Propoziții pretențioase – Aditive
Se umflară momițele-n mine, semn că adenita dădea iar târcoale.
S-a lăsat adorată de la prima coală prinsă-n holțșuruburi. Ideea. Până atunci părea o aiureală completă. Tabla cu onduleuri sudată de schelăria aproape șubredă – rugina-și făcuse treaba pe sfert -, lipsa bucăților în câteva locuri, distanțe mărișoare între grinzile metalice și țevi, o aplecare nu tocmai confortabilă pe spate…. Câteva dintre coordonatele halei din dosul actualei săli de 400-500 de locuri. Mi-e imposibil să vă spun numele ei. 44 de metri pe lungime, câte șase metri pe lățime fiecare parte. Adnotai astfel în agenda meseriașului prima nebunie pe anul acela și prima gândită într-o astfel de manieră, deși recunosc azi că puteam înlocui pe alocuri sârma cu autoforante lungi care să fi străpuns tabla, însă metoda românească era mai puțin costisitoare pentru Toaia. El ori altul, procedam la fel, nici la dușmani n-am făcut rabat de la micșorarea cheltuielilor. O mână de burghie, doi colaci de sârmă, cuie de șapte și holțșuruburi autofiletante. Pe nervurile concave așezam lanțul de 2,5×5 cm, găuri, câte două, pe laterale din metru în metru, sârme tăiate la măsuri aproximative, un pic de chin la introducerea pe o parte și scoaterea pe cealaltă, strângere și fixare țeapănă. Eu găuream, tata, Cristi și Nae strângeau sârmele. Normal, le adresam din când în când atenționări de verificare și întoarcere acolo unde mi se părea că nu-i treaba bună. La fel de normal, primeam ,,Vezi-ți de ale tale!” alternativ cu ,,Dacă nu-ți convine, noi plecăm!” C-așa ajunge omul de la cel rugat, la cel obligat. De parcă eu aveam mai multă nevoie de ,,aditivi adipoși” buzunarelor, osânză monetară, nu ei. Cu injurii, scrâșniri și promisiuni mie că nu mă mai implic vreodată. Timpuri care s-au derulat ulterior, adresei nu i-am mai călcat numărul în calitate de angajat. N-o adorară ei, dar bine le-a picat. Cu bătături mai multe, cu zgaibe și tăieturi de la ,,remaiatele” lui Mihalcea, de toate felurile, din toate capetele de valuri, cu înroșiri de piei, cu picioare încrâncenate-n cârcei, cu efort. Altfel cum? Cu adipsie – că-ți trece după ce aștepți Biborțeni-ul comandat pe la ospătarii perindați prin curtea interioară -, cu senzație de foame – asta nu se lasă dusă decât îmbiată cu cărnuri sau orice e pe lista meniului ordinar al zilei. Fiindcă oricâte conflicte cu Dan stăteau nedezamorsate și nedezamorsabile, bucatele la pereche se întreceau în diversitate. La o împăcare de nuntă, petrecută acolo, curiozitatea citirii preparatelor m-a dat pe spate ca număr, ca diversitate și preț. Nefiind de colea să hrănești zeci și sute de inși în jurul prânzului. Darămite în plus patru meseriași și alți ,,dosnici” apropiați. Știu, sună cumva…, însă discutăm de prieteni, amici și alți doritori de-o îmbucătură mai pe gratis, mai îngrijită. S-o spun totuși, n-am văzut niciodată altceva în farfuriile lor față de ale clienților, doar un fel de mulțumire de sine că primesc discreționar ceva. Astfel de inși sunt ,,moartea” ospătarilor, pentru orice nimic îl opresc din fluxul alimentar industrial și-l zăpăcesc până îi sesizezi grimasele de silă și iminentă răbufnire. Nu dau nimic și pretind totul…. Noi cu munca. Acolo ne-am îndeplinit promisiunile și-am făcut dintr-un ciuruc demolabil un acoperiș de toată isprava. Cu un surplus de jgheab care trebuia scos pe două părți, la uriașa sală, mai jos cu treizeci de centimetri, afară. Sistem izbutit cu greutate și ingeniozitate. Apoi….
