Literadura nr. 22 (2)

Ion ROȘIORU

S-a născut la 14 august 1944, în satul Grunj, judeţul Buzău. A plecat dintre noi în data de 12 noiembrie 2021.
Membru din 1995 al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea şi, din 2010, al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec. A absolvit, în 1972, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti. Profesor de franceză şi latină la Liceul Teoretic „Ioan Cotovu” din oraşul Hârşova. A coordonat cenaclul literar Duiliu Zamfirescu. A debutat cu poezie în anul 1976, în revista Tomis. A colaborat, exprimându-se în mai toate genurile, la majoritatea revistelor de cultură din ţară. Debutul editorial s-a produs în 1988 cu placheta de versuri La țărmul grânelor. Volume: Pur, Casa de la ţară, Recviem pentru secolul meu, Incantaţii de mătase, Mir(easmă) de nard, Lacrimi triunghiulare, Pantumierul, vol I şi II, 101 schaltiniene, Clopotul din Dojoji, Trecutul afectiv se pierde, Insomnii vesperale); proză scurtă (Luceafărul de ziuă, Paznicul de vânătoare) şi roman (Ingeri indecişi, Ţine-mă de vorbă să nu mor), critică literară (Cronicar la Pontul Euxin, Cronici ospitaliere, vol I şi II), studii monografice: (Marius Tupan între utopie şi parabolă, Şerban Codrin sau meditaţia unui poet occidental într-o grădină Zen, şi Arthur Porumboiu sau scrisul ca pavăză împotriva morţii); traduceri din literatura universală (Vilanele şi pantumuri, Sipetul de santal de Charles Cros, Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, Poeme nipone, Etonnements, Sub semnul mirării, antologie bilingvă de poeme pentru copii etc.).

Nu voi mai ieși din lac

Dă-n plină nuntă semne moartea că vrea să iasă la raport:
Spre centrul ringului mireasa din altă viață-n dans o port!

A miez de noapte-n ceruri fântâna se înclină:
Mireasa mea-ntr-o clipă va deveni undină!

Luna oglindită-și scoate dintre trestii cornul stâng:
Agățat de lotca rece reînvăț subit să plâng!

Hoț de Iele, surugiul pune zmeii la olac:
Mire fără de prihană nu voi mai ieși din lac!

Îmi binecuvântează pașii

Își scuipă-n vântul serii frunza funebră ultimii arțari:
În casa fostei vrăjitoare aud pisoi imaginari!

A înflorit a treia oară un liliac în gardul viu:
Privindu-l fascinat mă vindec subit de propriul pustiu!

Văzduhul e străpuns de luna cu coarnele proptite-n jos!
Simt că seninului din mine îi va urma un timp ploios!

Spre schit asinul și-l îndeamnă preacuviosul Rafail:
Îmi binecuvântează pașii dintâi spre ultimul azil!

Nesfârșit de rău îmi pare

Plouă. Pompele funebre sunt mai triste ca oricând:
Nu cumva să-i scap, crâșmarul mă servește peste rând!

Plouă. Clopotaru-și paște capra albă-n cimitir:
Se preface c-a scăpat-o când observă că mă mir!

Plouă. Melcul se târăște zgribulit spre gardul viu:
Îmi doresc ca niciodată în cochilia-i să fiu!

Plouă. Trece dezbrăcată dalaria din cătun:
Nesfârșit de rău îmi pare că nu sunt și eu nebun.

elide

Zaț

De ziua Sfântului Precup
Ieșim din cuc, intrăm în lup.

În zațul de cafea vedem
Cărări proptite în blestem.

La orice colț pieziș de stea
Ne-apare-n cale piaza-rea.

Dacă-ai rosti un singur da
Infernul n-ar mai exista!

Ploi

Cad nu o dată din senin
Ori se anunță și nu vin.

Peste pădure uneori
Se-ntâmplă rupere de nori.

Mireasa până la altar,
Deși-s noroc le vrea arar.

În jurul vetrei păstorești
Dezleagă străiți cu povești!

Din

În clepsidra fără chip
Mii de fire de nisip

Ca secundele din ornic
Cură iuți și cură spornic

Și-ntr-o seară n-a fi cine
S-o întoarcă pentru mine

Și va-ncepe noaptea cu
Gol de eu și vid de tu!

Ceas

Peste gând alunecând,
Mi-era frică de nicicând.

Ceasul lumii zăbovea
Mai la nord de piaza-rea.

Ochiul lupului stingher
Trimitea spre mine ger.

Cât cocoșul nu cânta
Te săltam haiduc în șa!

Teo Cabel

Omul care a lăsat amintiri frumoase

Despre unii oameni ai impresia că ei vor rămâne mereu acolo unde îi știi. Așa credeam despre scriitorul Ion Roșioru.
Muntean de la Lopătari purta în suflet foșnetul pădurilor, ecourile munților și le picta din cuvinte în volumele sale la malul mării.
Generos, neobosit în a ajuta și a promova, Omul acesta nu spunea nu.
Își făcea timp pentru fiecare și găsea ceea ce era reprezentant pentru acea persoană.
Avea o lumină caldă în ochi. Vorbea domol și uniform ca tonalitate. Avea o energie care te învăluia în liniște în prezența sa.
Nu întâlnești oameni ca domnul Ion Roșioru prea des.
Dacă îi trimiteai un manuscris pe email și îi cereai o părere, răspunsul venea prompt și surprinzător de repede, nu de puține ori era o prefață care nu făcea decât să certifice că materialul era publicabil.
Îl puteai citi în „Bucureștiul literar și artistic”, alături de Florentin Popescu la pagina cinci la rubrica Critică literară la km 0, în paginile multor reviste literare.
La un eveniment literar a făcut o mărturisire: Unii mă consideră mai mult critic, dar eu mă consider poet. Aș vrea să mă ia mai în serios în varianta a doua.
În ultimii anii a fost foarte activ pe site-urile de socializare. Aborda poezia cu formă fixă: pantum, pantun, chaltiniana, elida.
Drum luminos în lumea de dincolo domnule Ion Roșioru!

Pe Gaura Cheii

Camelia Iuliana Radu

INTERVIU cu scriitorul Șerban Tomșa

Cunoscut ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, scriitorul Șerban Tomșa a făcut parte din Cenaclului de luni, al optzeciștilor, ca prozator. Prietenul din studenție al poetului Ion Stratan, de care a rămas legat pe viață, prozatorul cu un drum discret în lumea literară, ne uimește de fiecare dată cu scrisul condensat, evocator, pătrunzător.

Cărți publicate:
1.Biblioteca lui Noe, roman, Ed. Mondocart Pres, București, 2003, 144 pag.;
2.Maimuțe în haremul nopții, Ed. Andreas, București, 2006, 258 pag.;
3.Ghețarul, roman, Ed. Cartea Românească, București, 2009, 408 pag.;
4.Călugărul Negru, Tracus Arte, București, 2014;
5.Supraveghetorul și alte povestiri, Tracus Arte, București, 2017;
6.Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, București, 2019;
7.Ninge la Iasnaia Poliana, Editura Paralela 45, 2010.
Prefețe
G. Topîrceanu, „Scrieri alese”, Ed. Andreas, București, 2008;
Este prezent în antologiile:
1.Alertă de gradul zero în proza românească actuală (Ed. Herg Benet, București, 2011, coordonator Igor Ursenco)
2.1312 SIRENE (Ed. Neuma, Cluj-Napoca 2017, coordonator Horia Gârbea)
3.Amorul pe înțelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (Ed. Cartea Românească, București, 2018, coordonator Cosmin Perța)

Camelia Iuliana Radu: Cum, când, de ce ați început să scrieți? Când ați înțeles că scrisul vă este destin? Care au fost emoțiile trăite la prima publicare? De ce proză, roman?
Șerban Tomșa: Scriu de pe la doisprezece ani. Am scris pe o foaie de hârtie: „Vreau să devin scriitor.” Am pus hârtia într-o cutiuță de lemn, pe care am îngropat-o. Cutiuța a putrezit de mult, dar eu mi-am văzut visul cu ochii. Am început cu poezie. La optsprezece ani (1974), Geo Dumitrescu îmi publica, în Luceafărul, un text, Eu iubesc trandafirii. Pentru mine, literatura însemna, în primul rând, poezie. Tot în 1974 am obținut premiul Dimitrie Bolintineanu, pentru poezie. A fost un festival literar care s-a ținut la Bolintin, unde eram licean. Poemele mele nu aveau nimic patriotic, dar președintele juriului, poetul Florin Mugur, a spus că nu semnează nimic, dacă nu sunt premiat eu. Mai târziu i-am scris lui Florin Mugur. Era redactor la Cartea Românească și m-a invitat la el, sugerându-mi să scriu un roman, fiindcă se putea publica mai ușor. Trimisesem texte câtorva scriitori, printre care Valeriu Cristea, Florin Mugur, Marin Sorescu și încă unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Mi-a răspuns doar Florin Mugur. Timid cum eram, nici nu l-am sunat, nici nu l-am căutat pe Florin Mugur. Am lăsat totul baltă. Probabil că dacă nu se inventa netul, n-aș mi mers nicăieri cu manuscrise în geantă și n-aș fi ajuns scriitor. Și o precizare foarte importantă. Am mers o vreme la Cenaclul de Luni, din prețuire față de Nicolae Manolescu, dar n-am citit niciodată acolo (și nici în alt cenaclu!), în ciuda insistențelor prietenului Nino Stratan, care conducea pe atunci faimosul cenaclu. Stratan chiar a anunțat că voi citi niște poeme, dar n-am făcut pasul acesta.

Camelia Iuliana Radu: Cum se naște un roman? Aveți o idee, un miez? O frază, un pasaj? Titlul vă însoțește de la început sau îl alegeți la final? Când știți că este gata un volum?
Șerban Tomșa: Am renunțat la poezie, fiindcă ceea ce scriam eu nu se potrivea cu ceea ce se promova atunci. Aveam încredere mai degrabă în poeții ieșeni și clujeni, decât în bucureșteni. Totuși, sunt de părere că poeții sunt adevărații stăpâni ai unei limbi. Proza face risipă de cuvinte. Urmuz a atins perfecțiunea, spunând totul în câteva pagini. Pornesc de la un motiv literar, de la o idee, de la o stare de spirit, de la o temă literară. După aceea stabilesc planurile narative, personajele, până ce se leagă totul într-o poveste. Spre sfârșit, textul merge din ce în ce mai bine și finalurile sunt punctele mele forte. Mi s-a întâmplat să am două romane într-unul și atunci am separat, cu bisturiul, cele două cărți. Le-am rescris și le-am dezvoltat. Așa au apărut Călugărul Negru (care, oricum, e complicat) și Casa noastră cea de toate zilele. Întrezăresc finalul după primele douăzeci de pagini. De ce roman? Fiindcă e centrul de greutate al unei literaturi și am văzut că încă este o specie viabilă, cu multe posibilități de exprimare. Știu că volumul e gata când curge firesc către un final pe care îl văd cu claritate.

Camelia Iuliana Radu: Vă faceți de la început un plan de roman sau după apariția unor fraze, pasaje scrise întâmplător? Vă propuneți de la început o temă?
Șerban Tomșa: După cum spuneam, îmi propun de la început o temă, dar uneori aceasta se transformă în altceva. Îmi fac și un plan, cum ziceam, dar niciodată nu mă pot ține de acesta. În Ghețarul există tema ratării, a neterminării unei opere, pornind de la sindromul Leonardo, care și-a terminat puține opere. De la un punct încolo, textul ia inițiativa și se scrie singur. Când o iau pe o cale greșită, mă îmbolnăvesc și o vreme nu mai pot scrie. Apoi reiau totul cu mai multă forță și prospețime. Cred că inconștientul meu îmi dictează cărțile Volumele mele sunt scrise în complicitate cu forțe spirituale care nu se supără că nu le invoci când faci ceva de valoare.

Camelia Iuliana Radu: Cum stabiliți care sunt personajele? De la început, pe parcursul scrisului apar cele secundare sau sunt bine stabilite de la început? De unde vă inspirați în crearea lor? Din realitate? Le inventați? Le completați?
Șerban Tomșa: În linii mari stabilesc personajele de la început, dar pe parcurs se ivesc altele, mai interesante, mai pline de viață. Mă inspir și din realitate, dar imaginația joacă un rol esențial. 20% realitate, 80% imaginație.

Camelia Iuliana Radu: Fiind de formație filolog, urmați criteriile teoretice cunoscute sau preferați să dați o formă personală structurilor prozei scurte, romanelor, povestirilor? Ce considerați că vă definește a fi optzecist?
Șerban Tomșa: Totdeauna caut o formulă personală în ceea ce scriu. Romanele mele sunt diferite unele de altele. Încerc să mă reinventez de fiecare dată. Tema dictează stilul și construcția. Încerc să găsesc o muzică pe care să pun cuvintele și aleg cele mai potrivite forme verbale. Alții ar putea să mă definească mai bine în contextul optzeciștilor. Mă consider un creator de personaje și un scriitor care tratează literatura ca literatură: să fie ambiguă și să aibă prospețimea uscatului ieșit de sub apele primordiale, când Creatorul le-a separat prin cuvintele Sale. Aș fi mulțumit dacă aș fi considerat un important autor de distopii în literatura noastră. Ghețarul, Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele sunt distopii.

Camelia Iuliana Radu: Care ar fi sfaturile pe care le-ați da celor care se apucă de scris? Dar celor care scriu proză scurtă, roman?
Șerban Tomșa: În general, nu dau sfaturi. Dar e mai greu să fii prozator decât poet. Nici nu prea avem critici literari de proză. Cele câteva excepții confirmă ideea mea. Îi sfătuiesc totuși pe tineri să scrie lizibil și să ușureze lectura celor interesați de literatură. Cititul să fie o plăcere, nu un chin. De asemenea să nu creadă într-o singură opinie. Să fie încrezători în posibilitățile lor, dar nu mitocani, cum se întâmplă uneori. Proza scurtă se scrie fie la o singură mână, țâșnind realmente din inconștientul nostru, fie ne obligă la nenumărate rescrieri și retușări. Creangă a spus într-o scrisoare către Maiorescu: „Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt.”

Camelia Iuliana Radu: Din tot ce ați scris până acum, care este volumul pe care îl iubiți cel mai mult? Dar volumul pe care îl considerați a fi reprezentativ?
Șerban Tomșa: Reneg primele două romane, Biblioteca lui Noe și Maimuțe în haremul nostru. Să considerăm că nu le-am scris. Probabil că, rescris, al doilea ar ieși onorabil, sub titlul Maimuțele nopții. Dacă aș rescrie Ghețarul, probabil că acesta ar fi cartea care mă reprezintă. Cel mai reușit text? Supraveghetorul. Cele mai dragi? Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele și Ninge la Iasnaia Poliana. Sunt și cele mai accesibile cititorilor.

Camelia Iuliana Radu: Planuri de viitor? Manuscris în lucru?
Șerban Tomșa: Nu cred în faptul că trebuie să scrii zeci de romane pentru a fi socotit romancier. De ani buni, literatura s-a transformat în industrie. Faulkner a scris mai multe romane, dar doar câteva sunt cu adevărat bune. Textele se revarsă mecanic, fără haz și fără relief artistic. Cum zicea Rebreanu? Balzac a scris peste o sută de volume și câteva sunt de mare valoare. Flaubert se laudă cu câteva și toate sunt bune. (Scriitorii preferați ai lui Rebreanu erau Joseph Conrad și Thomas Hardy.) Uitați-vă la Juan Rulfo și la Mateiu Caragiale: au scris foarte puțin, dar sunt mai valoroși decât Cezar Petrescu. Sigur, poți fi foarte bun în multe romane de mare valoare. Însă scriitorii aceia sunt puțini. Aici n-am avut timp să scriu zeci de volume, fiindcă meseria de profesor mi-a consumat timpul și energia, de-a lungul a patruzeci de ani, aproape în totalitate. Unui romancier îi trebuie timp și răbdare. Stau prost cu timpul. Am terminat o carte de memorii și lucrez simultan la un nou roman și la un volum de povestiri.
Să vedem ce va mai fi. Sănătoși să fim!

Liviu ANTONESEI

Es ist muss

Da, trebuie să rupem lanțul obișnuințelor,
vom îmbrăca vesele costume de arlechin,
ne vom pune măști multicolore pe chipuri
și vom face gesturi exuberante, pline de simpatie
către mulțimea din partea de sus a promenadei
care ne va întîmpina spontan cu aplauze și rîsete…

Iar după-amiază, vei pune rochia cea galbenă,
iar eu tricoul e care scrie că ascunde un
fenomen
și ne vom plimba prin port, ascultînd amuzați
replicile în toate limbile ale femeilor care citeau
lăudăroasa inscripție – ce chicoteli, vorbe slobode,
ce hohote de rîs în noi și jur-împrejurul nostru!

Seara la Havana Club sau la Absolute vom bea
rom sau vodcă cu suc de roșii și mai cu seamă
vom dansa ca dresații, cum nu s-a întîmplat acolo
și cred că nu ni s-a mai întîmplat niciunde, niciodată…

La miezul de noapte voi intra în apa golfului,
golful nostru, și cu mișcări ușoare voi ieși în larg
unde se simt valurile, am oprit brațele și iar
m-am gîndit la plecarea filosofului libertății
da, Jules, Jules Lecquier, el mereu apare în apă…
pe mal o siluetă galbenă, ca un far numai al meu –

11 Septembrie 2021, Iași/ Rhetymnon

Între munți și mare…

Eram în cimitirul din satul dintre marginea
livezii de măslini și poalele semeților munți,
vizitasem mormîntul unui Kostas, poate Giorgios,
care repausase la frumoasa vîrstă de 104 ani,
fumam lîngă gardul din spate, singurul alcătuit
din stîlpi de lemn și scînduri, nu din plasă de sîrmă…
printre șipci și prin fum, am zărit o femeie bătrînă
îmbrăcată din cap pînă în picioare în negru
sub un parasolar cocoțat pe stîlpi drepți și înalți,
își mulgea caprele, cărora le vorbea molcom –
dacă vezi multe bătrîne cernite mulgîndu-și
caprele, e semn sigur că te afli acolo, în Creta…

Apoi, scoase caprele din ogradă și le mînă pe
iarba mare și verde, smălțuită de pinteni albi
și alb-cenusii, mari, de la poalele muntelui,
oamenii ciopliseră apei lăcaș sub izvorul rece
ce șiroia vioi din cel mai semeț pinten…

Va fi aici și va mulge caprele și vara ce vine,
va fi și peste douăzeci de ani, și peste treizeci,
poate și peste patruzeci sau o jumate de secol!
Poate voi fi și eu, poate chiar din neverhere,
o voi privi cu atenția de atunci, de acum…
Cred că tu o vei recunoaște mereu și mereu.

9–10 Septembrie 2021, Iași/ Herssonissos, satul