Spații culturale nr. 79 (4)

Victoria-Maria PRIPON

Acesta este doar primul act
al unei piese de teatru întunecate

Știu că ai vorbit cu mine.
Nu știu ce,
Dar știu că ai venit aici: în fața mea…
M-ai liniștit
Dar mi-am clădit
Zidurile mai înalte:
Am avut iluzii
Legate de ce urma să se întâmple…
Nimic nu s-a întâmplat
Deși publicul a cerut un
Al doilea act al acestei
Piese de teatru
Și…
Primul act s-a terminat
Cu finalul a tot ceea ce am făcut…

Mă întreb

Mă întreb
Ce fac alții
În acest moment.
Mă mai întreb
Cum este să le trăiești
Viețile…
Astfel am realizat:
Tot ce am făcut
O să mă învie,
Eu trăiesc prin arta mea,
Deși nu poate așa și ai clarificat
Acest lucru de multe ori…

Mă întreb
La ce te gândești acum.
Poate la mine.
Pentru că acum citești aceste
Rânduri?
Oare la soare și lună?
Sau poate la trandafiri
Negri și plâns?

Sau, mai bine zis,
Scriu asta pentru a te întreba
Ce alții nu au curajul să facă:
Ce faci?
Ești fericit?
Este ăsta finalul?

Gina ZAHARIA

Două-trei tăceri

Tu ce mai știi de noi, de ce-a rămas,
În urma noastră, timpul, cu un pas?
Și cine-a spus că nopțile nu dor
Când se adapă luna în izvor,

Cine-a zidit un templu-n depărtări,
Cu ziduri de lumină pân’ la nori,
Ce s-a-ntâmplat cu cremenea găsită
Într-un tablou din casa părăsită?

C-a pârjolit un veac, poate mai bine,
De amintiri cu sufletu-n ruine;
Și-s vulturi peste tot, și nu mai știu
De se rotesc degeaba în pustiu.

Dar nu mi-e teamă să-i privesc, în zare,
Cum plimbă fericirea noastră-n gheare,
Fiindc-am păstrat, în pieptul meu de ieri,
Iubirea ta și două-trei tăceri.

Femeia-cântec

Ești sigur că prin clipa în care mi-ai sculptat
Iubirea-n șapte arte și-n ziduri de palat,
Trecut-au toți cocorii, și mari, și mici, și gri
În zbor de sărbătoare? Ori astăzi nu mai știi

Că mă pierdeai în tine și mă găseai târziu,
Când rătăceam chemare și învățam să-ți fiu
O jumătate-ntreagă prin care emigrai,
De dincolo de sete spre porțile de rai?
Odată mi-ai dat rouă din florile sihastre,
Eram femeia-cântec și prima dintre astre
Care domnea cu pacea în colivii de foc.
Făcusem pact cu ploaia și jocul de noroc.

Purtam straie țesute cu mângâieri senine,
Mereu mi-ai spus că-s scumpe și că îmi șade bine
Că le-am sfințit cu vinul din care te-mbătai…
În firul lor e setea. Dar… oare le mai ai?

Victoria MILESCU

Noi, cei care…

Noi am rezistat mai bine izolării, claustrării
în fața colilor de hârtie, a computerului, a tabletei
a zidului ce ne ocrotește și ne păzește
de cel viclean ce ne-ar fi putut fura ideile ca grăunțele
de aur din poveștile copilăriei ce hrăneau caii înaripați
când am ieșit la lumină din carantină
am reînvățat ochiul să vadă, piciorul să meargă
fără să se scrântească ocolind
un gândac de apă mergând pe uscat
am pus ordine în fotografiile celor etern
refuzați la saloanele oficiale
vrând-nevrând ne-am dus la un oarecare sfârșit
planurile din paharele golite, umplute și iar golite

am terminat proiectele începute în tinerețe
am citit cărțile mereu amânate
am inventat povești de dragoste, rețete de prăjituri
ne-am jucat cu fiii și fiicele noastre
am stat de vorbă la telefon ore întregi
cu părinții, bunicii, prietenii din copilărie, cu cei
pe care i-am bătut la șah, la poker,
pe care i-am bătut măr pentru o piersică
furată din pomul de lângă gard
ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am iubit
peste măsură și neîngrădit
am jucat golf cu planetele și am trimis mingea
în găurile negre ale universului
am ținut un jurnal de bord, iar
când titanicul de hârtie s-a scufundat
am rămas fără hărțile noilor continente

am ieșit în stradă, într-un târziu, distanțați
unii de ceilalți, dar legați prin de fire nevăzute
claustrarea a fost pâinea romanelor noastre
le-am scris cu pâine și sare pe masă
n-am întrebat cât va dura, cum era firesc
n-am întrebat de ce, cum făceam de obicei
am avut timp de meditat, de îndreptat, de cercetat
am avut timp să ne cunoaștem mai bine
istoria familiei, a neamului
ne-am descoperit rude cu ascendență dinastică
am conștientizat miile de inconsecvențe, lașități, minciuni
ele munceau în locul nostru
umpleau pagini întregi
am aflat că nu suntem întregi până nu trecem
printr-o criză a secolului, un privilegiu
ce ocazie unică de-a filozofa în fel și chip
o temă proaspătă printre atâtea teme obosite
am găsit pentru o întrebare mii de răspunsuri
dar nici unul nu s-a potrivit la starea de fapt
la starea de urgență, la starea de alertă
zilnic o știre nouă ne dădea peste cap teoriile

n-am mai ieșit la baruri, terase
ne-am îmbătat acasă, în tăcere
unii am chemat 112, ținem la viața noastră
ca la o carte sperând mereu s-o rescriem
nu ne-au luat la spital, din cauză că boala noastră
nu era cea care trebuia
lăsându-ne să murim în pace, acasă
am rămas în grija îngerului păzitor, extenuat
de pretențiile noastre de a trăi demn, cinstit, liber…

noi, scriitorii, am trecut mai ușor prin pandemie
a fost provocarea vieții, am scris din plin
mărturiile noastre există, înregistrate în eter
deși am stat cât mai departe de lună,
s-a contaminat și ea, a avut febră, frison
noaptea venea la fereastră, voia în casă
fiindcă la ATI-ul cosmosului nu mai aveau locuri
și soarele era aprins la față, temperatură uriașă
nici pe el nu l-am putut ajuta
astea sunt vremurile de criză, scapă cine poate
noi am rămas la post, cu văz, auz, consemnând
când se face apelul de seară răspundem prezent
chiar dacă de la distanțe de ani lumi

Azi

Azi mi-au luat sânge
Dumnezeu știe ce vor face cu el
s-au chinuit ceva
să-l ademenească să iasă din
labirintul venelor uscate ca ramurile
unui copac secular
obosite de câte vise au cărat
zi și noapte
cum stă sângele meu arămiu
în recipientele de sticlă aliniate
ca soldații de sacrificiu
ce vor fi centrifugați, distilați
în mașinării nichelate, inumane
sângele meu de mii de carate
îmi șoptește din modulele sepulcrale:
ce-ai să te faci acum fără mine
așa, plină doar de iluzii
de versuri tarate…

Literatura pentru copii

Camelia OPRIȚA

LuroN

Uneori e jucăuș,
Durduliu, și e de pluș.
Ține soarele la uși.

Poți să-mi spui tu mie,
Ce-ar putea să ție
Soarele-n tichie?

Păianjenul și toamna

Noaptea este de grafit,
Tot mai galben e pământul.
Semn că toamna a venit,
La fereastră-mi bate vântul.

Ploile mărunte umblă
Dintr-o frunză-n altă frunză.
Unde ieri era și umbră,
Stropii albi atârnă-n pânză.

Biet păianjen s-a ascuns
Unde scoarța e desprinsă.
Unde ploaia n-a pătruns,
A rămas o frunză prinsă.

În balonul de săpun

Am văzut aseară-n drum,
În balonul de săpun,
Lumea asta răsturnată,
Țara norilor, bogată.

Și-un dovleac așa de mare,
Lucea ca un miez de soare
Că sărmanul meu bunic,
Să-l cuprindă pân’ la spic
Făcu scară trei surcele
Să se cațăre pe ele.

Prințesa De Iasomie

Florile de păpădii
Își făcură pălării
Din mătăsuri albe, șic,
Și din fir de borangic.

Una-i dulce ca o rază
Și adesea se visează
Zână, preafrumoasă fată,
Răsărită-n val de apă.

Dar cum galbenă-i chilia,
Se trezește păpădia
Cu un fluture albastru
Și tăcut ca un sihastru.

Și acesta o mângâie
Cu mânuțe și călcâie.
Păpădia iar tresare
Când se vede miez de soare.

Îi e dat acum să fie
Prințesa De Iasomie
Sub o tufa naltă, albă
Unde soarele-o dezmiardă.

Mai târziu, la asfințit,
O furnică a-ndrăznit
Și-și făcu culcușul moale
În inima de petale.

Nu vă spun ce a visat,
Dar furnica e-mpărat
Cu coroană aurie
Și pietre de iasomie.

Păpădie, iasomie,
Vreți să-mi spuneți ceva mie?
Care-i zână, care-i stea,
Ca să scriu povestea așa.

Iepurașul și morcovul

Sunt un iepuraș frumos
Și am un botic pufos.
Eu de fel nu-s arțăgos,
Dar sunt tare pofticios.

Văzui dis-de-dimineață
Un morcov cu frunza creață.
Ce mi-am zis? E arătos:
Dulce, galben, siropos.
Și uite cât ai clipi,
De îndată-l cotropi.
Rupsei frunza de pe față,
Barba rară și mustață.

Cum se vede: din nimic,
Făcui rost de un picnic.
Și-o să cresc voinic și mare:
Tu, copile, ce spui oare?

Motănel

Deși amărât și mic
Motănel e de revistă:
Face nazuri din nimic,
Suflă nasu’ în batistă.

Merge chiar la vânătoare
După greierii de tuș,
Mai vânează câte-o floare
Cu lăbuțele de pluș.

Copile, înainte de a închide cartea, gândește-te la toate întâmplările întâlnite aici și reflectă.
Gândește-te la ce ai crezut că este născocire și la ceea ce ai crezut că este adevăr.
În această carte vei găsi răspunsuri la întrebările tale, răspunsuri culese de mine din lumea întreagă.

Camelia Oprița – din cartea pentru copii Povești din Călimară

Paul BLAJ

psalmul leprosului

Visul meu Doamne
e să mă atingi
înăuntru
apoi voi mai striga un timp
necurat necurat
cu glasul tot mai stins
cu pasul tot mai rar
din obișnuință
mulțimea va fugi îngrozită
doar de teama
de a nu fi rămas
ceva în mine din atingerea Ta
cât mi-aș dori să fiu al zecelea…
Visul meu Doamne e să te ating cu ochii
Și înăuntru.

nedoritele XIII

Ea
/îmi plăcea cum se oprea din cuvânt/
o tăietură scurtă
groasă și plină în carnea de aer a lui/
iar
încărcătura din voce/
îmi tulbura oceanele
/nu mă trezi/
întinde-te după ploile din mai
spunea/
/și dă-mi să beau din ele/
/nu mă trezi
repeta/
stinge cu buzele lumânarea/
rupe cu dinții
dintr-o mișcare limpede/
/ața asta de nor și uitare/
și râzi/
/și nu te trezi decât
după ce trec ploile/
zicea
/și setea mea nebună
absolută
rece haotică/
/pentru noi e mai bine
să facem lucruri
în somn/
unii vor trece mai departe/
/ne vor lua drept vise/

Melania RUSU CARAGIOIU

jucăușii
Gabrielei Almăjan

Când vântul aleargă prin crengile sure
Bătând înghețat cu frunze de-aramă,
Ce bine-i în casa cu ochii de mure:
Ce bine-o oblojește, de neauă, marama…

Trei flori la ferestre – copii – se ițesc;
Sunt păsări de rouă, de vise, ce cresc!
Cămările pline bombează pereții:
Să vină zăpada! Să crească nămeții!
Și soarele râde cu glas bătrânesc

Când prind o fărâmă-nghețată sticleții;
Se sparge văzduhul, sau ramuri trosnesc?
Și ușa se crapă – tabloul din ramă –
Deschide șuvoiul: prin el năvălesc
Trei bundițe groase, cu gene de scamă…

Colind, colind

Colind lumea peste zări,
Colind, colind,
Peste zări și peste mări,
Colind, colind.
Pe jos, către Betleem,
Colind, colind,
Pruncul Isus să-L vedem
Și Lui să Îi închinăm:
Colind, colind.

Iar sună și iar răsună,
Colind, colind,
Aducând vestea cea bună,
Colind, colind.
Îngerașii azi închină,
Colind, colind,
Către a lumii lumină

Colind, colind.
Chiar dacă drumul e greu,
Colind, colind,
Te colind, Iisus al meu!

capriciu de iarnă

Se-ntinde mâna iernii-n fluturare
De stele cristaline și ușoare,
Fugind din eterata lor strânsoare
Pe cai de vânt, sub șfichiurile rare.

A prins toți solitarii-n promoroacă,
Învolburând deasupra-le poeme
De nori plutinzi, ca albele trireme –
Cortine boreale-n dor de joacă.

Tabloul trist cu lupu-n flămânzire
L-am scos din pod și-n sala cea de mese
L-am prins fundal, în ore de primire,

Unde bucate se topesc pe-alese,
În spaima mea vizând înzăpezire și…
Troici cu sneguroasele mirese.

CU VICLEEMUL

Prin nămeți grei pe tot drumul,
Leru-i ler, o stea pe cer,
Vă aducem azi Crăciunul,
Leru-i ler, o stea pe cer.

Am venit cu Vicleemul,
Leru-i ler, o stea pe cer,
Vicleemul – Betleemul,
Leru-i ler, o stea din cer,

Să vă cântăm o poveste
Leru-i ler, o stea din cer,
Ce a fost și astăzi este,
Leru-i ler și leru-i ler.

Iată-L, Pruncul mic, Iisus
Leru-i ler, o Stea de sus,
Precum proorocii au spus,
Leru-i ler, o Stea de sus !

A venit mielușel blând,
Leru-i ler, o stea din cer,
Cu iubirea pe pământ,
Leru-i ler, mielușel blând.

Și-a venit ca blând Păstor,
Leru-i ler, ca blând păstor,
Să-și ia turma la izvor !
Leru-i ler, un blând Păstor!

Haihui prin Europa

Stan BREBENEL

La sud de Dunăre

Dacă îi întrebi pe turiștii români, pe care îi cunoști din diferite împrejurări, ce destinație peste graniță au avut pentru prima oară, majoritatea îți va spune Bulgaria. Și noi am ieșit prima dată din țară pe la vecinii noștri de la sud de Dunăre, pe la Giurgiu – Ruse, în drumul cu autocarul spre Grecia. Multe nu am putut să vedem, deoarece și la dus, și la întors, am traversat țara pe timpul nopții. Se știe că întunericul sporește taina fiecărui loc pe lângă care trecem. De aceea, pentru noi, un obiectiv turistic nu prea îndepărtat, după atingerea altora, l-a constituit vizitarea vecinilor noștri. Am hotărât, împreună cu familia Tăicuțu, să plecăm pe cont propriu, cu mașina personală, în Cadrilater. Rezervarea am făcut-o pentru câteva zile, la un hotel din Balcic, prin Booking. Când a venit sorocul, am pornit de dimineață pe ruta Buzău – Slobozia – Călărași, trecerea cu bacul la Silistra (Dârstor) și apoi drumul a continuat spre sud-est la Balcic, prin Dobrici, cel ce era cunoscut sub numele Bazargic. Prima amintire cu Silistra vine de pe la jumătatea anilor ʼ80 când, tineri fiind, am mers la marea noastră, trecând cu bacul la Ostrov. Imaginea care ne-a însoțit mult timp a fost a câtorva blocuri, imediat lângă vamă, în balconul cărora erau rânduite multe lemne de foc. Era o imagine care spunea că la ei era mai rău ca la noi în vremea „iepocii de aur”. Amintirile au rămas în urmă și călătoria a decurs conform planului. După ce am parcurs 300 km, în aproximativ 6 ore, am ajuns la hotelul Ahilea. Călătoria de la Silistra la Balcic a fost destul de monotonă. Peisajul nu oferea multe priveliști care să-ți capteze atenția sau să-ți taie respirația. Însă buna dispoziție care ne însoțea a făcut ca drumul să fie plăcut, mai ales că traficul era aproape inexistent. Mai trebuie să spun că Nicolai Tăicuțu a fost un util și bun copilot, pregătindu-se în amănunțime de acasă, așa cum a făcut-o de multe ori, cu traseul și cu obiectivele de pe el, și cu ceea ce urma să vizităm în Balcic și împrejurimi.

Balcic

I se mai spune Orașul Alb datorită versanților din calcar. Se află în Cadrilater, pe țărmul Mării Negre, la o distanță de 65 km față de Vama Veche și 42 km față de Varna. În perioada 1913 – 1940 a făcut parte din Regatul României. La începutul perioadei a fost construit celebrul Castel care a fost reședința de vară preferată a reginei Maria, unul dintre obiectivele turistice. Un al doilea obiectiv este Grădina Botanică cu impresionanta colecție de cactuși. Tot în Balcic poți găsi casa în care a locuit Octavian Moșescu din Râmnicu Sărat, cel care a fost în două rânduri primar al Balcicului. Apoi nu este de neglijat nici faleza mării. Orașul are o istorie îndelungată. Pe actualul teritoriu locuiau, încă din secolul al V -lea î. Hr. ionienii și i se spunea Kmuni sau Krunoi (în greacă înseamnă izvoare). Mai târziu a primit numele Dionysopolis. Marele poet Ovidiu, în drum pe mare spre locul exilului de la Tomis, văzând peisajul ar fi exclamat: „O! Oraș de pietre albe, te salut pentru frumusețea ta nemaivăzută!”. De aceea întregii zone i se mai spune „Coasta de Argint”. Bizantinii au fost cei care i-au dat numele actual, Balcic. Importanța localității a crescut odată cu scurgerea timpului. A devenit foarte cunoscut după ce a intrat în componența Regatului României, aici venind pentru destindere și pentru a crea mulți politicieni și artiști. După ce ne-am cazat și după o mică pauză am pornit în explorarea obiectivelor. Coborâm pe faleză și o luăm spre sud. În zare deja se vede castelul. Fără să iuțim pașii, aveam destul timp la dispoziție, priveam când marea, de un turcoaz-albăstrui, neasemuit de frumoasă, când dealurile de calcar. Între ele, noile hoteluri care îi dau un farmec și un aspect aproape occidental, restaurante, terase și un mic port turistic.

Castelul reginei Maria

Castelul, pe care îl cunoșteam din vederi și de pe net, ni se dezvăluie în adevărata sa splendoare sub lumina dulce a acelei după-amieze. Castelul a fost construit pe un teren oferit de un bancher, după planurile arhitectului E. Guneș între anii 1925 și 1929 de către două firme italiene. Castelul este, în realitate, o vilă mai mare, cu pereți albi și acoperiș din țiglă roșie, ce era străjuit de un minaret construit la dorința expresă a reginei. Regina Maria i-a dat și un nume: Tenha Yuva, în turcă, adică Cuibul singuratic. Este construit în stil eclectic, adică un amestec de stiluri locale, gotice și islamice. El cuprinde un parc dendrologic, o sală a fumătorilor, o pivniță, o chilie mănăstirească, un izvor de apă, mai multe vile rezidențiale și alte clădiri administrative. În camere, mobilierul este cel original. Vilele rezidențiale erau în număr de șase, câte una pentru fiecare copil al reginei. Chilia mănăstirească era de fapt paraclisul ortodox Stella Maris, unde Maria se reculegea de câte ori simțea nevoia. A fost atât de fascinată și de îndrăgostită de acest mic paradis încât și-a exprimat dorința ca după moartea ei inima să-i fie păstrată în incinta paraclisului. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1938, când inima a fost depusă într-o casetă de argint, încrustată cu 307 diamante, înfășurată în tricolorul românesc și în steagul britanic, iar în toamna anului 1940, caseta a fost mutată la castelul Bran. Începea o lungă odisee. Nici aici nu a stat prea mult. După război, a fost depusă în tezaurul Muzeului Național de Istorie din București. În anul 2015 este mutată, sperăm definitiv, la castelul Pelișor din Sinaia. Ne plimbăm oarecum tăcuți prin interior, după care, pe vastul domeniu, comentăm ce am văzut și ce vedem. Am constatat că cea mai vorbită limbă era româna. Ne-am bucurat mult timp de răcoarea grădinii botanice, de splendidele construcții, de florile minunate, de imenșii arbori, de susurul izvorului și ne-am recules la capela Stella Maris.

Grădina Botanică

Este una dintre cele mai mari, mai frumoase și unică în Europa de Est. Este gestionată de Universitatea din Sofia. Aproape că nu realizezi că te afli în două obiective turistice separate, deoarece Cuibul singuratic, după unele denumiri, „liniștit”, este în interiorul grădinii. Suprafața ei este de 62.000 m.p., iar imensa colecție de cactuși este întinsă pe o suprafață de 1000 m.p. Sera cu cactuși este a doua cea mai mare din Europa, după cea de la Monaco. Există cactuși pitici, dar și de mari dimensiuni. Unii sunt plantați acum mai bine de 80 de ani. Este impresionant ce peisaj de vis este realizat cu foarte multele specii. Totul este încântător, florile din cele 4900 de specii cu diferite tonuri de culori dau un spectacol deosebit și ne răsfățăm minute bune cu aceste frumuseți unice. Izvorul ce susură în drumul lui spre mare și copacii rămuroși și umbroși te îndeamnă să poposești, cel puțin pentru câteva clipe. Îmbătați de miresmele acestei oaze de relaxare, coborâm tot spre faleză, cu intenția de a degusta din colecția de vinuri ale Cramei Regale, aflată în clădirea de lângă cascadă, care odinioară găzduia o moară de apă. Colecția de vinuri, veche de o sută de ani, era expusă pentru vizitare și nu se putea achiziționa. În afara vinurilor din struguri, se mai găseau „Merlot din zmeură”, vin de gheață, vin de fum și vinul din smochine care era vedeta exponatelor. Gazdele ne-au îmbiat să gustăm diferite sortimente pentru a putea face cumpărături în cunoștință, că doar suntem în străvechiul oraș al zeului Dionysos. Am cumpărat moderat. Ne întoarcem seara la hotel, pe faleză, încântați de tot ceea ce am văzut și de briza mării binefăcătoare. Luna ne însoțea pașii, reflectându-se în undele mării. Eminescu era și el prezent, în spirit.

Pe urmele lui Octavian Moșescu

Râmniceanul Octavian Moșescu, o personalitate deosebit de înzestrată și cultivată – jurnalist, scriitor, editor, animator cultural, memorialist, se află la baza a ceea cea a fost denumit „fenomenul Balcic”. Octavian Moșescu s-a născut la data de 23 mai 1894 în localitatea Tâmboiești de lângă Râmnicu Sărat. După terminarea studiilor de la Viena, în anul 1925, activează ca profesor de latină și germană la gimnaziul din Balcic și avocat practicant. Din anul 1927 se stabilește aici. Înființează Universitatea liberă Coasta de Argint (în limbile română, bulgară, turcă și armeană), revista Coasta de Argint și ziarul Farul Caliacrei. Aici au conferențiat și publicat nume mari de scriitori și cărturari români, precum: Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Gala Galaction, Camil Petrescu, Ion Pillat, Ion Maniu, Jean Bart, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu, Oscar Walter Cisek ș.a. Au colaborat și artiștii plastici Nicolae Tonitza, Jean Steriadi, Ion Teodorescu-Sion. Între anii 1931 – 1932 a fost primarul orașului fiind numit, prin ordin, de primul ministru, Nicolae Iorga. Al doilea mandat de primar l-a avut în perioada 1938 – 1940. Cât timp a fost primar, printre altele, le-a facilitat tinerilor artiști să aibă condiții bune de creație, punându-le la dispoziție inclusiv suprafețe de teren pentru case. Printre cei care au construit o vilă impunătoare, au fost Cecilia Cuțescu-Storck și Frederick Storck, o familie de artiști, ce are o poveste interesantă. Acum, faimoasa vilă nu arată tocmai bine. Atât de mult a iubit Octavian Moșescu acest oraș, încât și-a botezat fetița cu numele Balcica. Balcicul devine, grație eforturilor financiare și administrative ale statului român, centrul artistic pentru boemii români și highlife-ul bucureștean, cea mai la modă vedetă și colonie artistică interbelică. Aeroportul construit aici le-a facilitat deplasarea de la București la Balcic. Un plus de mister și o mică notă de celebritate i-a adus-o și Diana Slavu, eroina romanului „Pânza de păianjen” de Cella Serghi, cea care își alimentează iubirile între București și Balcic. Mai trebuie amintit faptul că celebrul regizor Francis Ford Coppola a filmat, în anul 2006, 11 scene din ecranizarea nuvelei fantastice „Tinerețe fără tinerețe” a lui Mircea Eliade.