Literadura nr. 22 (4)

Mihai IVAȘCU

ceva ceva inexistă
gândiți-vă doar
mi-am petrecut viața
făcând cu mâna
de pe un dig

*
în filme se spune
vai ce noapte grea
am avut
și eu mă gândesc la nopțile mele
trag pătura peste cap și mă culc
(nu se-ntâmplă nici pe dracu’)
în filme nu se spune
vai ce zi grea urmează
toți s-au pus de acord
tre’ să fii un pic absent
ca să suferi

jos la gastro la floreasca
o femeie ne-arată CT-ul ei la stomac
aici e-un fir de sârmă
dinainte de revoluție
a zis doamna doctor să nu-l scoatem
ne-am obișnuit și eu cu el
și el cu mine
și râde
atunci sui picior peste picior
privesc sus spre ecran (nat geo wild)
las zâmbetul milos
pe seama celui din stânga
am o fată la constanța
o aștept să vină mâine
prin spatele ei trece
țeava pluvială și se-aude
o apă neagră și acră
izbindu-și fruntea-n pereții sistemului
am o fată la constanța
n-are și ea pe nimeni
ar vrea să fumeze
și eu, zic
dar e bebe de gardă și nu ne lasă
țâțâie scurt
uite c-a murit căprioara
ce să-i mai spun?

sunt zile toamna
când mă simt bătrân
deschid geamul
vreau să strângă frunzele
bărbații de la bloc
și să le dea foc
nu se-ntâmplă

privesc balcoanele jupuite
sper la tipe cu păr roșu și oase pe-afară
să fugă-n nucul
din curte
nu se-ntâmplă

spray-ul ăla alb gumos
pulverizat pe șablonul-zurgălău ce-l țineam
cu palmele deasupra mâinii mamei
după ce smulseserăm inima maggi împreună
nu se-ntâmplă
sunt zile toamna
care se-nchid de pe margini
și tot ce-ți amintești
e c-ai mâncat o supă lungă la prânz

Premiile revistei Literadura

Premiul pentru debut în volum „Marin Ifrim”

Alexandru Higyed

N. 1997, Șiria, Arad.
A absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, secțiunea Limbi și Literaturi, Română-Engleză, de la Universitatea de Vest din Timișoara. Urmează cursurile masterale de Studii Americane din cadrul aceleiași facultăți. În același timp, e librar la librăria La Două Bufnițe.
A publicat poeme în revista Orizont, Actualitatea literară și Revista Monitorul de Poezie, dar și pe platformele online O mie desemne, Noise Poetry, Cenaclub și Poetic Stand, și antologia Statuile se scurg pe iarbă a Cenaclului „Pavel Dan” Timișoara.
A primit Bursa de debut în jurnalism cultural, poezie sau eseu „Simona Croitoriu” din cadrul proiectului TMcult – Școala de Critică și Jurnalism Cultural, organizat la Timișoara de către Asociația Culturală Contrasens. În 2019 și 2020 a coordonat secțiunea de literatură de la StudentFest Timișoara, iar din 2019 este membru al Asociației Culturale Contrasens.

second-hand news

la 22 de ani diferența dintre calitate și claritate e mai mult
decât un typo cauți să ai ce e mai bun să te descotorosești
de gustul de pâine cu pateu să obții independența unui
apartament doar al tău să îți permiți un taxi pe săptămână și măcar
o semnătură pe peretele penitenciarului un gust amar în gură
la telefon atunci când te sună tușa să te felicite
că ai absolvit acum un an facultatea de litere istorie și teologie
că trebuie să explici ce faci de fapt
la 22 de ani ești la fel de transparent ca vitrina unui magazin
second-hand
unde se oprește toată lumea pentru că așa se găsesc cele mai bune
oferte
o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurânde o spinare
ruginită
peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun
buze rupte de la atâtea aroganțe și glume de nimic
5 lei orice produs reduceri din timpul petrecut împreună ai nevoie de
prea multă atenție
un lucru atât de apocaliptic încât fără ea s-ar topi ghețari
încălzi pături înroși ochi risipi oportunități
la 22 de ani și-a luat o pereche de blugi 80’s cu partea de jos mai
lăbărțată
îi stăteau așa de bine încât mi-aș fi dorit să-i fi recomandat eu locul
așa am ajuns să ne oprim prin orașe
altă gară altă propoziție întreruptă la primul adjectiv
fiecare cu cei 22 de ani ai lui

***
toată presiunea asta coagulată
în doze mici de inflexibilitate socială
nu mai ascult blues ca să nu ajung târziu acasă
așa că-l rog pe silviu să bage ceva
care să meargă cu mahmureala
într-a cincea
era mare lucru să ascult muzică
la boxele second-hand cumpărate de tata
între un moment de-al lui
și o sticlă de neumarkt
să stau întins pe covorul cu autostrăzi
într-unul din parcurile din camera mea
acolo unde nu latră câini
nu mă recunosc bătrânii
nu trebuie să învăț să mă dau cu rolele
nu trebuie să plec la ore fixe

Premiile revistei Literadura

Premiul „Ion Caraion”

Gela ENEA

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova
Absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie
Activitate literară:
Debut-revista Liceului Pedagogic din Craiova, Năzuinţe, 1979
Debut într-o revistă culturală – „Ramuri”, 1998 („Ramuri”, nr.1/1998)
Volume:
Daţi -mi voie să trec, Editura AIUS, Craiova, 1996 (debut, volum)
Steag alb într-un cântec negru, Editura AIUS, 2015;
Măşti, Editura „Scrisul Românesc”, 2015;
neurofobia, Editura Rafet, 2016;
cocoșul are dreptul la o secure ascuțită, Editura AIUS, 2016 (antologie);
Ia-mă și pe mine-n zbor, Editura Sitech, 2017;
silueta unei melancolii de marți, Editura Brumar, Timișoara, 2018;
Eu sunt Lilith, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2019;
sună-mă cu taxă inversă, Editura Ecou Transilvan.
Are volume de poezie pentru copii, cărți științifice și metodice.
Multe premii și colaborări la reviste;
Referințe de Alexandru Cistelecan, Gabriel Coșoveanu, Gabriela Gheorghișor, Horia Gârbea, Adrian Lesenciuc, Ion Roșioru, Ovidiu Ghidirmic, Felix Nicolau, Geo Vasile, George Popescu, Ionel Bota, Mihaela Albu, Doman Augustin, Ștefan Vlăduțescu, Constantin M. Popa, Emilian Marcu, Zenovie Cârlugea, Angela Nache Mamier, Ioana Geacăr, Virginia Chiriac, Marian Barbu, Virgil Dumitrescu, Nicolae Petre Vrânceanu etc.

celor care pleacă
aerul se izbește de fereastră ca o pasăre oarbă
lăsate pe corp/urmele
sunt dovada vie că dragostea doare
înțelepții spun că marea fericire se compune
din fericiri efemere
că moartea ține sub aripi niște morți mai mici
le creștem în noi/depresivi

inconștienți
și rămân acolo ca niște chisturi
desenez pe zăpadă
chipul tău
îți vorbesc
zăpada
se topește la picioarele mele/curge
într-un pârâu liniștit
mă privesc în el/suntem doi
iluzie
***
mie/urmașul lui iosefini
atotputernic peste porumbeii din mâneca destinului
d’artagnanul duelurilor pierdute
ce mi-a mai rămas în afară de Poezie?
***
pentru iertarea păcatelor am ajuns până la apa iordanului
era galbenă și tulbure
mi-am pus într-o sticlă
cu cât mă îndepărtam de râu/în sticlă
apa devenea tot mai limpede
mi s-a părut că se mișcă-n ea limbricul unui emoticon
oh, nu! și aici ca pe facebook?!
am zis/azvârlind sticla
mai bine fotografiez soarele să-l pun în album
la bătrânețe
îmi voi așeza oasele în aura fotografiilor
ca într-o pătură călduroasă
între un vis cu tine și un coșmar fără tine
am să fac pe contabila/câte nașteri
cununii și divorțuri
câți dispăruți prea devreme/câți
prea târziu

tentația s-a dizolvat, înotam încet către mal.

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XVIII)
Recitalurile, neuitatele noastre recitaluri poetice

După doi ani de „provincie” (unul petrecut acasă la Lera, fiindcă n-am reușit la examenul de admitere la Școala pedagogică, celălalt ca elev la Liceul din Pătârlagele), în 1961, mă întorceam în „metropolă”, în Buzăul care pe atunci prin deceniile șase și șapte ale veacului trecut era un centru de atracție pentru aproape toți tinerii din zona de munte și din cea de câmpie a zonei.
Între timp mă maturizasem și vedeam lumea cu alți ochi, dar mai presus de toate eram animat de marea dorință de a mă iniția și de a mă afirma în plan cultural.
Cum? N-aveam de unde ști, dar sentimentul acesta, devenit aproape obsesie, nu mă mai părăsea.
Și spre norocul meu, cum am mai mărturisit-o și cu alte prilejuri (în cărți, în interviurile care mi s-au solicitat de-a lungul vremii), la Liceul „B.P. Hasdeu” și în Buzău am găsit climatul intelectual de care aveam nevoie. Dascălii mei de atunci, cărora le voi rămâne toată viața recunoscător, mi-au înțeles dorința și aspirațiile și m-au ajutat, așa cum puteau ei, să ajung acolo unde îmi doream. M-au încurajat, mi-au dat „pe mână”, ca să spun așa, realizarea unei reviste școlare, chit că publicația, în condițiile date nu putea fi decât dactilografiată în câteva exemplare și citită de puținii profesori și colegi cărora le cădea în mână.
Un al doilea mare pas în amintita direcție l-am făcut atunci când am ajuns la Cenaclul literar „Al. Sahia” de la Casa orășenească de cultură, locul de întâlnire al cremei intelectualilor urbei, conclav condus de un inginer, Gheorghe Ceaușu, mare pasionat de literatură.
Toți cei de acolo purtau ca un fel de stindard al realizărilor, ca pe un port-drapel numele lui Ion Gheorghe, Ion Băieșu, A.I. Zăinescu, drept „succese de prestigiu” și ale muncii lor. Cei amintiți erau dați ca exemplu pentru rolul și locul unui cenaclu literar în afirmarea unui scriitor, lucru firesc și de înțeles.
Întrucât într-o mai veche carte de amintiri (Un mesteacăn rătăcit în câmpie) am scris mai pe larg despre oamenii și întâmplările din Cenaclul „A. Sahia“ și pentru a nu mă repeta, fie-mi îngăduit să refac aci „filmul“ unor manifestări ale amintitului conclav de visători, activități despre care n-am mai scris nicăieri până acum.
Într-o vreme în care Buzăul își trăia tihnita lui viață de oraș provincial (care avea să fie schimbată abia după 1968, când târgul a devenit reședință de județ), iar viața culturală părea să nici nu existe (cel puțin ca manifestări publice), Cenaclul literar „Al. Sahia“ era, totuși, un reper pe harta așezării. De aceea autoritățile locale căutau să-l antreneze în diverse activități. Probabil că așa primeau ordin de la șefii lor de la regiunea Ploiești (de care Buzăul aparținea administrativ).
În câteva rânduri vara, în căldura potopitoare de iunie și de iulie eram invitați să ne „producem“ literar nu într-o sală sau pe o scenă în aer liber, ci chiar pe câmp, acolo unde grâul era secerat și dus la batoze.
De pe un mic podium, improvizat din câțiva baloți de paie, ne citeam fiecare poeziile în fața oamenilor lac de transpirație, obosiți, toropiți de muncă și de căldură. Probabil că cei mai mulți dintre ei nici nu pricepeau mare lucru din cele auzite, dar se bucurau măcar de o scurtă pauză a muncii lor.
La rându-ne, nu abuzam de răbdarea oamenilor și încercam să fim cât mai conciși, știind fiecare că nu acolo era locul de afirmare literară și că spectatorii aceia ne acceptau fiindcă veneam de la raion și nu aveau de ales. Altminteri poeziile noastre – chiar așa cum erau ele, adecvate locului și momentului (cel puțin ca tematică) i-ar fi lăsat totalmente indiferenți. Nu zic reci, fiindcă recele le-ar fi prins bine în dogoarea neostoită a soarelui.
Interesant era, însă, și atunci când ni se făcea câte o programare la Stația de radioficare a orașului (în anii 60-70 încă mai funcționa așa ceva), unde ni se rezerva o jumătate de oră pentru a ne citi creațiile în fața unui microfon.
În apropierea momentului cu pricina șeful Cenaclului, inginerul Gheorghe Ceaușu ținea să ne atragă atenția să fim cât se poate de decenți, să alegem poezii frumoase, să nu devenim în niciun caz teribiliști fiindcă n-avea rost și, mai mult decât atât, pe viitor, dacă am fi gafat, n-am mai fi fost invitați.
Stația de radioficare se afla pe o străduță din apropierea Liceului „B.P. Hasdeu”. N-avea nici pe departe dotările pe care aveam să le văd mai târziu la studiourile de radio centrale din București.
Mai degrabă improvizată decât concepută să aibă o viață lungă, Stația de radioficare buzoiană era dotată cu doar două microfoane și o modestă instalație de transmitere pe fir. De altfel, dacă nu cumva mă înșeală memoria, de acolo se transmiteau „în direct” puține emisiuni, în restul timpului ascultătorii fiind lăsați să recepționeze programele posturilor centrale de radio.
Felul în care fiecare din noi își citea producțiile avea, la o mai atentă privire, și ceva comic. Unii luau un ton grav, foarte serios, ca și cum ar fi avut de comunicat lumii mesaje de importanță mondială, cum nu mai făcuse nimeni până atunci. Alții, cu glasul sugrumat de emoție, erau gata-gata să se bâlbâie, să lase la o parte hârtia și să plece. Azi, după atâta amar de vreme, îmi dau încă seama o dată cât de naivi și de neexperimentați eram. Ce vreți, inși de provincie!
Totuși, în ce mă privește acele imagini mi-au prins bine, fiindcă mai apoi, în studenție, când mi s-a încredințat o emisiune la o altă stație de radioficare, cea de la căminele din Grozăvești nu mai aveam inhibiții de niciun fel, ba chiar mă descurcam cu dezinvoltură.
Cu astfel de „antecedente”, peste ani, când susțineam o rubrică de interviuri cu scriitori și artiști plastici la Radio România Actualități, prin anii 1980-1983, mi s-a spus că mă descurc bine și că aș putea oricând să mă transfer acolo ca redactor. N-am făcut-o, însă, pentru că toată viața am iubit exprimarea scrisă – prin reviste și cărți…
Revenind de unde plecasem, la Cenaclul „Al. Sahia” nu pot să nu-mi amintesc și de recitalurile din „Săptămâna poeziei”, ori de cele din „Luna culturii la sate”, acestea din urmă desfășurându-se iarna în săli de cămine culturale ori săli de clasă din școli, încăperi care nu vedeau căldura decât vara, la ceas de februarie sau martie fiind înghețate bocnă. Săli în care puținii săteni veniți să ne asculte stăteau cu cojoacele pe ei și cu căciulile pe cap, nerăbdători să sfârșim cât mai repede micul nostru spectacol literar.
Dar cum o amintire o cheamă pe alta, mă văd, peste vreo douăzeci și ceva de ani într-un cămin cultural din Ialomița, tot într-o iarnă și tot într-o „Lună a cărții la sate”, vorbindu-le țăranilor încotoșmănați despre un roman al lui Marin Preda, despre Ilie Moromete și alte personaje, iar la sfârșit, după ce-mi terminasem pledoaria și i-am invitat pe ascultători să vorbească și ei, văd cum un bătrân de pe la mijlocul sălii se ridică în picioare și cu aerul cel mai nevinovat din lume mi se adresează: „Păi, domnule redactor, dacă spuneți că Moromete ăsta e așa de grozav, când ajungeți la București poate puneți o vorbă bună la el să ne ajute cu un car de lemne, că înghețăm de frig!…”
… Și cu toate vicisitudinile, cu toată asprimea și inconfortul lor, cum am zice azi, recitalurile poetice de odinioară își aveau – totuși! – un anume farmec al lor. Sau dacă nu-l aveau, l-au primit mai târziu, aureolat de amintirile noastre.