Spații culturale nr. 79 (5)

Pr. Alexandru PRIPON

Aici

Ferestre aburite spre trecut,
Acum, când printre gânduri iluzorii
Suntem aici, deși nu am știut
Unde ne duce cumpăna erorii.

Am fi putut lupta, dar ne-am temut,
Chiar dacă azi vorbim despre victorii,
Ferestre aburite spre trecut
Ascund destule stranii teritorii.

Dar nu contează ce nu am făcut,
Nici ce minciuni vom scrie în memorii,
Cumva, am izbutit. Nu am pierdut.
Și vom păstra secretul marii glorii,
Ferestre aburite spre trecut…

Iar noi

Descoperim comori în dosul casei
Săpând noi gropi adânci pentru privată
Și patinăm pe marginea crevasei
Captivi în odiseea dezlânată.

Legende pitorești – destinul coasei
De a surprinde iarba netăiată –,
Descoperim comori în dosul casei
Și ignorăm uitarea vinovată.

Căței sălbatici, fără grija rasei,
Gonesc din veac mirarea încruntată
Spre zodia facilă a grimasei,
Iar noi, smulgând un ieri din niciodată,
Descoperim comori în dosul casei.

Mesajul

S-a scurs atâta timp, încât uităm
Tot ce-am văzut când ne lipsea curajul
De a spera că nu ne îndreptăm
Către final, sfidând cronometrajul.
Păsări de pradă suntem. Ne schimbăm
Din vreme-n vreme ochii și penajul,
S-a scurs atâta timp, încât uităm
De ce nu am schimbat și peisajul.

Trăim pierind încet, dar încercăm
Să îndreptăm spre înălțimi picajul,
Să fim măcar ce-am fost, să nu cedăm,
Deși, de când am înțeles mesajul,
S-a scurs atâta timp, încât uităm.

Speranță vinovată

Am strâns iubiri și le-am ascuns sub pleoape,
Am smuls din nori o rază încruntată,
Am prins uitări și le-am lăsat să scape,
Ca însăși soarta lor să stea uitată.

Am vrut să plec și m-am ascuns aproape,
Lăsând acea cărare neurmată,
Am strâns iubiri și le-am ascuns sub pleoape,
Am fost ce sunt. Nu voi mai fi vreodată.

Am vrut să zbor o viață peste ape,
Nu m-a surprins căderea încrustată
În prima dintre multele etape.
Cu scrâșnet și speranță vinovată,
Am strâns iubiri și le-am ascuns sub pleoape.

Nicolae NISTOR

VIS DE NOAPTE

Uneori, mă ascund de tine într-o
oglindă ce-mi convine, în spaime cu păsări de
noapte ce alungă cerul din vis,
transpiraţia spaimelor când fug în tunelul din mine,
şi cercul acesta zvârcolit mă duce tot la tine, Isis –
Uneori, mă ascund ca o vietate ce fuge de stele de mare,
aleg să nu vorbesc,
ascuns în vegetaţia neatinsă de om,
agitaţiile din armoniile mării, iubirile
scurte, viaţă au, oare,
ce timp se scurge prin vine-albastre
fericirea din algele pom.
Ce nuntă frumoasă în somn, ce vesel alai mă duce la tine
când eu încerc să ucid păsările din
mine, nocturne păcate, te văd cum fugi goală,
o nălucă ce iubește albul din mine,
eu parcă-s Osiris ce te dorește, călare
pe noapte de păcate,
magia unui vis în mare cu noi, Isis,
trăind uniţi în șoapte!

Ionel NECULA

Maladiile identității românești

Sindromul Capra vecinului – indicator al nivelului de conștiință publică

Dac-ar fi să risc o afirmație banală, clișeică și improductivă aș zice că fiecare nație se caracterizează prin însușiri pozitive și negative. Nu există națiuni rele sau bune în chip absolut, caracterizate numai prin însușiri pozitive sau negative. Peste tot, binele și răul se răsfață dual și capricios, diferit de la țară la țară. Nicăieri, la etniile lumii, balanța însușirilor pozitive și negative nu este echilibrată și nici nu cred că este posibilă o echilibristică perfectă. La unele predomină caracteristicile pozitive, la altele cele negative.
De regulă, constata și B.P. Hasdeu, ponderea unora sau altora este influențată de tipologiile aflate în fruntea ei. O națiune are chipul și înfățișarea celor ce se află la conducere. Dați unui popor conducători înțelepți și va fi înțelept, dați-i conducători cinstiți și corecți și poporul va fi cinstit și corect, dați-i conducători viteji și poporul va face minuni de vitejie.
Avea dreptate? Cine cercetează istoria va găsi multe dovezi care îl confirme pe Hasdeu. N-a fost momentul de la 1 Decembrie prototip de înțelepciune din partea celor care l-au gestionat și n-a fost urmat într-un consens cvasi-general de întreaga nație? A fost, desigur, mintea lui Iuliu Maniu și a celorlalți făclieri ai vremii, dar a găsit ecou și-a fost asumat solemn și urmat cu o fidelitate necurmată de întreaga nație. N-a fost momentul de la Vaslui din 1475, cel de la Călugăreni, din 1595, sau cel de la Mărășești din august 1917, exemple de dăruire eroică și de vitejie necondiționată? N-a dat dovadă – același popor suspectat de corupție, de aplecare spre furt și spre câștiguri fără muncă – de o corectitudine funcțională în timpul lui Vlad Țepeș sau Al. Ioan Cuza? Totdeauna exemplul celor de sus, manierele și comportamentul lor a reprezentat pentru cei de jos modele de urmat, tipologii solare demne de asumat ca dispoziții subiective proprii și de activat imitativ dintr-o perspectivă modelatoare. Inutil să mai adaug că sănătatea morală a unui popor este posibilă numai dacă aceste modele au fost dublate de o legislație riguroasă, dreaptă și fermă, aceeași pentru toți, pentru toate treptele sociale.
În cultura românească s-a vorbit deseori despre identitatea și specificul nostru național, despre buchetul de însușiri – pozitive și negative – care o definește și o caracterizează. Nu cred că tentația ditirambică, de exagerare a celor pozitive și de tăinuire a defectelor, a metehnelor noastre cronice și generice este de prea mare folos configurării unui portret real al românului. Au existat asemenea speculații, așa cum au existat și tentații antitetice, de exacerbare a defectelor românești și-am analizat aceste aspecte în lucrarea noastră din 2018, Filosofia identității românești.
Revenim acum asupra ideii, dar nu pentru a continua acel demers, ci mai mult pentru a complini portretul spiritual configurat de Noica în cele Șase maladii ale spiritului românesc, cu alte maladii și beteșuguri specifice firii românești, chiar dacă îi îngroașă puțin patina portretistică.
Ca și alte etnii, și cea românească e traversată de mai multe defecte generice, cărăușite aluvionar prin lume și prin istorie. Nu ne-am propus o inventariere exactă a acestora și cu atât mai puțin o ierarhizare a acestora, dar cred că sindromul Capra vecinului, care nu este decât o invidie mai radicalizată, cu obiect și cu adresă exactă, o ură nereprimată, și poate fi considerat esențial, fundamental și chiar tutelar pentru înțelegerea identității românești.
Insist. Firea românească se caracterizează printr-un ansamblu destul de generos de defecte și beteșuguri – în mare parte identificate de gânditorii români precum Ștefan Zeletin (În țara măgarilor), Pompiliu Eliade (Influența franceză asupra spiritului public din România) sau Emil Cioran (Schimbarea la față a României). Nu sunt singurii, dar sunt cei mai aprigi care au insistat, cu precădere, asupra însușirile negative care, chipurile, ar caracteriza firea românească. Sindromul Capra vecinului nu figurează în nomenclatorul defectelor din specificul românesc – c0nstituit în timp prin râvna multor gânditori conectați la acest subiect, dar invidia, prisma, răutatea, ostilitatea nereprimată sunt invocate frecvent în lucrările gânditorilor români mai vechi și mai noi.
Dac-ar fi să găsim problemei un temei doctrinar, ar trebui să-l invocăm, ca punct de pornire pe Empedocle din Agrigent care conferea dualității iubirea și ura valoare de premiză și de concept fundamental, pe structura căreia se poate articula un întreg sistem de gândire. Mulți dintre cei care uzează de acest concept nu merg cu demersul până la antici, dar când scepticul rășinărean disociază între o ură abisală, tectonică,, oximoronică, ura care poate gira un sistem de gândire și o ură conjuncturală, viscerală decontată dintr-o răutate omenească îndreptată împotriva a tot ceea ce înseamnă valoare, calitate și noblețe umană înseamnă că i-a înțeles bine și funcțiile constructive, sistemice, dar și cadrul imanent în care se pot consuma ostilitățile interumane.
Din nefericire, ura românească nu articulează un sistem de gândire și nu se legitimează din adâncurile firii, ci mai mult dintr-o empirică pornire adversativă, dintr-o invidie reală, decontată cel mai adesea dintr-o complexare iritată, de ființă frustrată, incapabilă să-și recunoască inferioritatea și neputința și-și drenează ofuscările prin exprimări corosive și agresive. Când ura capătă adresă exactă devine invidie, iar invidia nu vizează niciodată omul inferior măcinat de inferioritate intelectuală și nevolnicie, ci superior, omul așezat pe vârfurile scării lui Maslow. E adevărat că invidia, ca și înțelepciunea circulă printre oameni ca printr-un sistem de vase comunicante, tot așa, de la cel care are mai multă la cel cu mai puțină, dar niciodată cel ce-o pune în active nu va avea ca adresă omul inferior lui. Ținta lui este omul pe care-l simte superior – cu care neputând dialoga de la egal la egal încearcă să-l coboare la nivelul lui de înțelegere și să-i reducă imaginea la dimensiunea unui om obișnuit.
Incapabil să-și recunoască nevolnicia și micimea intelectuală invidioșii se năpustesc asupra celor pe care-i simt superiori și depun eforturi mari să arate că, departe de a fi vorba de niște valori recunoscute și cu reputație, pretind că cei invidiați sunt doar niște coțcari gonflați artificial și nemeritat, fiind la fel de comuni și de obișnuiți ca și ei.
Sindromul Capra vecinului este varianta aplicată a invidiei și amploarea ei într-o comunitate, ponderea mediocrității și virulența ei împotriva elitei, a valorilor, a calității umane indică nivelul cultural al societății, treapta istorică în care se află. În orice comunitate mediocritatea e majoritară și face legea, iar calitatea ei, nivelul ei intelectual dă trendul de evoluție al societății. O societate, oricare, are chipul și asemănarea acestei majorități mediocre.
Nu numărul oamenilor de geniu pe care i-a produs o societate – important, desigur, și el – dă nivelul intelectual al unei etnii, ci gradul de emancipare intelectuală a mijlociei ei, a segmentului social care formează majoritatea. Vorbim adesea despre dictatura majorității mediocre și sloganul nu este chiar o vorbă goală, lipsită de substanță, de conținut. Cioran intuise perfect acest aspect, dar câți dintre puținii săi cititori i-au reținut ideea și i-au conferit importanța cuvenită?
Să ne explicăm: într-o societate modernă orice intrus, cu trei lozinci ditirambice și cu două idei purtătoare de miracol, strecurate reptilin poate să ajungă în Parlament, la conducerea unui minister sau chiar în fruntea țării. O țară, care-a fost condusă de un lucrător ceferist sau de un ucenic într-ale cizmăriei poate ajunge ușor și la discreția unui lăcătuș sau strungar. Nu proclamase Lenin că o țară, ajunsă într-un anumit stadiu de evoluție, poate fi condusă chiar și de o bucătăreasă? Lumea a evoluat, teoriile s-au primenit, dar sloganurile au rămas la fel de active și de ademenitoare. Tot ceea ce măgulește spiritul gregar are mereu trecere la cei mulți. Ori de câte ori va fi pusă să aleagă între Iisus și Baraba mulțimea îl va alege pe ultimul. El, Baraba este de-al ei, Iisus face parte dintr-o altă lume inaccesibilă omului imanent, traversat de interese mărunte și imediate.
Cioran a înțeles că vremea dictaturilor a trecut, că tiraniile s-au demonetizat – prea au fost compromise și de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga – că regimurile democratice reclamă participarea cetățeanului la treburile publice, chiar dacă acesta n-a dat nici o dovadă că poate conferi raționamentului său înălțime și acoperire etnică. Impregnată de imediatitate, nevolnicia lui capătă determinațiile unei mărginiri care nu trece dincolo de vecinul demn de invidiat pentru capra sa. Sindromul Capra vecinului este replica limitată a cetățeanului modern la flecăreala din Agora antică. Incapabil să-și ridice raționamentul la nivelul cerut de problemele statului, ale comunității, cetățeanul, devenit persoană publică se mulțumește cu firimiturile unei gâlceveli mărunte arătând cu degetul spre insul cel mai apropiat, care i-a luat-o înainte. Știe bine că viața e o competiție, dar în loc să depună efortul unei autoemancipări subiective, se mulțumește cu coborârea vecinului în treapta de jos, la nivelul lui precar de înțelegere.

Pr. Alin MUNTEAN

Pomul

Încă de la ctitorirea
Lumii cea cu chip văzut
Fu vădită hotărârea
Ca stăpân peste pământ
Cel de Sus să lase omul
Care îl va guverna
Având lângă dânsul pomul
Dintru care va gusta.

Nefiind un oarecare
Pom, prezent în preajma lui
Va stârni cu obstinare
Interesul omului
Care-și va urma pornirea
Și dintr-însul va mânca
Iar ființa și gândirea
În adânc, se vor schimba.

Starea ce o are pomul
– Cea de bine și de rău –
Va contamina și omul
Dobândind lăuntrul său
Și de-acum, pe drept, se știe
Că-n „amestec” va trăi,
Fapt ce-n sine-a avea să-i fie
Însuși felul său de-„a fi”.

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Despre o altă „enigmă” a adâncurilor

Istoria se scrie și – vrem, nu vrem – se rescrie! Mai ales în era informației digitale, asistăm aproape în fiecare zi la răstălmăciri dintre cele mai provocatoare, marele public fiind cel mai probabil pentru încă o dată amăgit, căci desfășurarea reală a evenimentelor rămâne, și atunci, și acum, cunoscută doar de o mână de oameni. De-a lungul secolelor, informația a constituit factorul declanșator și ordonator al marilor confruntări; a cunoaște la timpul potrivit devenea sinonim cu a cunoaște cu mult înaintea celorlalți. În prezent, războiul informațional presupune un cadru mai larg, specialiștii făcând distincție între războiul imagologic, psihologic, războiul electronic-web. Mai ales așa, informația în sine a ajuns să fie privită drept o adevărată armă imaterială care își dovedește supremația ajutând la impunerea propriei voințe. Cum altfel, deciziile se iau în continuare în cel mai mare secret, acțiunile operative ale inamicului amintind de „clasicul” blitzkrieg.
Războiul a cerut dintotdeauna și o minimă cunoaștere a adversarului, a condițiilor în care acesta trăiește și își definește, la rândul său, prioritățile. Într-o pereche absurdă, lupta se desfășura dual – pe de o parte încercând să păstrezi secretele intacte, pe de altă parte devoalându-le pe ale adversarului. Accesul la informații a devenit o armă cu două tăișuri. Posibilitățile de a cunoaște cresc exponențial cu numărul celor care pot cunoaște, mai ales în prezent, când canalele de-a lungul cărora sunt propagate datele pot fi accesate, uneori, chiar întâmplător. Se cunosc prea bine asemenea erori! Reiese că miza se mută pe posibilitățile de înțelegere corectă a informației, pe decodarea în timp util. Dezvoltarea posibilităților de comunicare la distanță a făcut posibilă elaborarea unor strategii de manipulare. Asemenea jocuri de reale și false pachete informative, de spionaj și contraspionaj au desfășurat în cel de-al doilea război mondial impresionanta poveste a mașinilor Enigma – printre primele mașinării „portabile”, care au revoluționat pentru câțiva ani buni întregul arsenal al comunicațiilor, în ambele tabere ale combatanților.
În cadrul acestui mic material, Enigma desemnează o mașinărie electromecanică criptografică, cu rotoare, utilizată pentru a genera serii de cifruri, pentru a coda și decoda (la celălalt capăt) mesaje. Cu siguranță, renumită în adevăratul sens al cuvântului a fost Wehrmacht Enigma, varianta germană; succesul acesteia era garantat – dacă mai era cazul – și statistic: până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial fuseseră produse circa 40.000 de unități, unele dintre ele aflându-se ca prin miracol în bună stare și astăzi, grație unor pasionați și organizații nonguvernamentale. Inițial, mașina „desenată” de Arthur Scherbius ar fi trebuit să deservească băncile, schimbului rapid de informații scurte, care necesită răspunsuri rapide. Încă de la început, în epocă se considera că posibilitățile de codare sunt practic infinite, existând câte o posibilitate pentru fiecare carte tipărită până la acea vreme. Primele mașini fuseseră construite cu 3 rotoare / roți, urmând ca ulterior, în cadrul naval – mai ales pentru submarine – acestea să fie updatate la patru; schimbările s-au efectuat rapid, „din mers”. Deși impresia generală e acum alta, cel puțin în primele luni, mesajele erau scurte. Câteva exemple de coduri: Hydra (pentru navele din zona Baltică, Marea Nordului), Thetis (pentru submarinele non-operaționale din aceeași zonă Baltică și Marea Nordului), Special Key 100 (un cod general pentru navele de „alimentare”), Tibet (pentru navele ce se refugiau în țări ce își păstraseră neutralitatea – mai ales la începutul războiului), Freya (pentru unitățile de recunoaștere care trimiteau informațiile către Berlin).
Încă de la început, deși indescifrabile, codurile Enigma erau supravegheate de aliați, mai ales dinspre Bletchey Park (Government Code și Cipher School), locație unde lucrau 24/24 aproximativ 12.000 de civili. Totuși, atât pentru germani, cât și pentru aliați, inamicul suprem îl constituiau chiar întinderile de apă, care se dovedeau a fi mai degrabă dușmănoase. În toată această ecuație de dimensiuni impresionante, rolul cel mai important îl juca sistemul de comunicații radio al germanilor. Întorcându-ne în timp, vedem cum, chiar dacă Germania pierduse în războiul precedent, înțelesese că trebuie să pluseze / multiplice posibilitățile de a comunica wireless. Până în 1941 puseseră la punct un sistem destul de zdravăn, având în mijloc cea mai mare stație radio, supranumită Goliath (urmând să fie preluată după război de către ruși), situată la Kalbe, undeva între Hanover și Berlin; nu trecem mai departe fără a aminti și de existența renumitului bunker Koralle de lângă Berlin, ce urma să fie folosit la toată capacitatea de însuși Donitz. Practic, o impresionantă sumă de informații ne parvine dinspre Arhiva Internațională a Submarinelor, cu sediul în Germania, mediată de inedita apariție editorială – „Enigma U-boars. Breaking the Code” de Jak P. Mallmann Showell (Ian Allan Publishing). Volumul este generos în informații, detaliind echilibrat diferite aspecte, oferind un bogat material ilustrativ. „Adevărata poveste” a submarinelor enigma este înfățișată așadar extrem de veridic, cu argumente a căror desfășurare presupune deopotrivă cunoștințe istorice, științifice, culturale, economice etc. Capitolele urmăresc pe larg bătălii navale și incidente militare; e interesat de statutul submarinelor, de realitățile militare din zona Europei de Nord dar și a Africii, de destinele U-110, U-559, U-505, U-49, U-175, U-744, U-1024 ș.a.m.d. Această re-„punere în scenă” se situează între exactitatea demonstrațiilor și discursul narativ (generat de varii pagini memorialistice).
„Literatura adâncurilor” este onorată se semnaleze această carte-monument, care reușește să expună exemplar și în parte cu valențe cinematografice una dintre cele mai importante pagini de spionaj și contraspionaj din cel de-al doilea Război Mondial.

Marea neagră printre istorii subiective

Doar o conștiință romantică putea să aducă de trei ori infinitul (dacă o asemenea barbarie îmi e îngăduită!) în „granițele” aceluiași imaginar: „Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului”. Chiar dacă Victor Hugo nu a constituit în mod necesar un scriitor – reper pentru lecturile de acum ori altădată, trebuie să recunosc că arhitectura generată de cuvintele de mai sus se așază cel mai potrivit peste o parte importantă a reprezentărilor evident subiective în raport cu tumultul generat de spectacolul vieții.
Unul dintre cele mai ofertante motive literare, marea a constituit semn între semne, element de legătură și temei referențial arhetipal. Literatura adâncurilor îi datorează aproape totul, autor și scriitură fiind ca într-un basm, neverosimil purtați cel mai adesea în contra rațiunii departe de tărâmuri cunoscute. Iar dintre toate, Marea Neagră a fost temeiul pentru redefiniri succesive, un soi de metaforă-discurs cu încărcătură energetică aparte – marea ca centrum mundi – izvor al tuturor mărilor – așa cum probabil o percepea și Evliya Celebi, cel mai mare călător otoman, care în „Seyahatname” („Însemnări de călătorie”) nota răspicat: „Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea Neagră”.
Sunt ani buni de când mă interesează literatura acestui spațiu: adun deopotrivă texte literare și non-literare, rețin sub formă de note și comentarii atât ce intră în sfera banalului, cât și a ineditului. De ce aș semnala acum lucrarea profesorului american Charles King în detrimentul altor texte, neîndoielnic mai bune? Probabil dintr-un motiv simplu, ce capătă contur odată cu atașamentul pentru valorile noastre, ale celor de aici. Pentru că ea a fost tipărită în anii din urmă și că, probabil, a devenit deja obligatorie pentru noile valuri de (geo)politicieni. Pentru că e scrisă mai degrabă tezist, punând la cale strategii de tot felul, poate chiar în avantajul nu tocmai evident al „noilor internaționale”… deși nu e tocmai frumos să ai asemenea bănuieli când – cine știe? – n-o fi cazul. Dar cartea, să ne înțelegem, nu mi-a plăcut – e vorba, așadar, de volumul parțial monografic dedicat de Charles King Mării Negre, subintitulat „O istorie” și apărut la Editura „Polirom”. Autorul este profesor de relații internaționale la Georgetown University; aflăm că susține conferințe interesate de violența socială și politici etnice, colaborând printre multe alte trusturi media și cu CNN, BBC, History Channel ori… MTV (sic!) Întreg edificiul adună șapte capitole de sine stătătoare, care dezvoltă din când în când și cu noimă comentarii în marginaliile unui subiect de altfel extrem de ofertant: „O arheologie a mării”, „Pontus Euxinos 700 î.Hr.-500 d.Hr.”, „Mare maggiore 500-1500”, „Kara Deniz 1500-1700”, „Ciornoe More 1700-1860”, „Marea Neagră 1860-1990”, „Cu fața spre mare”. Cartea este pe undeva și o incursiune în istoria tuturor receptărilor inventariate, permițându-și când te aștepți mai puțin mici accente… de „cursă lungă”. În tot cazul, suntem de acord că Europa de Est nu este nici pe departe totuna cu istoria estului Europei; păcat că dintr-un astfel de punct sunt prea puține realități interpretate în aceeași cheie! Suntem de la primele pagini atenționați că „Ce se întâmplă pe apă – în timpul unei călătorii pe mare sau pe cursul unui rău, să zicem – reprezintă doar preludiul unei acțiuni care se va desfășura pe uscat” și luăm aminte că autorul își propune ca în acest eseu cu pretenții științifice să schimbe polii – fatidic nu o va face, căzând el însuși în maniere pe care, în prealabil, le-a condamnat. Era să scriu comandat! Dar pentru că legenda momentului declamă că scopul ultim rămâne în orice condiții „să vinzi”, atunci vă înaintez cu toată energia de care dispun această apariție editorială: e una dintre puținele care se pare pricepută în a „alcătui”, postmodernist, dezordine printre sensuri „locale” și lipsă de înțelegere în fața unor fenomene multiseculare. Sigur, sunt și reușite, deloc puține: de urmărit de-a lungul sutelor de ani punctele de tangență între real și imaginar, între evenimentul cotidian și mit: cum o vedeau grecii ori primii călători? dar ulterior, genovezii? ori marinarii tuturor imperiilor? apoi, de ce neagră?- e un epitet fatidic ori dimpotrivă, un supranume care să îmbuneze voința zeilor? ne e prietenă sau le e prietenă? mai are sens să rămânem cu fața spre mare? ne vom întoarce vreodată la thalassion pyr?
Istoria lui Charles King e un must have pentru că te obligă să iei o atitudine; citită vigilent, nu e o carte care să îți ofere informația de-a gata, ci care să te cheme la efort. Măcar pentru că ai intenția de a înțelege cât de orientală rămâne chestia orientală.