Literadura nr. 22 (6)

Manuela Camelia SAVA

Un musafir

Pereții albi te orbeau. Liniile lor se îmbinau în tavan la colțuri în unghiuri perfecte, albe, netede. Vedeam cum se formau cele nouăzeci de grade. O strălucire nefirească pătrundea în mintea mea încețoșată. Simțeam o vâjâială și în cap se învârteau imagini ca într-un film cenușiu derulat în viteză. Apoi m-a acoperit întunericul…
Parcă o voce striga. Părea calmă, firească:
– Dora, mă auzi? Dora?
Da. Era numele ei. Îl recunoștea. Do-ra! Cineva o striga monoton, monosilabic, șoaptele îi deranjau somnul. Căci dormea, nu?!
– Dora, dacă mă auzi, deschide ochii! Te rog, deschide ochii!
Auzea perfect cum cineva îi pronunța numele. Să deschidă ochii acum. Clipi. Ar fi putut să facă efortul acesta minim. Să deschidă ochii. Pereții albi imaculați se apropiau de ea vertiginos. Era o senzație de plutire. De greață. Și în zborul ei lin spre viață zărea albul pereților cum o împing afară din întunericul în care zăcea. Și vocea aceea necunoscută venea tot mai aproape de ea:
– Dora!
Era o poruncă. Un chip imposibil de recunoscut se aplecă spre inima ei. O față rotundă, ochelari aurii o orbeau. Două sprâncene negre, arcuite sub un păr negru creț, scurt. Deschise ochii și o gură cu dinți puternici zâmbea:
– În sfârșit! Nu te teme, Dora! Ești în siguranță!
O amețeală insistentă nu-i dădea pace. Din zumzetul acela se nășteau întrebările: unde mă aflu, ce se întâmplă, ce e cu mine? Dar ele rămâneau fără ecou. Un zid le strivea și niciun sunet nu ieșea la suprafață.
Bărbatul înalt și slab, cu păr țepos și figura dominată de ochelari severi îi lua pulsul. Un deget cald apăsa pe o venă de la mâna stângă și cu un gest protector îi luă palma ei în mâna lui, hrănindu-i speranța că va primi niște explicații.
– Dora, ești bine! Ai supraviețuit unui accident. Ai fost la limită… știi ce vreau să spun… ești
încă slăbită… Mă auzi?
Dădeam din cap afirmativ, dar nu știam dacă mă puteam face înțeleasă, fiindcă mă simțeam neputincioasă, pluteam în vid, planam continuu și nu mă puteam opri. Ochii deschiși, vii cercetau contururile camerei în care mă aflam. Paznicul meu – cel puțin așa credeam eu – încerca să mă liniștească:
– Sunt doctorul Ali Tayildiz de la Spitalul Județean. Ești slăbită, dar pulsul e bun. Te-am adus de la spital în casa mea. Răspund eu de tine. Starea ta e stabilă. O să pun o perfuzie și o să urmezi tratamentul aici, e mai bine așa.
Cuvintele lui sunau ca o poezie pentru mine. Avea un accent tărăgănat, moale. Gesturile rapide, iar căldura trupului era binefăcătoare, căci se învârtea pe lângă mine, în timp ce eu eram întinsă pe un pat. Cu mâinile înmănușate, cu o mască albastră ce îi acoperea nasul și gura, desfășura și desfăcea pachete de hârtie sau naylon, pregătea seringi, tubulețe și sticluțe cu medicamente, prafuri, ser.
– O să usture puțin, trebuie să fii curajoasă.
Acul perfuzorului se înfipsese sub pielea mea sidefie și cu un truc mic a fost împins în venă. O arsură urmă înțepăturii. Cu gândurile strânse ghemotoc, am scos un mic țipăt. Fermitatea mâinilor doctorului mă liniști repede. Prin perfuzie curgea ceva lăptos.
– O să te hrănești așa. O să adormi, nu îți face griji. Sunt aici, nu plec de lângă tine. Nu te las singură.
Pleoapele atârnau grele. Somnul brusc pusese stăpânire din nou pe ea. Respirația calmă putea fi un semn că își revine la normal.
Viața ei se schimbase într-o zi de primăvară, când se anunțase că Ministerul Educației a luat decizia să se sisteze activitatea în școli, grădinițe, facultăți și să se stea acasă pentru câteva zile, probabil vreo două-trei, așa cum se întâmpla când venea vreun viscol și paraliza totul în jur, blocând drumuri, aducând îngrijorare și rumoare – dar acum era cald. Era martie. Zilele capricioase ale începutului de lună – „babele”, cum erau cunoscute în tradiția populară, aveau nebunia lor: acum era soare orbitor, acum era frig, iar vântul nu încetase să bată. Acest vânt neostoit spunea ceva, le aducea parcă o nenorocire… Nu era încă vremea de lăsat paltonul, încă nu…
Nu a intrat în panică. Vestea nu putea să o neliniștească – vor reveni luni din nou la școală și vor recupera orele pierdute. Ce zi era oare când a venit anunțul? Marți, 10. Deci de miercuri, 11 martie, vor sta acasă. Ce ciudat e acest martie – vine de la numele Zeului Războiului, fiul Iunonei, în mitologia romanilor – tocmai ce terminaseră cu mărțișoarele, cu darurile de Ziua Mamei – aveau de gând să treacă la treabă, lucrurile să devină serioase, căci nu era cazul să piardă timpul…
Nu era vremea de stat degeaba. De miercuri însă vor rămâne acasă. Asta înseamnă că se dezinfectează sălile de curs și vor reveni, poate, săptămâna următoare. Nu se impacientase. Nici nu luase în serios cazurile de gripă din liceu. E adevărat, venea asistenta și întreba zilnic cine lipsește, care sunt motivele, dacă sunt copii care tușesc sau au febră. Se făcea un triaj simplu, prin întrebări și de bună seamă că așa era protocolul. Cine tușește? Era o întrebare laitmotiv. E cineva cu febră? Râsete, chicoteli… pe fețele tuturor erau zâmbete, pentru că zeflemeaua continua și elevii se bucurau să facă glume pe seama asta… Ce vor? De ce ne tot sâcâie? Ce o fi acum? Gripă e în fiecare an, se îmbolnăvesc și copii și bătrâni, mai mor oameni din cauza asta, se mai vaccinează unii, alții trec mai ușor peste boală. De mâine se închid școlile. Anunțul oficial a devenit o treabă serioasă – până la finalul lunii martie. Așadar, Ministerul Sănătății lua măsuri de precauție – se considera că școlile sunt primele focare de infecție, dar și de transmitere, totodată. Și nu era vorba de o simplă gripă, deși ne aflam în plin sezon. Cică e altceva… se dusese vestea despre o boală nouă – o infecție cu un virus care duce la pneumonie, apoi la decese. Pornise din China – o poveste cu un liliac, ba cu un șarpe ziceau alții… păi și noi aveam liliecii noștri în legendele cu Dracula și strigoi populari… hmmm… nu e lucru de glumit! De la gripa aviară, gripa porcină, ebola, Zika și altele, oamenii tot făceau teorii despre sfârșitul lumii… După imagini cu bolnavi și spitale în carantină, au venit prin mass-media vești îngrijorătoare: după cel din China, din orașul WUHAN, Italia avea un focar nou – cu sute de morți zilnic, pornind tot de la un cuplu de turiști chinezi. Și culmea! Mulți români sunt plecați în Italia – e ca a doua lor casă! E posibil să se răspândească acest virus și în restul Europei. Vom vedea ce va fi! Ideea era că deocamdată vor rămâne acasă pentru trei săptămâni… O să treacă repede.
– Nu te teme! Sunt aici! O să treacă imediat usturimea! După ce acul intrase în venă, curgea ceva rece în interiorul corpului ei, prin mâna ei fragilă. Vocea calmă i se strecura direct în suflet. Apoi somnul o purta legănat în brațele sale lungi nevăzute. Adormi.
Nu își putea da seama cât dormise. Lumina pătrundea greu printr-o draperie groasă verde, cu flori argintii. Traiectoria razelor soarelui se schimbase. Părea după-amiază. Totul se schimbase. Nu știe unde se află…
– Bună dimineața! spuse vocea masculină cu care se confruntase mai înainte. Cine o fi? îmi spuneam în gând. Auzeam sunetele ca într-o pungă. Eu sunt Ali. Tu ești musafirul meu. Ești în casa mea. Ești mai bine acum. Te doare ceva?
– Nu, îngăimai eu… nu… doar capul, puțin… de ce sunt aici? am articulat cu greu întrebarea.
– E mult de povestit. Ești în îngrijirea mea. O să încerc să te ridic puțin. Vrei? Știu că ești slăbită, dar o să-ți revii în câteva zile…
Inspectam curioasă încăperea. Aceeași pereți albi. Un singur pat pe care se afla ea întinsă în mijlocul camerei, un fotoliu lângă pat și un suport de haine. Nu mai era niciun alt fel de mobilier. Nu mai aveam branula, dispăruse ca prin farmec. Oare visasem?
– Uite, o să-mi trec un braț după umerii tăi să te sprijin. Ai putea să te forțezi un pic să te ridici. Poate faci azi și niște pași. Nu-ți fie frică. Te ajut eu.
Cu o sforțare ce se părea că durează o veșnicie, izbutisem să stau în fund. Apoi, cu grijă ajunsesem la marginea patului, cu picioarele atârnând în jos. Bine că nu erau covoare. M-aș fi împiedicat fără doar și poate. Parchetul maroniu era prietenos. Era ciudată această senzație nouă – reveneam la viață. Parcă fusesem în mormânt și acum înviasem.
Mă simțeam ca un zombie. Mii de împunsături făceau să îmi simt corpul – o amorțeală în brațe și picioare mă trăgeau în jos, aș fi vrut să renunț la planul doctorului de a face numai câțiva pași.
– Hai, nu te da bătută! Ești bine?
-Da. Sunt un pic amețită.

Sorin Călin

La dentist

Dacă n-ați murit de durerea cruntă de măsele ce v-a împins încă de dimineață către stomatolog, sigur v-au ieșit peri albi așteptând la ușa cabinetului.
Înțepătura sfredelitoare părea să-și fi făcut efectul dăunător și să treacă în cele din urmă. Limba încă mai iscodește calcarul moale testat la rezistență cu un colț de pâine și încearcă să curețe alveola atacată de particula de praf rătăcită în azima dospită la cuptor. Cum însă nu reușește să-i lustruiască adâncul, cheamă în ajutor unghia degetului arătător. Doare al naibii, doar ce l-am atins pe afurisitul de dinte.
Acu și-a găsit și el să-și dea arama pe față, de ajun de Crăciun. Să beau o gură de apă caldă cu sare și s-o plimb prin gură, poate or ieși din rămășițele pomenii porcului și s-o lăsa și durerea asta nenorocită, mocnită. O fac pumn și o trimit către falca dreaptă unde o țin o jumătate de minut. Parcă s-a mai înmuiat.
– Parc-ai fi Gogu, purcelul pe care l-am tăiat, cu falca aia plină de apă! zise nevasta și mai să se tăvălească de râs.
– Râzi, fă! Ai uitat ce-ai pățit anu’ trecut. Să de-a dumnezeu să-ți crape lucrarea, arde-te-ar focu’!
– Mi-am mușcat limba din cauza ta!
– Vezi, fă, dumnezeu nu doarme! Să nu te mai bucuri de omu-n suferință, că pică blestem pe capul tău! Strânge masa că m-am umflat în burtă, mă duc să mă întind.
Carnea de porc, dar mai ales organele se lasă greu și fără un pahar de vin ajung anevoie în stomac. De unde vin, că eram în tratament, de la femeie mi se trage. Acum două seri am întors-o cu spatele că nu mai puteam, mă ținuse cu ciclu’ ei două săptămâni.
– Fă, răcită, nerăcită, io nu mai pot!
Așa m-am trezit de dimineață, cu ochii roșii, cu lumânările la nas, nădușit din cap până în fund. Am trimis-o după medicamente, că mai tăiam la paște porcul, nu din zori. Să trimiți femeia după cumpărături, mai bine după moarte! Cu chiu și vai, după o oră catadicsește și ea să apară cu o sacoșă de buline de toate culorile și nu știu ce drăcie de sirop, cică de ,,rocstopască”, naiba să-l ia! Încins de la lupta cu Gogu mai că mi-a trecut, l-am pus cu botul pe labe, l-am pârlit și l-am făcut bucăți. Focul pe chirostrie, ceaunul cu ulei în el și bucățele de-alea grase la prăjeală. Boala mea, să înting pâine în seul ăla plin de fărâme de carne arsă și-apoi să înfulec până mă umplu de grăsime la gură, pe care s-o tamponez tot cu pâine și-apoi să-nghit cu nesaț.
– Bă, să-l mâncați sănătoși! închină Aurel, vecinul de ajutor la sacrificare și tranșare, și dădu pe gât paharul de roșu motorină, după care se șterse cu dosul palmei peste buze.
Seara ospăț în toată regula. Prăjeală cât cuprinde, șuncă cu ceapă, șorici.
– Fă Ioană, scoate fă niște zeamă de-aia acră, că parcă cere organismu’ o spălătură după atâta carne!
Butoiul de varză stătuse afară, așa că zeama era rece ca gheața după atâta zăpadă cât ninsese zilele din urmă.
Lacom, am dus bărdaca la gură și i-am dat lichidului drumul pe gât cu nesaț. Într-o clipită m-am congestionat la față, ochii mi s-au belit ca cepele și-apoi s-au strâns, mâna a zvârlit bărdaca și s-a pornit către falca dreaptă, zvâcnind de durere.

***********
La rând mai erau șase victime ale cuțitelor în creier, toate cu mâinile la gură, toate parcă încercând în bărbi filozofii Kantiene. Ilie, cel atins de zeamă, e ultimul. Dă din cap a ,,bună ziua” și se așază și el pe unicul loc rămas pe cea de-a doua canapea, opusă ușii de unde se auzeau vaiete de-a dreptul înspăimântătoare. În sufletul lui se cuibărise frica și-ar fi fugit dacă fiecare junghi nevrotic de măsea nu l-ar fi întors din drumul mintal pe care îl încerca. Ușa s-a crăpat și de după ea, un înger cu halat alb, crăpat în față până aproape de sensibilitățile bărbătești, a început să fredoneze repertoriul bine cunoscut:
– Cine urmează? și n-a uitat să adauge că doctorul nu stă mai mult de patru.
În ritmul și frecvența cu care mi-a scos mie măseaua, aproape că mi-e milă de bietul Ilie, pe lângă care trec cu o undă mare de regret și lipsă de speranță:
– La ora asta te-a găsit și pe tine să te doară măselele?

Octavian MIHALCEA

PARFUMURI TREMURĂTOARE

Cartea de versuri a Danielei Șontică, Iubita cu nume de profet (Tracus Arte, București, 2014), este bogată în accepțiuni pasionale cu tentă barochizantă, detaliile purtând cu ele veritabile poeme, tușe ample ale căror metafore spun povești fascinante. Hipertrofierile iau valori accentuate. Participăm la desfășurări eterice petrecute, unele,
similitudini cu frumusețea. Iubirea și vraja realizează o sinteză care poate parcurge chiar și regiunile de dincolo de viață. Ploi fecunde vor însoți toate aceste călătorii plurivalente. Poezia Danielei Șontică accesează și zone de limită cu zguduiri puternice adresate celor comune, ceea ce favorizează accesul către căi onirice altfel inaccesibile. Uneori, cromatica versurilor atinge nivelul unei incandescențe în expansiune. Sunt numite elevări, propensiuni spre înălțimi cu nimb inițiatic. Valorile vieții palpită intens, pe fondul unor accentuate frământări sufletești. Oamenii se prezintă sub auspicii tremurătoare și acvatice, favorizând melancolii consonante cu legile enigmei. La Daniela Șontică, arta introspectării ia valențe multiple. Regresiile înspre origini dau la iveală oglinzi ale lui Marte bătute de vânturi. Tablourile estetizante realizează translații către peisaje venusiene: „A adus daruri multe:/ pantofi din solzii mici ai șarpelui de casă,/ mănuși subțiri din cuvintele unei limbi inventate de el,/ o după-amiază de blănuri,/ nenumărate flacoane cu parfumuri de poeme arhaice,/ fâșii de scrisori să-mi fie amulete,/ iar pentru inelar ochiul fosforescent al vulturului visat.// Când se pregătea să-mi prindă pe mână/ un șir de regrete, i-am spus:/ Cât ești de generos!/ Rămâi o vreme,/ din privirea ta enormă/ să-mi croiesc rochii… (Revedere). Rememorările au specialul dar de a redimensiona statura eului. „Oasele fracturate ale păsărilor” denotă anumite fragilități ce ar putea fi remediate printr-o spiritualizare intensă. Fluturii multicolori ilustrează prezența mereu impresionantă a idealurilor. O feminitate volantă, îndrăgostită, parcurge volumul. Prezența implacabilă a „deltelor morții”, conferă discursului liric al Danielei Șontică o dimensiune specială, încărcată de propensiuni metafizice. Acuitatea discursului se integrează în cadrul acestor veritabile alchimizări. Iubirea este primordială aici, cu inconfundabile peceți atemporale. Modificările vibraționale nu sunt imposibile: „Numărasem zilele fără el/ și n-am mai dorit/ decât să știu să cânt/ fado-ul stingher,/ să mă împrietenesc cu rechinii,// apoi să devin exagerat de înaltă.” (Dorință). Unele sintagme ale poetei par că au o greutate abisală izvorâtă din perseverența cu care țintește mereu esențele. Pasiunea pentru parfumurile grele proprii unor lumi apuse nu poate fi trecută cu vederea. „La căldura armoniilor din piane vechi” au loc metamorfoze cu deosebită amplitudine. Difuză, persistă senzația unei claustrări asumate. Oglinzile pot fi înșelătoare, ispititoare. Pașii desacralizării sunt din ce în ce mai recognoscibili, chiar și în proximitate. Evidența maculării este pregnantă: „Sentimentul străzii murdare/ pe care un bărbat burduhănos a scuipat/ în dreptul femeii frumoase.„ (Sentimentul). În acest context, rugăciunile feminității selenare ar putea constitui o entitate salvatoare. Printre neîmpliniri și promisiuni, catifeaua viitorului încă se mai lasă așteptată. Diminețile adierilor pasionale sunt inubliabile. Relația cu transcendentul are primordialitate: „Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit/ se ducea la culcare rugându-se astfel:/ Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!// Cea mai senină femeie care te-a iubit/ intra în somn cu mâinile împreunate zicând:/ Ajută-l, Doamne, să nu se uite!// Cea mai bună femeie care te-a iubit/ construiește gheme ovale cât Mississipi:/ Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!” (Cea mai). Reprezentările onirice ale Danielei Șontică descind dintr-un esprit de finesse care învăluie tandru. Sufletul ar putea oricând să ia înfățișări poematice. Aspectările fin de siècle își apropie enigme calofile: „Voi fi o bătrână delicată,/ cu mâinile friguroase/ în mâneci albe de la coate în jos,/ o să mă amuz când străinii/ se vor speria de pisica mea cât un pui de tigru,/ o să zâmbesc de câte ori vei intra în cameră,/ sperând în secret/ că vom muri în aceeași zi.” (Mâneci albe). Fascinația acelui loc privilegiat unde „cerul e plin de pești” va apropia, numai puțin, fericirea.

Raluca FARAON

Hotelul ca metaforă a vieții, a misterului și frumuseții

Angela Baciu este o poetă de atmosferă, capabilă să portretizeze uimitor indivizi sau individe pe care numai un ochi de artist (ar putea fi oricine în ipostaza aceasta: un fotograf, un pictor, un prozator sau un regizor) le zărește din mulțimea anostă și le recunoaște capacitatea de a fi unic sau unică. În volumul Hotel Camberi, apărut la Editura Tracus Arte, în 2017, autoarea dislocă timpul, adună, printr-un soi de magie a ochiului estetic, povești de viață și chipuri ale personajelor dintr-o perioadă istorică îndepărtată până în zilele noastre, ca un arheolog poetic, la fel ca un istoric al sufletului unui mort, care, pe lângă pietrele de mormânt, „șoptește”, dincolo de moarte, ceea ce trebuie știut (ca emoție, ca fapt esențializabil) despre sine. Simona Popescu laudă (pe coperta a patra) această capacitate de amestec a trecutului cu prezentul în carte, așa cum la Sulina se amestecă apa dulce cu cea sărată; într-un fel sau altul, existența noastră este un amestec straniu de viață și moarte, ca trecutul rămas proaspăt în pliurile prezentului prin amintire sau evocare.
Nu știu cum ar suna această carte dacă ar fi fost scrisă în proză… dar știu sigur cum ar putea fi transpusă în imagine poetică: ar putea fi un film de Tarkovski, cu multe tăceri, tristețe duioasă, imagini lente, dar vocile care s-ar auzi ar fi întotdeauna dintr-un fundal abia sugerat. Poate o femeie ar fi filmată din spate (ca în Oglinda), o femeie superbă, cu părul lung, iar camera s-ar îndepărta lent de corpul ei și ar filma „amintiri” sau gândurile ei – gânduri-portrete de oameni… E un joc al imaginației pe care mi-l permit pentru că îmi permite această scriere a Angelei Baciu, una de atmosferă, cu făpturi spectrale reduse la un amănunt revelator (insist, forța de portretizare este remarcabilă!). Bine creionate sunt grupurile: „bărbați arși de soare cu mâneci suflecate” (care beau votcă pe datorie la jean bart); „marinari țanțoși cu chipiurile trase pe frunte”; „copii blonzi cu pielea arsă de soare”. Dar portretele individuale, uneori, sunt o combinație surprinzătoare de detaliu vestimentar sau fizic și element biografic dramatic, rostit sec, precum ar șuiera tăișul unei lame înainte de a lovi în carne: «emilie era o fată frumoasă/ cam timidă/ degetele ei subțiri cântau/ la pian […]// rochia din tafta verde zăcea pe marginea patului/„nu o mai duce mult”/ zice medicul»; «purta rochia galbenă/ de la paris/ cu crinolină/ ca un clopot de-aramă/ care o trăgea la fundul apei.// „am să te aștept izabella”/ striga marinarul […]// Izabella John Robinson a murit înecată/ fără să-și fi cunoscut iubitul.»; „guzi pelaghia […]/ nu-i plăcea să poarte uniformă./ și nici oamenii./ nu înțelegea guzi de ce era bârfit în sat/ și de ce ina lui/ a fost omorâtă în bătaie// […] nu știi când vine necuratu/ și îți ia mințile/ spune în șoaptă mulgătoarea de la CAP// îl găsi pe guzi spânzurat/ în grădina cu gutui” etc. Foarte rar, această metodă implică și grupurile anonime: „pe nava adalia echipajul e obosit./ nimeni nu mai curăță puntea./ lupii de mare se mișcă agale.// […] nava se scufundă încet.”
A nu se crede, cumva, că primează nota tragică, oricum, prin stilul telegrafic, oarecum jurnalistic, nu e sesizabilă decât vag ca atare. Mai degrabă, autoarea insistă pe derizoriul faptelor care devin semnificative doar pentru omul protagonist al existenței sale. Adunate la un loc, toate amănuntele care se decupează din tumultul existenței comune au o bogăție de semnificație prin acumulare de impresie și pictural: o poezie, așadar, a derizoriului, dar cu încărcătură semantică, dacă înțelegem că fiecare om este important prin simpla sa existență. Că e „agap iacoblev [care] poartă aceleași haine”, că e „ana iacoblev [care] face/ semnul crucii/ apoi/ frământă gogoșile”, nu contează, dacă sunt în prezent sau în trecut, vii sau morți, guralivi sau tăcuți, din aristocrație sau din rândul pescarilor ori gospodinelor… e o lume colorată, autentică și seducătoare prin diversitate. Toate aceste „făpturi” de fum sunt prezentate cu nume, cu mici tabieturi, cu o notă de culoare care îi umanizează, astfel încât empatizezi cu această lume pitorească.
Ochiul estetic al Angelei Baciu este al unui fotograf-jurnalist (sunt convinsă că a existat o adevărată muncă de cercetare, de documentare pentru această carte), dar mijloacele de exprimare sunt ale unui artist vizual care încremenește în imagine detalii din fundal („un copil înalță un zmeu în culorile curcubeului”; „femeile strâng rufele de la uscat” etc.) sau din prim-plan:
„makeba domincovich strângea/ păpușa veche la piept”; „la fereastra aia/ bătrânul/ cu chelie/ și-a
aprins o țigară”.
Contaminată de atmosfera dulce-amară pe care o reconstituie vizual și auditiv (fragmentele de monolog sau monolog adresat sunt pregnante prin elementul colocvial autentic), cea care dă mărturie despre sine o va face în aceeași manieră: „nu știu cum arată o zi de vineri./ mi-am dorit mereu/ un balansoar. să ațipesc învelită/ cu pătura de lână/ împletită…”
Hotel Camberi este o carte de citit în spațiu deschis, să se audă marea sau vântul, dar în singurătate. În ciuda faptului că nu enunță nimic aforistic, dincolo de „povești”, de portrete, de voci, mirosuri, se poate bănui o oarecare lecție de viață. E bine ca cititorii să o descopere și să și-o însușească…

Distribuie: