Spații culturale nr. 79 (6)

Octavian MIHALCEA

ACORDURI

amintiri estompate în forță
despre o putere sau o durere
sau o infinită sfială.
totuși trist printre inimi
ce ascultă doar acorduri secrete.
ritmul enigmei devine foarte sonor.
anatema cândva indescifrabilă
întâlnește voluptatea.
dorință complice
cu artificiul neliniștirii.

ACORDES

memorias atenuadas en fuerza
sobre un poder o un dolor
o una timidez infinita.
triste sin embargo entre corazones
que escuchan sólo acuerdos secretos.
el ritmo del enigma se convierte
en muy sonoro.
el anatema una vez indescifrable
encuentra la voluptuosidad.
deseo que actua en complicidad
con el artificio de la angustia.

VIS ASEDIAT

credeam mângâierile căzute.
profil zburător pe lângă posteritatea
fluidelor palate crepusculare.
imitam cercuri violete
de care spânzurau diamante
vechi sulițe și multe flori captive.
era un tumultuos vis asediat.
mari bucăți de aur păreau
a veghea centrul unde ar viețui
nenăscutele oglinzi ale veninului.

SUEÑO ASEDIADO

yo daba crédito a los consolaciones caídas.
perfil volando cerca de la posteridad
de los fluidos palacios crepusculares.
imitaba círculos violetes
de los que colgaban diamantes
viejos lanzas y muchas flores cautivas.
era un tumultuoso sueño asediado.
grandes piezas de oro parecían
estar vigilando el centro donde vivirían
los no nacidas espejos del veneno.

SEDUCȚIE

să abandonăm marile idei
pentru că multe ceruri
vor fi scufundate astăzi.
locul salamandrelor
e luat de sirene.
sunt adorate doar
absențele fantastice.
rafinamentul deschide
cei mai sclipitori ochi
asupra mărilor apropiate
din dragoste dragoste brună
cinstind seducția măștilor.

SEDUCCÍON

vamos a abandonar las grandes ideas
porque muchos cielos
seràn sumergidos hoy.
el lugar de las salamandras
es ocupado por las sirenas.
solo las ausencias fantásticas son adoradas.
el refinamento abre
los ojos más brillantes
sobre los mares cercanos
por amor amor marrón
honorando la seduccion de las máscaras.

NE AȘTEAPTĂ

elogiul se pierde în munți.
eroi singulari compun
șarmul irezistibil.
putem avea dreptul triunghiului.
ne așteaptă disperate drapele
arome vertiginoase către acel peisaj
de multe ori intolerabil.
minunile se suprapun mai târziu.

NOS ESTÀN ESPERANDO

el elogio se está perdiendo en las montañas.
héroes singulares componen
el encanto irresistible.
podemos tener el derecho de triunfar.
nos están esperando banderas
desesperadas sabores vertiginosos
hacia ese paisaje
a menudo intolerable.
las maravillas se superponen más tarde.

ACOMPANIERI

tentațiile ochiului sau
adânci spații triumfătoare
sau nesigure mâini întunecoase
mereu în căutarea extazului.
gând care înconjoară orgoliul
recâștigat prin el însuși.
un caleidoscop incomplet
va domina apoi.
schițele au cunoscut cândva
gloria tremorului atroce.
invocăm meandrele
acompanierilor deloc triste.
noi zăpezi succesive
pietre strălucitoare deasupra
celorlalte magii.

ACOMPAÑAMENTOS

las tentaciones del ojo o
profundos espacios triunfantes
o inseguras manos oscuras
siempre en busca del éxtasis.
pensamiento que rodea el orgullo
recuperado por él mismo.
un caleidoscopio incompleto
dominará después.
los bocetos han conocido una vez
la gloria del temblor atroz.
invocamos a los meandros
de los acompañamentos para nada tristes.
nuevas nieves sucesivas
piedras brillantes sobre
las otras magias.

FLORI DE MARE

imediat reveria din pădurea
condamnatelor piane.
melancolice floride mare
lângă o legendă glisantă
la orizontul focului.
câteodată imnul devine
greu exprimabil.
dificile parfumuri viitoare
nobile maladii ale părăsirii.
peisaje dureroase care nu mai pot
adora decât culoarea.

FLORES DE MAR

inmediatamente el ensueño del bosque
de los pianos condenados.
melancólicas flores de mar
cerca de una leyenda corredera
en el horizonte del fuego.
a veces el himno resulta
difícil de expresar
pesados perfumes próximos
nobles enfermedades del dejar.
paisajes dolorosos que ya no pueden
adorar nada más que color.

Traducere în limba spaniolă
George Nina Elian

Tudor CICU

uite, au trecut anii

morți sau plecați sunt toți prietenii de pe strada mea
nici nu mai știu dacă ar fi încăput toți în acest poem
oare ce-om fi vorbit noi atunci, Doamne?
câte amintiri să ne fi depănat
ca să nu mai fie o așa tristețe
și uite cum au trecut anii…
ca să-ți umple rafturile cu păpuși,
în corcodușul de la geam răvașe celor dragi
să-ți atârne de crengi
uite, nu se mai poate, mai degrabă-i târziu
copilăria pleacă, se-ntoarce…
cine să-ți mai fure jucăriile abandonate?
ai grijă, mare grijă de suflet mi-ai spus
ba cred că de o vreme îți aud pașii
e un du-te-vino pe scări
de la parter până la ultimul etaj
aproape acum când îți scriu și e noapte
și nici un poem n-am încheiat pe coala de scris
nici un cântec de-al tău nu mai ajunge aici
de ce s-o fi făcut așa târziu în mine?
a fi sau să fi fost umbra ta trecând
nici asta nu mai știu dacă e o întrebare
sau un răspuns.
de un timp mi s-a spus
că și rândunicile de la streașina casei au plecat
nu mai am cu cine încropi câteva cuvinte
în acest poem la care mâna încă șovăie,
stând de vorbă cu Dumnezeu.

Gelu DRAGOȘ

Nu știu

Nu știu decât o poartă prin care să te apropii
Nu știu decât o poartă prin care mai poți trece
Ca vântul care suflă și tremură, doar plopii,
Dincolo e poetul… nemuritor și rece.
Nu știu decât fereastra unde-a mișcat perdeaua
Nu știu decât fereastra pe care a trecut-o
Cu ochiul treaz al minții călătorind „La steaua”
Ce n-o văd muritorii. El singur a văzut-o!
Nu știu decât o apă ce ne privește fix
Nu știu decât o apă cu pânze moi de ceață
Luntrașii n-au simbrie, slujesc aici pe stix
De mii de ani, cu toții, numai o zi din viață.
Nu știu prin care poartă, de-un veac, El a plecat
Știu că se întoarce-n steaua ce numele i-a dat.

Și tu, femeia mea…

Un clopot ce veghează schitul,
Un val tăcut ce-mbrățișează Marea,
Un stol de pescăruși ce întretaie zarea
Și tu, femeia mea, cu ademeniri deșarte.
Un baldachin ce ne invită-ntr-însul,
Un soare cald ce ne surâde galeș,
Un ropot scurt de ploaie ce ne înfășoară
Și tu, femeia mea, cu unduiri fecioare.
Un asfințit de mai ce ne cuprinde,
O lună ce ne umple de iubire,
Un cer înfloritor de stele,
Și tu femeie, pântec de dumnezeire.

Zăpezi de camuflaj

Sunt hăituit, un anotimp întreg,
îmi trage lanțul ploilor în pleoape
străin, în Galaxia Gutemberg
voi scufunda păduri întregi de ape.
Ferestrele de apă s-au prelins
vântul pleznește-n oase de zăpadă,
pe frunze reci, rugina s-a întins
și iarna curge-n zdrențe de paradă…

Corăbii de cuvinte

Motto: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” (Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunțind, lângă o vâslă
mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii
pe mine mă tot latră iarba și întunericul de pâslă
iar, prin abecedarul limbii mă-nțeapă viespea rațiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucișare de destine
flotilele de cărăbuși, plecate să se-ngroape-n verde
mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,
imperiile de cenușă, limba rănită peste verbe.

Când poezia și poetul devin o osie de lemn
în Lancrăm scutură cireșii, iar florile-și usucă vlaga,
când eu mă trag cu el pe roată și bate clopotul, e semn
că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga.

Paul SPIRESCU

Visul poetului nebun

Poet nebun, fără de gard și poartă
pe tine nici chiar dracul nu te iartă
nici stelele din ceruri nu-ți mai cântă
nici Dumnezeu nu te binecuvântă

nu-ți pregătește nici destin nici casă
nici loc de rugăciune nici mireasă
nu-ți plăsmuiește nici altar nici cruce
nici din vâltoarea lumii nu te-aduce

nu-ți oblojește rănile sonore
și-asmute câini turbați să le devore
nu vrea să verse lacrimi pentru tine
ci rumeguș îți varsă pe retine

poet nebun, poet fără rușine…

Note de călătorie literară

Rodica BRETIN

MIRACOLUL ISLANDEZ

Privite din spațiu, insulele Atlanticului de Nord seamănă cu niște borne marcând ruta spre țărmul Americii: Arhipelagul Faerøer, Islanda și Groenlanda. Primele corăbii vikinge au debarcat în Faerøer prin anul 800, găsind doar călugări irlandezi, ajunși aici în pelerinaje de penitență – peregrinatio pro Christo – și care se adăposteau în schiturile ridicate de predecesorii lor. Geograful irlandez Dicuil scria în 825, reproducând relatările unuia dintre călugării-pelerini: „În aceste locuri trăiau de o sută de ani sihaștri, sosiți cu bărcile din Irlanda. Dar spaima de războinicii Nordului i-a alungat și insulele au rămas iarăși nelocuite, așa cum au fost de la începutul lumii…“. Vikingii care au tulburat pacea ascetică a călugărilor veneau fie dinspre sud-est (Hebride, Shetland, Orkney), fie chiar din Norvegia, unde domnia autoritară a regelui Harald „Păr Frumos“ i-a făcut pe mulți dintre supușii săi să aleagă calea exilului.
Încă din Antichitate, Strabon, Pliniu și Tacit cunoșteau existența unui pământ situat dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar) și la sud de ghețurile veșnice, pe care l-au numit Thule. Venerabilul Beda plasa acest teritoriu legendar la șase zile de navigație spre nord-vest de Britania și îl descria ca pe un ținut unde în solstițiul de vară nu este noapte, iar în echinocțiul de iarnă nu este zi. În „De Mensura Orbis Terrae” („Despre mărimea suprafeței Pământului”), Dicuil pomenea și el despre o insulă unde „strălucește soarele și la miezul nopții”, identificând această Ultimă Thule a anticilor cu Islanda.
Începând din 775, omniprezenții călugări irlandezi petreceau „lunile luminoase” ale anului arctic în Islanda, după ce înfruntaseră oceanul în luntrile lor căptușite cu piei. Vikingii au găsit insula în 860, când un drakkar ce naviga din Norvegia spre Insulele Faerøer a fost purtat de o furtună sute de kilometri mai departe, naufragiind pe țărmurile unui pământ necunoscut.
Peisajul arid și sălbatic al Islandei amintește de începuturile lumii: deșerturi stâncoase, râuri de lavă împietrită, prăpăstii amețitoare, munți acoperiți de ghețari, lacuri, cascade și fiorduri, câmpii de nisip negru, izvoare fierbinți, gigantice domuri de riolit, vulcani noroioși, zăcăminte de obsidian… Neobișnuita întâlnire dintre vulcani și ghețuri a dat unul dintre numele insulei: „Țara de gheață și foc”.
Dacă vechile saga-uri păstrează tăcere asupra identității descoperitorului viking, „Cartea așezărilor”, cronică genealogică a primilor locuitori ai Islandei, oferă trei nume și versiuni diferite. Cronica a fost alcătuită în secolul al XII-lea de istoricul islandez Ari Thorgilsson (1067 – 1148), cel care a scris și „Cartea islandezilor”, în care urmărește procesul colonizării scandinave. Din anul 870, mii de războinici, cu familiile, slujitorii și sclavii lor au sosit aici din Norvegia, Anglia sau Irlanda, într-o migrație de proporții, ce avea să dureze șase decenii. După 930, corăbiile cu coloniști au încetat să mai vină, Islanda devenind singurul teritoriu viking independent de peste mări.
Paradoxal, nicăieri în peregrinările lor de explorare, jaf sau cucerire, scandinavii n-au întâlnit auspicii mai bune decât pe această insulă neospitalieră. N-a fost nevoie să ducă lupte, fiindcă Islanda nu era a nimănui. N-a existat o populație autohtonă – de obicei superioară numeric – pe care ar fi trebuit să o supună și care sfârșea întotdeauna prin a-i asimila.
Dar cu adevărat remarcabile sunt cultura și civilizația născute aici.
În Islanda, războinicii Nordului au ridicat biserici și mănăstiri în loc să le distrugă, iar convertirea lor la creștinism (anul 999) nu a dus numai la construirea legendarelor stavkirker (bisericile înalte norvegiene), ci și la apariția unor altfel de monumente: scrierile islandeze.
Acest „miracol“ se datorează unei stranii și improbabile simbioze între două lumi, rară în evoluția umanității. Vikingii au adus simțul istoriei, al eroismului și aventurii, alături de o percepție absolut particulară asupra destinului individual. În schimb, creștinismul romanic a oferit garanția nemuririi, dată de suportul material (aparent fragilul pergament) și de universalitatea limbii latine, pe atunci singurul liant într-un Ev Mediu sfâșiat de inepuizabile dispute politice, sociale sau teologice. În momentul colonizării Islandei, vikingii aveau deja două dintre ingredientele trecerii în eternitate: un trecut demn de a fi consemnat și… geniu literar. Însă fără o limbă de circulație, în care să își poată transmite istoria, tradițiile și valorile, o mare parte din spiritualitatea unei epoci și a unui întreg popor s-ar fi pierdut pentru totdeauna.
Cum s-a putut decanta, din sânge, sudoare și violență, o literatură cultă, esențializată, pe alocuri chiar încifrată? Cum au reușit niște „sălbatici” să atingă un nivel de abstractizare la care artiștii Antichității nu putuseră decât să aspire? De unde intuiția, subtilitatea și sofisticarea poeților scandinavi, autorii unor procedee stilistice necunoscute până la ei?
Dincolo de întrebări, rămâne realitatea: în Islanda s-a scris cea mai importantă pagină din epopeea vikingilor – nu în fapte de arme, ci în literatură. Între 870 și 1350, această insulă austeră, cu vulcani dormitând sub zăpezi, a dat Occidentului și lumii „miracolul islandez”: poezia scaldică, Edda și Saga.
Poezia scaldică s-a născut pe țărmurile Mării Baltice în secolul al VII-lea și a fost exersată o perioadă de toți scandinavii, pentru a deveni apoi un monopol islandez. Scaldul era, în același timp, poet de curte și istoriograf: proslăvea înfăptuirile mărețe ale regelui său ori comemora evenimentele importante ale domniei acestuia, evocare îmbogățită cu judecățile personale ale autorului.
Europa medievală nu a mai cunoscut un gen literar la fel de sofisticat ca poezia scaldică islandeză. Analizând fenomenul în patru lucrări de referință („L’Edda poétique”, „La poésie scaldique”, „Sagas Islandaises” și „Les Sagas légendaires”), Régis Boyer observa că „deși de o complexitate surprinzătoare, poemele respectă întotdeauna un set de reguli stricte”. Cea mai importantă interzicea numirea lucrurilor și ființelor prin termeni direcți. Aceștia trebuiau înlocuiți cu sinonime, perifraze sau circumlocuțiuni: marea devenea astfel „întinderea eternă”, războinicul „arborele de bătălie”… O reminiscență a străvechilor rituri șamanice? Sau, mai degrabă, un rafinament literar, menit să pună la încercare virtuozitatea creatorului? Prin asemenea procedee stilistice, scalzii izbuteau să exprime mai multe idei simultan, să insinueze mesaje implicite în manifestul declarat al operei, să introducă teme conexe. Așa a compus Egill Skallagrimsson poemul „Sonatorrek” („Ireparabila pierdere a fiilor”), așa a scris Eysteinn Asgrimsson capodopera sa „Lilja” („Crinul“).
Edda reunește treizeci de poeme din secolele IX – XII, amplu mozaic epic ce evocă întreaga mitologie scandinavă, de la începuturile și până la sfârșitul lumii (Ragnarok). Cuprinde poeme mitologice (cum ar fi cel despre Thor și Marele Șarpe din Midgard), magice (în care zeii ating cunoașterea supremă), eroice (asemenea celui al luptei dintre Sigurd și dragonul Fafnir) ori satirice (despre farsele lui Loki, printre muritori sau în Valhalla). Niciun personaj nu rămâne static ori meditativ: oameni și zei sunt fie într-o perpetuă căutare a tainelor Universului, fie angrenați în confruntarea cu forțele negative ce încearcă să-l distrugă. Iar eroii nu întruchipează idealuri inaccesibile, ci modele de spirit combativ, integritate și valoare, care vor trece granița poeziei spre proză, în nemuritoarele sagas ale Nordului.
O saga (de la sagen, a istorisi), este jurnalul vieții unui personaj „ce merită păstrat în memoria comunității”, începând cu nașterea și terminându-se cu moartea sa, fără a-i omite strămoșii sau descendenții demni de atenție. Nefiind legende, basme ori poeme epice, ci o prefigurare a romanelor istorice din epoca romantică (secolul al XIX-lea), sagas au împrumutat multe elemente stilistice din lucrările istoriografice latine, rămânând însă profund legate de civilizația Nordului.
Există diferite genuri de sagas, în funcție de tematica lor:
Sagas „regale” consemnează viața marilor regi scandinavi și legendarele lor cuceriri. Astfel, în „Heimskringla” („Saga regilor țării natale”), Snorri Sturlusson redă întreaga istorie a suveranilor Norvegiei, de la originile mitice și până la sfârșitul secolului al XII-lea.
Sagas „populare” („Saga Celor din Valea Somonului“, „Saga lui Grettir cel Puternic“, „Saga despre arderea lui Njall”), ai căror autori rămân de obicei anonimi, urmăresc destinele unor eroi renumiți pentru curajul în luptă, forța fizică deosebită, simțul dreptății sau înțelepciunea de care dau dovadă.
Sagas „contemporane” relatează evenimente din timpul vieții naratorilor. În „Islendinga Saga” („Saga islandezilor“), Sturla Thordarsson izbutește să îmbine o frescă istorică și un tratat de filosofie politică privind evenimentele ce aveau să ducă la pierderea independenței Islandei (secolele XII – XIII).
Însă indiferent de temă, ceea ce definește o saga este stilul său – întotdeauna narativ, cu accente dramatice, eroice și, uneori, satirice –, ale cărui caracteristici esențiale sunt realismul, dinamismul și concizia.
Autorii nu se exprimă niciodată la persoana întâi și evită epitetele exagerate, reușind transformarea fantasticului în cotidian. Nu există descrieri de peisaje, nici portrete: personajul este definit prin actele sale și considerațiile celor apropiați. O saga își prezintă protagoniștii numai în mișcare, iar laconismul nordic poate fi neașteptat de sugestiv. Rezultă niște texte dure, decantate, despre responsabilitate, onoare și răzbunare, propunând o viziune lipsită de îngăduință asupra slăbiciunilor umane, a vieții și lumii. Într-o atmosferă tragică (uneori insuportabil de densă dacă nu ar interveni umorul sau ironia), eroul este pus față în față cu destinul său, pe care adesea îl cunoaște dinainte, datorită unor semne, vise, viziuni sau preziceri. El trebuie întâi să îl accepte fără rezerve, apoi să și-l asume, să îl împlinească prin fapte, depășind toate piedicile ivite în cale.
Un creator de saga stăpânea perfect arta înlănțuirii faptelor, a cauzelor și consecințelor, urmărind cu consecvență, încă de la primul cuvânt, mesajele ori sentimentele pe care voia să le transmită în final cititorului. Într-o saga există „noduri conflictuale” în care acțiunea ia o turnură cu totul neașteptată, iar orice detaliu dintr-un anume capitol își găsește întotdeauna justificarea, uneori după sute de pagini, nimic nefiind lăsat la întâmplare în dozarea expunerii, lipsită de digresiuni sau improvizații.
Nu degeaba atunci când au studiat istoria Islandei independente, împărțind-o în patru etape distincte, în funcție de situația socială, politică și economică − epoca eroică (930-1030), a păcii (1030-1120), epoca Sturlungar (1220-1262) − medievaliștii au decis să numească perioada dintre 1120 și 1220, crucială pentru trecutul islandezilor, epoca literaturii.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL al AFORISMULUI TECUCI
PALMARES, Ediția a V-a, 2021

Trofeul Sapiens Piroboridava, ex-aequo, Adrian Grăjdeanu, Iași.
Trofeul Sapiens Piroboridava, ex-aequo, Aleksandar Cotrić, Serbia.
Trofeul Sapiens Piroboridava, ex-aequo, Ioan Marta, Arad.

Premiul I, Adina Ungur, Cluj Napoca.
Premiul al II-lea, ex-aequo, Mihai Merticaru, Piatra Neamț.
Premiul al II-lea, ex-aequo, George Drăghescu, Târgu Jiu.
Premiul al III-lea, Nicolae Schițco, Chișinău, Republica Moldova.
Premiul special Ștefan Petică, George Budoi, București.
Premiul special Mihail Manoilescu, Ștefan Mârzac, Iași.
Premiul special Ion Petrovici, Goran Mrakić, Sânicolaul Mare.
Premiul special Gheorghe Petrașcu, Nicolae Viziteu, Vaslui.
Premiul special Calistrat Hogaș, Vasile Larco, Iași.
Premiul special Hortensia Papadat Bengescu, Adrian Racaru, Tecuci.
Premiul special Alexandru Papadopol Calimah, Cristian Mortici, Viforâta, Dâmbovița.
Premiul special Cocuța Conachi, Dana Brezeanu, Constanța.
Premiul special Dionisie Duma, Adriana Drăgoianu, Țânțăreni, Gorj.
Premiul special Iorgu Iordan, Gheorghe Halet, Constanța.
Premiul special Alexandru Mironescu, Ioan Diordiev, Slobozia, Transnistria.
Premiul revistei Porto-Franco-Galați, Julian Radu, București.
Premiul ziarului Viața Liberă-Galați, Aurelius Belei, Brăila.
Premiul revistei Salonul Literar-Odobești, Vrancea, Mihai-Sebastian Zidaru, Ștefănești, Argeș.
Premiul revistei Spații Culturale – Râmnicu Sărat, Adrian Itoafă, Constanța.
Premiul revistei Poezia – Iași: Ion Cuzuioc, Chișinău, Republica Moldova.
Premiul revistei Academia Bârlădeană, Elena Papadopol, Constanța.
Premiul revistei Plumb – Bacău, Elena Stan, Vălenii de Munte, Prahova.

Președintele manifestării, Vasile Ghica

Președintele Fundației, Eugen Doru Pelin

PREMIUL revistei SPAȚII CULTURALE – Râmnicu Sărat: Adrian ITOAFĂ, Constanța

Dumnezeu a creat metafora, astfel încât poeții o pot desluși cu înțelepciune în descrierile lor.
*
Nimeni nu-ți observă lacrimile, ele curg în adâncul sufletului sculptând suferința.
*
Ne-a prefăcut mâinile în urme, amestecându-ne cu milioane de chipuri.
*
Nu fac concurență cu scriitorii, eu doar scriu diferit cât să fiu înțeles altfel.
*
Ascult preludiul întrebărilor flămânde pentru a înțelege drama fiecărui răspuns.
*
Cerul mă cheamă până în străfund, oglindindu-mă.
*
Am învățat de la viață, că nu trebuie să ceri, doar să oferi.
*
Să te vindeci cum m-am vindecat, cu iubire.
*
Când stau, gândurile merg depășindu-mă.
*
Poate nu am avut mâinile la mine, când neîmbrățișată alunecai spre nicăieri.
*
Mă îmbrac în frac, să invit la dans nemurirea.
*
Pe urmele pașilor tăi, mă întâlnesc cu mine.
*
Când se închid sentimentele, se deschid regretele.
•
Ai grijă să nu îmbătrânești pe visele altora, dă-ți șansa de a fi tu.