Școlare la nivel de comune și județ, înființarea Direcției generale economice, au hotărât, la presiunea Puterilor Centrale, înființarea unei „comisii de instrucțiune”, care să ancheteze și să instrumenteze procesul contra fruntașilor liberali Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Prințul Știrbei, considerați vinovați pentru dezastrul țării, pentru nepregătirea armatei pentru a intra în război. Desemnat să îndeplinească această delicată misiune, Marghiloman propune alternativa unui tren cu care șefii guvernului liberalilor să fie expulzați, ceea ce aceștia refuză. După demisia guvernului Marghiloman, în octombrie 1918, sunt dizolvare, în noiembrie, Corpurile Legiuitoare și toate actele emise de acestea anulate.
Un capitol al cărții se ocupă de activitatea de finanțare a unor jurnaliști români, în număr de două sute, de către Alfred Gunther, directorul societății „Steaua Română”, pentru a influența opinia publică românească în favoarea Puterilor Centrale, în timpul neutralității. Aici, cu alt scris, abreviat, figurează și Marghiloman, acuzație care, deși justificându-se și contestând faptul, a provocat marginalizarea fostului prim-ministru.
Alt capitol se ocupă de declinul Partidului Conservator-Progresist și al liderului său, Alexandru Marghiloman, care reproșează regelui demiterea guvernului său, când regele îi anunțase demisia.
Bolnav de cancer la pancreas, omul politic a fost internat la Viena, apoi a revenit la Buzău, în vila „Albatros”, unde a și decedat, lăsând un testament în care cerea să aibă o înmormântare simplă, fără autopsie, discursuri sau postav negru în camera mortuară. Cu trenul, trupul lui a fost transportat la domiciliul său din București, unde va fi înmormântat la cimitirul Bellu. Foarte mulți miniștri, generali, diplomați și o uriașă mulțime de oameni l-au condus pe ultimul drum, ca semn al respectului de care se bucura în opinia publică.
Tot în ziarul „Adevărul”, imediat după moartea lui Marghiloman, sunt publicate amintirile lui Constantin Bacalbașa, G.G. Costa-Foru apoi evocări, scrisori și documente care au aparținut dispărutului, între care testamentele lăsate.
„Virtuos al elocvenței parlamentare și umorist” este titlul următorului capitol, unde este subliniat talentul de mare orator, cu replica promptă și spirituală.
O adevărată furtună declanșează publicarea memoriilor, a Notelor politice, în care sunt vizate personalități importante: Regele Ferdinand I, Regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, astfel că guvernul Alexandru Averescu, prin primul-ministru și prin ministrul de interne, scriitorul Octavian Goga, în scurt timp confiscă tirajul care nu apucase să fie vândut. Ceea ce a mărit curiozitatea publicului pentru cuprinsul acestor memorii, scrise de un om din interiorul vieții politice românești de la începutul secolului al XX-lea.
În capitolul „Un om pentru istorie”, Viorel Frîncu citează un articol din publicația „Săptămâna” și încheie cu citatul în care se prevede ridicarea, la Chișinău, a unei statui lui Alexandru Marghiloman, care, ca prim-ministru al Guvernului României, a primit Actul unirii Basarabiei cu Țara.
Anexele se ocupă de istoria ziarului „Adevărul”, de tratativele regelui Ferdinand I pentru încheierea păcii cu Puterile Centrale, care îl preferau pe Marghiloman în fruntea guvernului, de articolele publicate la moartea omului politic și de conținutul testamentelor lăsate.
Bibliografia selectivă cuprinde titluri de periodice și cărți apărute timp de un secol, din anul 1918 până în anul 2019, iar Notele înregistrează 170 de titluri de cărți, ziare și articole. Între Bibliografie și Note se află prezentarea activității și contribuțiilor culturale și științifice ale autorului Viorel Frîncu, cu 21 volume de autor și 13 în colaborare și în volume colective. Aici aflăm despre participarea sa la congresele naționale de istorie a presei, de faptul că este membru al UZPR și al Uniunii Epigramiștilor din România și că este cetățean de onoare al municipiului Buzău.
Cartea se încheie cu o bogată iconografie, de douăsprezece pagini (I-XII), care include portrete, imagini de la evenimente istorice, facsimile, caricaturi, în centrul cărora se află omul politic Alexandru Marghiloman.
Această lucrare este concepută și alcătuită după canoanele unei lucrări de cercetare științifică de înalt nivel și a cerut ani de cercetare în biblioteci și arhive, aducând date noi, după ce au mai fost publicate și alte cărți dedicate lui Marghiloman. Este remarcabilă capacitatea autorului de a selecta și insera elemente semnificative, care conturează o uriașă personalitate istorică, asupra căreia mai planează controverse, dar care rămâne în istorie cu mari merite.

Daniel LUCA

Homo amans

Sebastian Burnaz semnează un al doilea roman, Poveste pentru nepoți (Editura Virtuală, Berca, 2019), în același registru fantasy spre science-fiction și cu aceeași temă (iubirea) cu care am fost obișnuiți în prima sa scriere, Congresul iubirii.
În prefață, Lavinia Betea folosește sintagma „homo amans” pentru a descrie pe scurt această carte. Nimic mai potrivit, întrucât autorul transmite, peste generații, un extrem de puternic mesaj de dragoste a omului pentru oameni, pentru tot ceea ce îl înconjoară.
Aflat în detenție într-o închisoare din Berlin, cu singura sa vină de a se împotrivi războiului, naratorul își așterne pe hârtie experiența de viață, ce se dovedește a fi o adevărată învățătură pentru nepoții săi, presimțind că nu se vor mai revedea pe pământ niciodată.
Învățătura ia forma unui pseudo-jurnal de călătorie prin infinitul univers, o călătorie intergalactică, descoperind noi și noi planete, fiecare cu propria poveste, cu frumusețea ei. Călătorie care este impulsionată de o nestăvilită sete de cunoaștere („Iubit de-ai mei de mic copil, crescusem în pace și mă obișnuisem cu bunătatea precum peștele cu apa. Și setea mea de necuprins era mai mare, și mai mare …”.
Drumul său este presărat cu … iubire, în mai multe forme, începând cu dragostea de copii și culminând cu cea dintre bărbat și femeie, și aceasta pentru că iubirea lui Dumnezeu se află la originea universului („Fără iubirea lui Dumnezeu, nimic nu ar exista. Nimic, să știi asta! El ne iubește fără discriminare” – p. 63). Dar nu numai cu iubire, ci și cu lumină, cele două completându-se reciproc întru armonia totului („Căci, să știi, Lumina este în tot și peste tot, iar fără ea noi nu putem exista nici ca idei, darămite ca ființe – p. 44).
Bunătatea și blândețea reprezintă, de asemenea, o formă a iubirii și este necesar ca fiecare ființă să le îmbrățișeze, spre a ajuta cu vorba ori cu fapta pe cei aflați în nevoie („Cine are în el blândețe, are și iubire” – p. 81; „Dacă nu faci fapte bune, sufletul tău uită să se dezvolte” – p. 170).
De o importanță covârșitoare, atât pentru individ, cât și pentru societate, este visul, pe care adeseori îl trecem cu vederea, însă în el sălășluiesc, in nuce, marile descoperiri, marile invenții („Astfel se regenerează imaginația planetei noastre, astfel apar lucruri noi, fapte noi de viață, comportamente noi, gânduri noi, pe care membrii societății noastre le văd și le trăiesc în vis și, dacă ei consideră că ne sunt de folos, ni le povestesc și nouă și luăm decizia să le creăm și noi în societatea noastră …” – p. 130).
o înălțare luminoasă către stadiul de înger („Acestea toate trebuie să crească în sufletul oamenilor și astfel se vor ridica ei spre lumină. Căci următorul nivel este al îngerilor, dragul meu, nu al oamenilor. Și, în timp, ei toți asta vor deveni, ei vor fi îngeri pentru sufletele care vor veni în existență după ei …” – p. 47). Totodată, este surprinsă și evoluția oamenilor, o evoluție spirituală („Înainte de a ajunge la următorul nivel, ei trebuie să învețe codurile de funcționare și să găsească modalitatea de acces. Și numai când au cheile de lumină și stăpânesc bine jocul pot trece la următorul nivel de lumină, mai înalt. Iar cheile, dragul meu, să știi că sunt: bunătatea, iubirea pentru oameni și pentru orice ființă vie, capacitatea de a îndura greul, acceptarea a tot și toate ce apar în viață, blândețea, pacea, dorința profundă de a-i ajuta pe ceilalți fără a-i judeca pe ei sau situația în care se află” – p. 47),
O mențiune surprinzătoare și demnă de a fi reținută este cea a dublării Pământului la momentele de răscruce, o dublare cât o renaștere, ajungându-se la o mulțime de planete Pământ, cu posibilitatea chiar de a intra în contact între ele „ (…) când Pământul se află la o răscruce de destine, acesta se dublează, așa cum dintr-o celulă inițială se fac două celule identice” – p. 164. Cuvintele au o putere deosebită și pot stârni teamă în inimile celor care vor să își impună voința prin forță brută.
Această putere vine din sufletul care le locuiește.

Muzica zilelor noastre

Petrea GÎSCĂ

Paul Staicu

S-a născut la 7 iunie 1937, în București. A fost elev la două școli preuniversitare de muzică din Capitală, și student al academiilor de profil din Praga și Viena, la clasele unor profesori de renume în epocă, precum Vladimir Kubat și Hans Swarowsky. A fost cornist la Filarmonica ,,George Enescu”, concertând ca solist și cu alte orchestre din țară și din străinătate. Cronicarii vremii îl socoteau ,,un ilustru solist, unul dintre cei mai buni corniști din lume”. Glier, Alfred Mendelsohn, Swarowsky, Sawallisch, Hindemith, Șostakovici, Alfred Mendelsohn, George Georgescu, câțiva dintre cei cu care a conlucrat și l-au apreciat corespunzător. Se spune chiar că elvețianu` Willi Aebi, milionar, cornist amator, entuziasmat peste măsură de prestația lui Staicu, a declarat că-i oferă acestuia o mare sumă de bani ca premiu.
A fost totodată și un prodigios dirijor ce a stat cu folos la pupitrul mai multor orchestre românești ori străine. A efectuat turnee și a participat la festivaluri în SUA, Canada, Franța, Germania, Austria, URSS. A jurizat deseori în străinătate alături de instrumentiști renumiți în domeniu. Remarcându-se, deopotrivă, și ca profesor. Activitate în care a adăugat adecvat școlii clasice elemente moderne valoroase. Aducând la zi, util, tehnica instrumentală în materie și punând în valoare tineri studenți (Rațiu, Dosa, Ungureanu, Apostol ș. a.) pasionați de acest nobil instrument, ,,suflet al orchestrei”. Ajunși, în ani, componenți ai unor redutabile ansambluri simfonice de pretutindeni.
Nu trebuie uitate, firește, nici preocupările de creație și publicistică. Sau de creare a unor colective orchestrale durabile, precum, de pildă, cel constănțean de profil. De care s-a ocupat până la stabilirea în Franța, unde-și duce viața și în momentul de față.
Desigur, ce-am arătat până aici e doar un portret sumar al unui muzician remarcabil de netăgăduit.
Conațional neobosit în arta sunetelor, demn de respect și apreciat în branșă fără rezervă.

Adrian SIMEANU

Iară despre Wolters

„Un sexagenar în plină formă.” Chiar dacă se mai vaită că îl dor genunchii. „Înalt, viguros și impetuos. Cu simfoniile-n sânge constant. Lor fățiș dăruit pe de-a-ntregu`. Stăpânind dezinvolt portativele pe care sunt scrise. Acaparând orchestra total când le are sub ochi. Energie și forță transmițându-i din plin, folositor, pentru ele…”
M-am convins înc-o dată, recent, la filarmonica piteșteană. Unde Theo-l tălmăci din nou, cert binevenit, pe Antonin Dvořák, pasiunea lui. Dând viață, mai mult decât inspirat, demn de semnalat, simfoniei a opta, în sol major. Lăsată lumii, și ea, de cehu` boemian, deplină splendoare, întru delectare, sigur neuitare. Semn al talentului său creator nedezmințit în domeniu. ”Chipeșă, semeață, trainică, măreață. Rostuită, însă, nu chiar pentru oricine…
Ei bine, olandezu` nostru` de azi, cu potențial adecvat, o tălmăci pe măsură. Onorant categoric. Precis, expresiv, nuanțat, cadențat. Punând orchestranții la lucru cu mână de fier. Atent și fluent conducându-i de la un capăt la altul. Imprimând rigoare, entuziasm, tenacitate. Tumult ori blândețe, după nevoi. Pregnanță, impact și aplauze lungi obținând drept urmare. Întărind convingerea că-i un simfonist tot mai apăsat. Chiar de nu creează, ci doar recreează giuvaiere dintr-alea perene. Este experimentat în astfel de cazuri, se implică maxim, se dăruiește la fel. Parcursu` sonor ieșind firesc izbutit, în mod fericit…”
Îmi doresc, nu cred că greșesc, iar să-l întâlnesc și pe la alte filarmonici din țară. Apte mai dihai să
pună-n valoare sporit, diferit a` sale resurse-n domeniu. Stimulându-l mai abitir, favorizându-l și mai bogat. Pe mine tentându-mă cert a umbla după dânsu`, sârguincios, curios. Cu real folos pentru hrana-mi spirituală trebuincioasă cotidian…

Premiile revistei Literadura

– Premiul „Marin Ifrim”, în valoare de 500 de lei,
oferit de copiii scriitorului Marin Ifrim a fost
atribuit anul acesta poetului Alexandru Higyed.
– Premiul „Ion Caraion”, în valoare de 500 de lei
a fost oferit de Asociația Culturală „Renașterea
Buzoiană” prin președintele acesteia domnul
Ovidiu Cameliu Petrescu și atribuit poetei Gela
Enea.
S-au mai acordat două Premii speciale de către un
binevoitor care a vrut să rămână anonim.
– Un premiu special de 150 de lei pentru Ștefan
Șandru.
– Un premiu special de 100 de lei, pentru Ramona
Boldizsar.
Felicitări tuturor participanților!

Premiul Special la categoria Debut
Ștefan Șandru cu volumul
Făt frumos din Patimă,
Editura Creator

Ștefan-Cristian Șandru

Născut la Ploiești, în data de 12.02.2000 –
Locuiesc în București
Student la Universitatea „Titu Maiorescu” –
București, Facultatea de Drept
Ocupație actuală: secretar notarial

Premiul Special la categoria Debut
Ramona Boldizsar cu volumul
Nimic nu e în neregulă cu mine,
Editura Casa de Pariuri Literare

Ramona Boldizsar

S-a născut în 1993 în
Vrancea și în prezent locuiește în sudul țării. A
început să citească la 14 ani și de atunci nimic
nu a mai fost la fel.
A absolvit Facultatea de Filosofie în
București și lucrează la disertația pentru
Masterul Istoria și Circulația Ideilor Filosofice.
Frecventează atelierele de scriere creativă ale
Revistei de Povestiri. A publicat în Revista de
Povestiri, în revista Confesiuni, pe platformele
online Litero-mania, Poetic Stand și Noise
Poetry. A colaborat la volumul Idei Filosofice
și Artă.