Literadura nr. 22 (5)
Ramona MÜLLER
Poteca Albastră
August. Italia.
Pornim din Aulla unde suntem cazați la Casa Chloe. Dis de dimineață luăm trenul din gara mică. Ne îndreptăm spre Cinque Terre. Asta înseamnă că vom ajunge la Marea Ligurică și că vom explora cele cinci orașe colorate ale Italiei: Monterosso, Vernazza, Corgnilia, Manarola și Riomaggiore. Toate fac parte din Patrimoniul Unesco.
Cinci sate medievale coborâte parcă din curcubeul mediteraneean se întind pe coasta de vest a Italiei și formează una dintre zonele cele mai bine păstrate din acest spațiu. Marea turcoaz domină întregul peisaj. De-a lungul secolelor oamenii au construit terase în relieful accidentat și abrupt până la țărmul stâncos al Mării Ligurice. Trenurile, bărcile și potecile unesc satele deoarece mașinile ajung aici cu mare dificultate pe drumurile înguste. Construirea unor drumuri majore și construirea excesivă de clădiri sunt interzise, tocmai pentru a conserva elementele spațiale și ecologice.
Desfășurate palmat cele cinci pământuri se deschid printre tot atâtea golfulețe păzite bine de casele și bărcile multicolore. Este un loc unde poți evada din stresul cotidian. Singurul inconvenient îl reprezintă mulțimea de oameni. Deși Parcul Național Cinque Terre este printre cele mai mici din Italia, este cel mai dens populat, are circa 4000 de locuitori. Numărul de turiști anual atinge 2,5 milioane.
Începem explorarea din cel mai nordic sătuc, Monterosso al Mare. Monterosso este cea mai mare (circa 1500 de locuitori) și cea mai veche dintre localitățile Cinque Terre, fiind atestată documentar în 1056. Așezarea este împărțită în două segmente, unul destinat turismului, Fegina, și altul centrat pe partea sa veche. Aici se găsește cea mai lungă plajă de pe Riviera Ligurică. În plus față de celelalte plaje care sunt stâncoase, aceasta are și nisip. Admirăm Biserica Sf. Francesco și Mănăstirea Capucinilor situate pe vârful colinei Sf. Hristoforo, care separă districtul vechi de cel modern.
Cândva Monterosso era bine păzit. Portul avea treisprezece turnuri, dintre care s-au mai păstrat până azi numai trei. Turnul Aurora a fost construit de către genovezi, fiind integrat în sistemul de apărare împotriva piraților. Sanctuarul Fecioarei din Soviore – ocrotitoarea marinarilor și a pescarilor, dar și a întinsurilor maritime – este cea mai veche construcție religioasă ligurică, datată din anii 1220.
Câteva exemplare imense de Giant Aloe Vera își înalță tentaculele verzi asemenea unor caracatițe terestre. Pornim pe vestita Sentiero Azzuro (Potecă Albastră) care leagă cele 5 orășele pe o lungime de 12 kilometri. Intrarea pe potecă este cu plată. Se strâng foarte mulți turiști la punctul de vânzare a biletelor. Străbatem cei 3 kilometri până la Vernazza în aproape 2 ore. Cărarea urcă brusc și își schimbă des altitudinea. Admir pentru prima dată fructele galbene ale cactușilor. Poteca șerpuiește printre numeroasele terase viticole susținute de kilometri de ziduri din piatră uscată. Un peisaj atipic și puternic antropizat păstrează totuși echilibrul natural. Oprim deseori pentru a surprinde în imagini fotografice depărtările marine și Vernazza care devine din ce în ce mai vizibilă.
Despre Vernazza se spune că este cel mai autentic și cel mai pitoresc sat dintre cele “cinci pământuri”. Micul sat de pescari Vernazza este clasificat ca unul dintre cele mai frumoase și autentice sate din Italia. Cu toate că alunecările de teren din 2011 au afectat foarte mult peisajul rustic, acesta a fost readus la stadiul de dinainte prin eforturile localnicilor. Cheiul și piața de pe faleză reprezintă cele mai agitate locuri. Vernazza este suspendată deasupra mării. De la înălțime am senzația că se aseamănă cu un Titanic mediteraneean, Castelul Doria și Turnul Belforte întregind acest aspect. De pe terasa castelului admirăm în voie nesfârșitul liguric înspumat. Casele, desprinse parcă dintr-un joc de lego geometrizat, sunt construite pe o singură stradă centrală, cu numeroase trepte. Trecem efectiv prin curțile oamenilor. Tot aștept instantaneu să îmi apară o Birra Morreti atârnând de la o fereastră, exact ca în renumita reclamă. Satul este înconjurat de terase abrupte cu plantații de măslini, despre care se spune că produc cel mai bun ulei din țară.
Vernazza văzută de pe traseul Potecii albastre
Din Vernazza ne îndreptăm spre Corgnilia. Soarele își intensifică îmbrățișarea fierbinte. Parcurgem trei kilometri pe Sentierro Azzuro prin numeroase zone împădurite. Puzderie de turiști vine și din sens invers. Mă bucur să aud vorbindu-se românește. Intru în vorbă cu un cuplu. Se uită mirați la mine, de parcă aș vorbi galactica. Trec mai departe, nu înainte de a-i dojeni verbal că nu mai știu/ nu vor să mai vorbească limba lor natală și cu alte persoane și în alte contexte alese de ei. De pe traseu se deschide o minunată panoramă asupra rivierei și asupra Corgniliei și micului San Bernandino, situat tocmai în vârful muntelui.
Corgnilia este cea mai mică așezare dintre cele cinci (150-200 de locuitori), având și cea mai mare altitudine de 193 de metri. Este construită pe vârful unui promontoriu înverzit de viță de vie. În comparație cu celelalte sate din Cinque Terre, Corgnilia nu are port maritim. Aceasta este și cauza principală pentru care structura sa este originală și mult mai specifică locului, legată fiind mai mult de agricultură decât de mare. Satul se întinde de-a lungul străzii principale, Via Fieschi, care ne îndrumă de la Biserica Parohială la terasa panoramică Santa Maria. De aici întreaga coastă ligurică se desfășoară în evantai marin. Via dei Fieschi se intersectează cu drumul ce duce în piazetta Ciappara. Piața principală, Largo Taragio, datează din secolul XVIII, iar în centrul ei se găsește Memorialul de Război și Oratoriul Santa Caterina. În Corgnilia anilor 70 plaja de la Guvano era destul de renumită pentru nudiști și hipioți. Cimitirul satului pare un fel de dulap cu sertare, dată fiind configurația reliefului în pantă. Mormintele au montate câte o scară pentru cele situate la un nivel superior. Fiecare om devine o fereastră interioară dincolo de lumea aceasta.
O porțiune specială pe care o străbatem este vestita scară naturală numită Lardinia care separă gara propriu-zisă de oraș și este formată din 382 de trepte. La numărătoare mie mi-au dat mai multe, probabil din cauza oboselii.
Pentru că am alocat două zile pentru vizitarea Cinque Terre lăsăm pe ziua următoare cele două destinații rămase – Manarola și Riomaggiore- cele mai sudice sate ale rivierei ligurice.
Manarola pare un medalion arhitectonic cu casele și turnurile specifice stilului genovez. Numele său provine de la magna roea, o roată de moară foarte mare care a aparținut sătenilor. Inima așezării este Biserica San Lorenzo construită chiar de locuitorii din Manarola în 1338. Strada principală este plină de bărci și de lămâi. Poposim vreo două ore să facem plajă și să ne răcorim în marea azurie. Spațiul destul de îngust este amenajat pe un dig de beton și câteva pietre împrăștiate, unde fiecare metru este ocupat. Este vorba de fapt, de o rampă pentru caiace și bărci transformată în plajă. Până și stinghiile de lemn folosite la coborârea bărcilor în apă devin parcele clare în delimitarea prosoapelor. Localnici și turiști, tineri și persoane în vârstă, cupluri aflate în luna de miere sau la a doua tinerețe fac popas, fie de o oră și un pic sau de vreo trei ceasuri pentru a se bucura de ziua senină. Săriturile în apă și veselia unei după-amieze de vară sunt elementul estival principal. Există cărări pe dealuri, printre curțile oamenilor, prin mijlocul viilor, pe margini de stânci, cărări care leagă satele intre ele.
Manarola e legat de Riomaggiore prin romantica Via dell’Amore. Datorită alunecărilor de teren aceasta este închisă pentru lucrările de reabilitare. Lungimea Potecii Iubirii este de doar 850 de metri. Cărarea este sculptată în peretele stâncos deasupra mării. Se spune că tinerii pe vremuri își găseau perechea doar în același sat. O dată cu realizarea acestui drum perechile din cele două sate se puteau întâlni mult mai ușor. Ne întoarcem din port la gară printr-un tunel cu graffiti și ceramică, el în sine un obiectiv turistic.
În Riomaggiore forfota este și mai mare. În aceste sate-stup oamenii mișună exact ca albinele. Este un permanent du-te – vino al turiștilor. Localnicii își văd liniștiți de treburile lor. Specificul mediteraneean îl constituie uscătoarele italiene, frânghiile pe care atârnă rufele. Casele dreptunghiulare cu ferestrele deschise pe exterior și doar în jumătatea lor inferioară vorbesc despre istoria lor. Obloanele, unele vechi de o sută de ani, deschid și închid pleoapele ferestrelor într-o armonie perfectă. Fațadele caselor, ca și oamenii de aici, au charismă și abilitatea de a purta culori aprinse și pastelate, de la verde aprins la albastru- bleu, de la muștar și roșu aprins la culoarea lavandei. În apropiere de rampa pentru bărci există un mic port cu o mulțime de pizzerii și restaurante. Pe scările unei case savurăm una dintre cele mai faimoase gelada (înghețată) din Italia. Strada principală coboară până în mare și se numește Via Colombo. Vizităm Biserica Sf. Ioan Botezătorul construită în stil gotic în anul 1340. Riomaggiore este considerat a fi cel mai liniștit dintre sate. Mie mi se pare exact contrariul.
Cinque Terre combină muntele cu marea, naturalul cu antropicul într-o împletire perpetuă. Azurul tremurător al Mării Ligurice urcă spre seninul de nu mă uita al cerului mediteraneean. Tabloul de ansamblu al rivierei ligurice îmi pare un tort vesel și verde colorat la margine în cinci părți dantelate. Fiecare dintre cele cinci pământuri reprezintă o felie de romantism, bun gust și vitalitate italiană.
Teo CABEL
Prezențe Literare
Codruța Vancea face pasul decisiv după volumul de debut Rafale de primăvară și abordează cu aplomb poezia în alți parametri. Certitudine, siguranță și experiență în plus certifică statutul său de poetă, susținut de scriitoarea Angela Mamier Nache în prefață volumului Frumusețe tangențială, apărut la editura Minela, 2021. Pe coperta a patra, Ioan Moldovan face un portret reușit al poetei stârnind curiozitatea cititorului și îndemnându-l la lectură.
Un volum consistent în care frumusețea nu este privită direct, ci cum spune și titlul tangențial, termen cu multiple conotații, nu doar matematice și lirice sau metafizice.
Poemul Viața în forme geometrice, trimite gândul la Nichita Stănescu. Dar la Codruța nu este vorba despre cub, ci despre un „dodecaedru regulat/cu 12 fețe și 30 de muchii/ iar fețele lui sunt pentagoane regulate”. Matematicianul și It-istul din Codruța Vancea tulbură lirica poetei generând o furtună de senzații și impresii care se decantează treptat pe parcursul volumului.
Al doilea fascicol, Anotimpuri. În deschidere: ce ropot de cai sălbatici în sufletul meu. Titluri ca Femeile din orașul meu, Despre ea, Valentineꞌs Day, Curajul de a fi vinovată, Amănunte feminine, Tradiții și contradicții, Săptămâna femeii, Uneori, alteori, Cum e femeia sunt o imagine a femeii care știe pe ce lume trăiește, nu confundă egoismul și orgoliul cu personalitatea, știe că era un rol de echilibru fiind un pol lângă celălalt pol bărbatul.
Al patrulea fascicol cedează terenul și intrăm în laboratorul poeziei. În Pauza de poezie, sentimentul poetei de incertitudine este frustrant. Apoi după noaptea ca un sfetnic bun se îndreaptă cu optimism Spre poezie.
Totuși în substrat domină o melancolie de adăstat la gura sobei și bucuria de a avea certitudini ce se pot împleti armonios într-un suflet în căutarea armoniei dintre cifre și cuvinte într-un volum reușit.
Adrian George ITOAFĂ
Am pus punct. Și am luat-o de la capăt.
(reeducat în timpul ariei pătratului)
Se impune să tac, o nouă tipologie a unui sistem pedagogic actual, unde cuvintele nu își mai au rostul. Tăcerea începe să devină în cădere zgomot, să urle înlăuntru, să devină un animal dezrădăcinat, smuls de la solul lui și îngropat în fâșia neuronală. Un animal neimaginabil, simțit de-a lungul oaselor, hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile, frământă și înverșunează Apariția. Apariția este o formă de viață, o creație imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, conceput cu suflet. De la o vârstă, Apariția se dezice de principiile creatorului, fiind stârnită de curiozitatea firească, neascultând de sfaturi protectoare, ivite din interes pur parental.
Apar probleme confuze, știința exactă a binelui se pare că este răstignită. Altă filosofie se impune celui ce precede acestui concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al clasei sangvine, și o botniță în cele din urmă se impune a fi purtată ca o necesitate. Tac!
Apariția umblă cum dorește, rănind speranțele îndureratului ce-și plimbă cu mândrie, încă trupul pe raza unui cerc de soare ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și inima trage ca un clopot, permițând intrarea în pre agonie.
Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte rele se pot intersecta cu Apariția?
Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii? Înainte acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască a undelor interpuse. Azi se cântă în dezacordul părintelui (se impune „la tăcere”). Sub deviza „facem cum ne taie capul” ,apar anomalii. Anarhia și intoleranța sfaturilor, devin covârșitoare. Pe semne că noi, am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Binele dorit aproapelui, face rău, perturbă la neliniști și ne înscriem in rândul celor care aplică rele tratamente minorilor, fiind încriminați de lege, dând putere deplină de abnegație și exemplu negativ în societate.
Mă adun din lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe incapacitate târând strigătele, poposind la următoarea stație. Aici sunt străin, nimeni nu mă cunoaște, nici eu.
-Eu mai am nume? Strig.
-Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun nume.
Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-un nimeni în alt nimeni, fără să ne cunoaștem. Operat pe conștiință, am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea…
Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt.
Tac într-o cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu vede, nu aude, nu vorbește, nu simte…
Sunt la un capăt distanță, un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin continuarea lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem pe unde apucăm fără a mai avea un scop în viață.
Astăzi tăcerea este de aur. Și tac și timpul tace.
Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscând circumferința acestuia, acum mă reeduc în timpul ariei pătratului. Care este latura la pătrat?
Oare cum o fi?
Am aflat, dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
Am trăit s-o aflu și pe asta!
Tac să nu urlu și cred că, generația alege să
ajungă o degenerație
Florentina Loredana DALIAN
Scrisori netrimise 7
Revelionul l-am petrecut în casa unor italieni înstăriți, capul familiei fiind șeful secției chirurgie a spitalului în care lucra Mihnea. Îmi spusese că relațiile dintre ei nu erau tocmai bune, însă Battista – celebrul doctor – făcea tot posibilul să-l țină pe Mihnea de partea lui. Mirosise bine că, deși era numai asistent (și fără acte-n regulă), cunoștințele medicale ale lui Mihnea le egalau și chiar le depășeau uneori pe ale sale. Nu prea înțelegea el cum fusese posibilă o astfel de ratare a carierei, deși Mihnea îi explicase cu sinceritate, fără să ocolească vreun detaliu: mai întâi, răzbunarea doctorului H., care-l dăduse afară din spital, profitând de influența pe care o avea să-i facă și reclamă pentru fapta lui necugetată, deși fusese pusă în slujba pacientului; pe de altă parte, despărțirea de soție, după ce pusese tot sufletul și toți banii câștigați cu greu, după ani de muncă, într-o relație din care avea să plece cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă târând un geamantan cu pijamale, ceva șosete și alte mărunțișuri personale, printre care și vreo câteva cărți de specialitate. Femeia fusese chiar generoasă, strigându-l din poartă: „Ți-ai uitat fularul!” și alergând după el să i-l restituie. Restul – casa, grădina, mașinile, cele două apartamente de închiriat și firma – nu erau uitate, fuseseră lăsate de bunăvoie femeii care nu acceptase să-i ofere cel puțin copilul pe care el și-l dorise atât de mult. Desigur, toți îl priveau cu suspiciune pe Mihnea, aproape nevenindu-le să creadă.
Battista avea o soție cel puțin interesantă, genul de femeie care n-aș fi putut fi eu, de exemplu, niciodată. Anume femeia care, deși neîndreptățită prin nimic a avea pretenții sau a cere prea mult de la viață, știe exact ce urmărește, cunoaște căile prin care să ajungă la țel – prețul nu contează – și care își ține bărbatul nu sub papuc (ce atâta blândețe!), ci sub bocancul mărimea 42, apăsat ferm pe grumaz, gata să-l sufoce la prima mișcare greșită. Mihnea, care-l asista adesea în operații, spunea că Battista nu îndrăznește să închidă mobilul nici măcar într-o atare situație. Mai mult, o asistentă are rolul de a prelua pe loc apelurile consoartei și de a i le transmite instantaneu. Odată, Mary (a se citi meri, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenția ca umilul ei sclav, pardon, soțul, să iasă din operație și să-i ducă de urgență o anume pereche de pantofi la pus flecuri, pe care îi cășunase să-i încalțe la recepția din seara respectivă. Cum doctorul avusese tupeul să pună viața pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soții, și-a primit plata cu vârf și-ndesat: o săptămână de „gardă forțată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouți și de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary.
Întrebarea ivită automat când afli astfel de istorii adevărate o știm: bine, bine, ea e cum e, dar cu el ce nu e-n regulă? Întrebarea mi-am pus-o și eu. Până când i-am dat în cap cu o altă-ntrebare: până la urmă, care era diferența dintre mine și Mary, exceptând zecile de perechi de pantofi în plus, de partea ei, precum și zecile de centimetri tot în plus și tot de partea ei – de-a lungul și de-a latul, oricum ai privi? Păi diferența era – și culmea! tot în favoarea ei – că, în timp ce ea avea un om să-i poarte de grijă, eu îmi purtam de grijă singură, cum mă pricepeam, cu rezultate uneori dezastruoase; apoi, în timp ce fața ei ca o lună plină și veșnic flămândă n-avea niciun rid, a mea începuse deja să dea semne de oboseală, cu toată strădania de a masca. Că de părul albit mai mult de jumătate, nu mai vorbim! Și-atunci? Aveam vreun motiv să cred că aș putea fi mai presus de ea în vreo privință? Nu. Dimpotrivă. Studiind-o fără să vreau, îmi puneam întrebarea dacă femeile de acest fel dețineau secretul reușitei în viață – să nu-ți pese de celălalt, de dorințele lui, de orgoliul și demnitatea pe care ar trebui să i le protejezi, nu să le terfelești. Să nu-ți pese de nimic, cu excepția modestei tale persoane pe care ți-o imaginezi centrul universului. Siguranța pe care o afișa Mary și aerul de superioritate cu care privea pe toată lumea, dar mai ales pe mine, îmi întărea convingerea că da, secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăți și fără sentimente.
Să nu fiu nedreaptă, trebuie să recunosc că Mary se dovedise o gazdă perfectă. Chit că pregătirile nu le făcuse ea, ci „la ragazza”, tot o româncă.
La ragazza avea și un nume, pe care Mary nu se obosea să-l rețină – Ligia. Am fost surprinsă s-o găsesc aici, mi-a făcut complice cu ochiul, semn că știam noi ce știam și mi-a strecurat într-un moment în care m-a prins singură:
– Știți, m-am hotărât să devin o doamnă.
– Bravo, zic, gata să vărs băutura pe mine, dar cu un soi de admirație, recunosc, pentru puterea ei de a se smulge singură dintr-un mediu pentru care nu era făcută; chit că nimerise de pe centură la bucătărie, dar parcă tot era mai bine. O-ntreb cum îi merge.
– Bine. Cu scorpia asta mi-a fost mai greu la-nceput, dar am pus-o cu botul pe labe imediat.
– Cuuum?, întreb de-a dreptul contrariată, gata de data asta să-mi mușc limba. Mi se părea imposibil ca o astfel de mătrăgună, pe care propriul soț nu reușise s-o îmblânzească, să fie pusă la punct de o pipernicită și chiar timidă cum era Ligia.
Mi-a spus pe fugă, amuzându-se de întâmplare, rememorând cu plăcere parcă:
– Cineva i-a „suflat” c-am fost prostituată. A venit să mă întrebe dacă-i adevărat. Nici nu știam ce să-i răspund. Dar am fost sigură că mă dă afară și-am zis că, dacă tot n-am scăpare, ce să mă mai complic? I-am spus adevărul. Și ce credeți? În loc să mă dea afară-n șuturi, mi-a mărit salariul… cu condiția s-o învăț și pe ea. Mă-nțelegeți… Zicea că ea nu știe decât să desfacă picioarele. I-am spus că e o artă și asta. Că nu poți să ți le desfaci așa cum o face aruncătorul de discobol.
– De disc, Ligia, aruncătorul de disc se numește discobol.
– Totuna.
Ia te uită la madam mustață! M-a amuzat teribil. Curiozitatea mă îndemna s-o trag de limbă pe Ligia cu privire la metodele didactice folosite – eu știam cum se predă engleza, nicidecum… Însă „discoboala” nu ne-a mai dat timp, apărând impunătoare în ușă, astfel că am rămas pentru totdeauna cu lecția neînvățată. Dar m-am ales cu-n șirag de dinți albi-gălbui pe care și i-a etalat Mary sub formă de rânjet și în semn de „va fan cullo”, înjurătura cel mai des uzitată de italieni și a cărei traducere o aflasem între timp. La ei, era așa ca un fel de bună dimineața, ce mai faci?
Dacă la primit oaspeți și arta seducției Mary stătea cât de cât bine sau măcar era în curs de, la capitolul conversație era catastrofală. Am apreciat delicatețea lui Mihnea și-a lui Battista de a evita discuțiile pe teme medicale, făcând un efort vizibil de a schimba subiectul ori de câte ori acestea apăreau involuntar. Astfel că se vorbeau de toate. Până și de Lenin, la un moment dat. Motiv pentru Mary de a se învineți la față, reproșându-i atroce lui Battista că acest sau această Lenin nu făcea parte din cercul ei de cunoștințe. Cum își permitea să cunoască pe cineva, fără să i-l prezinte și ei, care s-a sacrificat pe altarul meseriei lui, întrucât dacă el câștiga așa mult, ei ce-i mai rămânea de făcut decât să colinde toată ziua prin magazine, ceea ce, la un moment dat, putea crea dependență, iar dependența asta nu-i bună, a auzit ea la coafor c-ar fi un fel de boală a secolului, dar ce-i păsa lui de bolile ei etc. În timp ce Battista se transformase-n semafor, schimbând culorile de la verde la roșu și trecând neapărat prin galben, eu și Mihnea ne-am prefăcut a avea treabă undeva.
Ce-i ține pe oameni atât de diferiți împreună, în timp ce pe alții, care par făcuți unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte și stupide, aberant de stupide uneori? N-am să aflu. Probabil și aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu vreodată răspuns.
Nu conta că nu-mi place compania, nici că nu prea mă distram. Nici n-aș fi avut nevoie. Cu Mihnea, era bine oriunde. Câtă vreme mă ținea de mână, mă stăpâneau numai certitudini și sentimente frumoase și înălțătoare. Când iubești, ai fi în stare să săruți și broaștele râioase. Când îți trece, începe să-ți pută până și parfumul celei mai minunate flori. Cum care? Lăcrămioara. Ah! Fir-ar să fie! Numai numele ăsta nu trebuia să mi-l amintesc, acum la trecerea dintre ani. Uite șampania, uite și ceasul…
Mi s-a părut că Mihnea mă sărută cam rece, cam grăbit. Ce-a fost asta? E drept că nu m-am întrebat niciodată cum trebuie să se sărute oamenii în noaptea dintre ani. Vorbim de cei care se iubesc. Sau care trăiesc cu această iluzie.
