Spații culturale nr. 79 (1)

Petrache PLOPEANU

Revolta bolnavă

Motto:
„Cînd surprind în mine o mișcare de revoltă, iau un somnifer sau consult un psihiatru. Orice mijloc e bun ca să ajungi la Indiferență fără să ai chemare.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p.42)

În ultima vreme vântul de nebunie, despre care vorbeam într-un articol anterior, care bate peste planetă s-a transformat în revoltă. Pretutindeni lumea este revoltată împotriva măsurilor adoptate pentru combaterea pandemiei și în primul rând pentru impunerea vaccinării. Dacă în primele luni de manifestare ale bolii la nivel planetar lumea era speriată și nici prin cap nu prea trecea nimănui să protesteze, să se revolte chiar, asistăm acum la acțiuni deschise, manifestații violente de stradă care seamănă izbitor cu tot ceea ce știu eu că presupune o revoluție. Sau lovitură de stat. Ceea ce trebuie să reținem fără nici un dubiu este faptul că noțiunea de „revoltă” conține în notele ei definitorii ideea violenței. Micul Dicționar Academic o definește astfel: „revoltă sf [At: AR (1829), 125/21 / V: (reg) răv~, riv~ / Pl: ~te, (înv) ~oalte / E: fr révolte] 1 Răscoală spontană, neorganizată, împotriva conducerii, a autorității de stat Si: răscoală (1), răzvrătire, rebeliune, (îvp) rebelie, (pop) revoluție (3), (înv) rocoșenie, rocoșitură, zurba, (înv) răcoșit. 2 Sentiment de mânie amestecată cu amărăciune, provocat de o faptă sau de o întâmplare nedemnă sau nejustă Si: indignare.”
Karl Marx a fost cel care în lucrarea Mizeria filozofiei, dar și în Manifestul Comunist a statuat violența ca instrument principal al schimbării regimului politic, al trecerii prin revoluție violentă de la statul burghez la statul proletar, al distrugerii vechiului stat. V.I. Lenin scoate în evidență acest fapt atunci când pune față în față „masele” și „violența”: „Necesitatea educării sistematice a maselor în spiritul acestei și tocmai al acestei concepții asupra revoluției violente stă la baza întregii doctrine a lui Marx și Engels.” (V. I. Lenin, Statul și revoluția). Și, spun eu, există suficiente dovezi în istorie asupra rolului violenței în prăbușirea imperiilor și ridicarea altora noi, în exaltarea mulțimilor pentru a putea trece apoi la fapte fără probleme de conștiință, în canalizarea acestor mulțimi aparent în direcții potrivit intereselor lor, în realitate pentru a fi manipulate pentru interesele unor grupuri și grupuscule infinit reduse, care nu au nicio legătură cu scopurile proclamate public.
Nu mă voi lăsa prins și eu în capcana discuțiilor nesfârșite despre „cauza cauzelor”, a „mobilurilor ascunse”, în legătură cu actualele revolte prezente pe planetă, mai apropiate sau mai depărtate de spațiul nostru național, acestea fiind pentru mine, ab initio, sterile.
Întrebarea care îmi apare spontan în minte ori de câte ori privesc jurnalele de știri care prezintă manifestațiile împotriva vaccinării, împotriva restricțiilor, a măsurilor adoptate de către guverne pentru limitarea răspândirii bolii, a odiseei fără de sfârșit a emigranților pe care îi vezi, cu uimire, în cele mai neașteptate zone ale Europei, cu ochii îndreptați ca spre un nou El Dorado, spre Germania, este: avem în față o revoltă adevărată sau una „fabricată”? Nu cumva asistăm astăzi, într-o nouă formă, la fenomenul „educării sistematice a maselor” în spiritul violenței, clamate atât de stăruitor de către Lenin, pe urmele lui Marx și Engels? Nu sunt un adept al violenței, sunt un pacifist de felul meu, dar mă străduiesc să înțeleg „rolul violenței în istorie”. Să-l înțeleg, nu să-l accept.
În societatea actuală există o mare încărcătură de violență, care din când în când izbucnește haotic, creând și mai multă violență, mai multe probleme, tragedii care însângerează planeta, oriunde s-ar manifesta ea: Orientul Apropiat, Mijlociu, Africa de Nord, Africa neagră, Europa Răsăriteană, Occidentală, S.U.A. etc. Privesc și doar atât. Rămân pur și simplu fără grai, incapabil să mă integrez (rațional, virtual și fizic) în asemenea curente protestatare, dar, în același timp incapabil să înțeleg reacția statului (citește autoritățile), oricare ar fi el și oriunde s-ar găsi. Adică, rămân interzis, ca și cum la dilema exprimată prin forma: dintre două rele ce aleg? aș răspunde: a treia cale, neimplicare în nici una dintre ele. Pentru că, la urma urmei și acceptarea violenței și reprimarea ei presupune tot violență. Violența creează violență. Sigur, aleg a treia cale, dar care ar putea fi soluția pe care imaginația ar putea-o oferi pentru rezolvarea veșnicului recurs marxist-leninist la violență? Poate fi violența evitată? Poate fi revolta, care ne cuprinde sufletele de foarte multe ori în aceste vremuri tulburi, atenuată și îndepărtată?
Emil Cioran ne oferă o astfel de soluție, evidentă în „silogismul” care alcătuiește, ca de fiecare dată motto-ul articolului curent și pretextul lui, în aceeași măsură.
Avertizez ca de atâtea ori că ne aflăm în spațiul referențial al logicii cioraniene.
Ce „spune” silogismul lui Cioran despre revoltă și soluția pentru înlăturarea ei din sufletul omului care se simte cuprins de ea?
„Cînd surprind în mine o mișcare de revoltă…,”
„… iau un somnifer sau consult un psihiatru.”
„Orice mijloc e bun ca să ajungi la Indiferență fără să ai chemare”.
Revolta are ca antonim indiferența, iar Cioran o identifică și o leagă de „chemare”. Există, așadar, o indiferență „cu chemare” și o indiferență „fără chemare”. Ce ar presupune această „Indiferență fără să ai chemare”? „Chemarea” semnifică tendința cuiva de a fi într-un anumit fel „de la natură”, de a se manifesta într-un anumit mod, de a avea o anumită înclinație, un anumit talent. Cioran îi identifică pe cei care nu au chemare pentru indiferență, dar cu toate acestea sunt indiferenți, iar aceasta cu majusculă: Indiferență! A fi indiferent fără să ai chemare, fără să ai vreo înclinație pentru indiferență, vreun talent ascuns pentru pasivitate, presupune opțiunea rațională pentru indiferență. Când toate îndeamnă la revoltă, îți impui indiferența pe orice cale, indusă în mod artificial: „somniferul” sau „psihiatrul”. Sunt acestea două soluții care ilustrează limitele, cea mai puțin radicală și cea radicală, între care ființa cuprinsă de revoltă se zbate să nu se lase atrasă în nebunia colectivă. Indiferența față de tot ceea ce se petrece, indiferența ca mijloc de apărare împotriva daunelor pe care le produce orice revoltă care este însoțită de violență. Pentru că există și revoltă din care violența lipsește și, paradoxal, chiar această revoltă creează îndemnul de a recurge la indiferență. INDIFERENȚA (sic!) este revolta din care lipsește violența, dar nu este o indiferență concepută ca dezinteres față de propria persoană și față de ceea ce se întâmplă în proximitate sau altundeva, într-un spațiu geopolitic îndepărtat, este indiferența față de căile bătătorite ale rezolvării violente a tuturor problemelor, așa cum istoria, „magistra vitae” (învățătoare a vieții) ne-a impus să credem. De fapt nu „ea”, săraca!, ci noi bieții bipezi „creatori de istorie”. A fi indiferent rațional, a simți revolta și a ți-o atenua ținându-ți-o în frâu, nu cu acele mijloace propuse metaforic de către Cioran (dar care pot fi folosite fără îndoială de acela/aceia care are/au nevoie de astfel de soluții pentru a-și ține ființa în limitele bunului simt), ci cu altele care sunt legate strâns de calitatea noastră esențială de ființe raționale, este, așa cum eu sunt pe deplin convins, soluția pentru a elimina revolta din cugetul nostru și din societate. Am afirmat cu diferite prilejuri că urăsc cel mai mult violența, prostia și indiferența. Iată că am vorbit până acum de două dintre „rele”. Pe a treia, prostia, o consider de fapt responsabilă de violență și de indiferența „cu chemare”, aceasta creând o violență cu chemare care duce la consecințele tragice nu pentru un individ, nu pentru un grup redus, ci pentru sute de milioane, pentru miliarde de oameni de pe planeta noastră.
Dacă Marx și Lenin vorbeau despre violență ca despre mijlocul cu care se pune istoria în mișcare, ei o făceau interesat, de pe pozițiile „de clasă” pe care le justificau ideologic, acelea ale comunismului. În acest moment se pare că ideologiile sunt mai mult un pretext pentru a aduce la putere diferite grupuri ale căror interese sunt frapant de asemănătoare, dintre ele detașându-se cu claritate, dorința de dominație asupra „maselor”, care odată ce și-au exprimat „opțiunea” politică sunt omise de la exercitarea drepturilor și prosperității, iar diferitele „revolte” ale acestora sunt dirijate abil nu cu ajutorul „somniferelor”, nici a „psihiatrului”, ci cu tehnici abile de influențare, spre dauna adversarului. Revolta devine un mijloc de păstrare a puterii, de guvernare prin crearea de crize permanente, de debarcare a unui guvern, indiferent de prestația acestuia. Cei „revoltați” nu realizează că revolta lor este creată artificial, întreținută artificial și încheiată artificial. În aceste timpuri ale pandemiei sunt numeroase revolte create și prea puține, aproape inexistente, revolte reale. Voi spune, cu deplină îndreptățire, după convingerea mea, că acestea sunt revolte bolnave (sublinierea mea), nu pentru că prezenta pandemie ar denatura orice mișcare de protest conferindu-i un caracter patologic, ducând-o spre anti-vaccinare, spre contestarea măsurilor de restricție sanitară, ci pentru că realitatea socială este una bolnavă, statele democratice văzându-și incapacitatea de a rezolva nu doar problema sanitară actuală, ci numeroase probleme majore care existau înainte de pandemiei și a căror rezolvare trena de decenii.
Căderea comunismului a fost o revoltă bolnavă. Căderea economiei fostelor state comuniste sub dominația economiilor occidentale a fost consecința unei revolte bolnave. Actualul sistem politic din România este consecința unei revoluții bolnave care nu a reușit să înscrie România pe o cale democratică firească, ci pe cale unor revolte permanente, văzute ca soluția finală – de fiecare dată finală – a gravelor probleme de sistem. România este într-o revoltă permanentă, o revoltă care nu lasă timp acumulărilor ideatice pozitive, o revoltă continuă care scoate la iveală celelalte două rele despre care vorbeam: prostia și indiferența, rele care aparțin tuturor deopotrivă: și celor care se revoltă dirijat și celor de la putere, oricare ar fi orientarea lor și care, de data aceasta sunt de acord cu Cioran, dau dovadă de o Indiferență „cu chemare”. Clasa noastră politică are talent pentru Indiferență față de Tot și toate. Economia este, vorba lui Cațavencu „sublimă dar lipsește cu desăvârșire”; domeniul socio-cultural este ignorat, măsurile fiind propagandistice, relațiile externe sunt de subordonare servilă. Pentru a-și atinge scopurile, această clasă politică pune la cale un permanent carnaval al „revoltelor bolnave”, folosește violența în folosul grupurilor ei, indiferentă la ideologii, și dă dovadă de 32 de ani de prostie, căci altfel nu poate fi numită, incapacitatea de a oferi o orientare clară asupra mersului țării și de a o face să meargă înainte.
Sau poate, după revolta bolnavă, după indiferența bolnavă și prostia este la fel?

Florentin POPESCU

Cultura și optimismul sfidează pandemia

Cei care în chip structural mai avem ceva optimism în noi, pe care nu ni l-am pierdut în aceste vremuri deloc ușoare ale pandemiei, cei care încă vrem să mai vedem partea plină (cât de plină o mai fi ea!) a paharului căutăm să aflăm în jur și oarecari motive de bucurie (totuși!), deși nenorocita de molimă și tot felul de alte necazuri și griji, de pe o zi pe alta, ni se împotrivesc.
Zic și scriu aci că suntem în căutarea unor motive de optimism, iar eu unul, chiar oricât ar părea de deplasat, ciudat și incredibil, chiar le-am găsit.
Le-am găsit observând că în condițiile mai sus amintite cultura n-a murit și nici nu s-a predat.
Cum altfel aș putea gândi când mi-au parvenit o serie de vești care mi-au putut/îmi pot da astfel de motive?
La nivel național (și în multe locuri din țară și la nivel regional, local) au avut loc importante evenimente culturale care au demonstrat și demonstrează în continuare că oamenii iubitori de frumos și entuziaștii organizatori de evenimente nu s-au dat bătuți. N-au dat, cum probabil ar fi vrut unii, bir cu fugiții și nici nu s-au prevalat de multele și durele interdicții impuse de pandemie.
Și ca să nu se creadă că rămân în simplu plan teoretic, voi da ceva mai jos și câteva exemple din mult mai multele de care n-am avut prilejul să aud (încă!). E vorba de evenimente și manifestări organizate on-line. Marele și vechiul târg de carte „Gaudeamus“ n-a fost suspendat. E pe on-line.
În sudul țării, la Alexandria tradiția organizării Festivalului și concursului literar „Marin Preda“ n-a fost abandonată și prin urmare ea, tradiția s-a continuat. La fel, la Bolintin Vale (jud. Giurgiu) „Toamna bolintineană“ (cu o istorie de mai mulți ani) a avut și ea loc. În cadrul manifestării de acolo s-a sărbătorit un sfert de veac de la apariția în localitate a revistei „Sud“, o publicație devenită de multă vreme, brand național.
O altă toamnă, cea „Bacoviană“ a avut loc în târgul în care s-a născut autorul „Plumb“-ului și al „Scânteilor galbene“.
E drept, atât la Bolintin cât și la Bacău a fost vorba și de o prezență fizică (redusă, fiindcă așa stipulau interdicțiile) și pentru strădaniile, ambițiile și tenacitatea lor se cuvine să le aducem mulțumirile noastre domnilor Vasile Grigore, președintele Asociației pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineană și, respectiv, d-lui Dumitru Brăneanu, președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor.
Nici în Vrancea împătimiții culturii n-au stat cu mâinile în sân, nu s-au resemnat și n-au dat înapoi așteptând să vină vremuri mai bune. Cunoscutul scriitor și publicist C.I. Ușurelu, președintele Fundației Social-Culturale „Miorița“ și redactor-șef al revistei „Salonul literar“, un personaj foarte iubit în tagma scriitorilor, n-a tras cortina peste Festivalul Internațional de Creație „Vrancea Literară“, ci numai d-sa știe cum și ce a făcut și manifestarea cu pricina, tradițională și ea, a avut loc on-line. Și tot acolo, ca și cum am fi fost în normalitate, juriul Festivalului a citit, a selectat și a premiat lucrările care meritau să fie premiate. Sigur, fericiții laureați au trăit un moment de mâhnire că n-au fost prezenți și fizic la Focșani. Dar, oricum în biobibliografia lor momentul se va înscrie la loc de frunte și nu va fi uitat niciodată.
Toate aceste exemple (la care, iată, mă repet, se pot adăuga și altele, despre care nu mi-au parvenit până în prezent informații) nu fac altceva decât să demonstreze ceea ce afirmam la începutul acestor rânduri: Cultura n-a murit și nici nu s-a predat în fața virusului ucigaș!
E meritul celor care au întreținut vie flacăra iubirii pentru ea, pentru faptele spirituale în general.
Nu cred că exagerez și nici că folosesc vorbe mari (întotdeauna am avut proprietatea cuvintelor și responsabilitatea propriilor idei) dacă voi încheia spunând că asemenea gesturi și activități sunt benefice pentru noi toți, pentru întreaga țară.
Mai ales acum, când privirile și urechile mai tuturor contemporanilor noștri sunt îndreptate către arena politică, iar acasă, în intimitate, către grijile și nevoile din ce în ce mai apăsătoare, din ce în ce mai greu de suportat.

In memoriam

Ion ROȘIORU

(14.08.1944 – 12.11.2021)

Ion Roșioru s-a născut la 14 august 1944 în comuna Mânzălești, județul Buzău. Urmează Liceul Teoretic în comuna Beceni. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București (1972). Profesor de limba și literatura franceză la Liceul Teoretic „Ioan Cotovu” din orașul Hârșova, din 1972 până în 2017. Cetățean de onoare al orașului de adopție. Debutează cu versuri în revista „Tomis” (nr. 1/1976). Colaborează la: „Tomis”, „Luceafărul”, „România literară”, „Arcadia”, „Steaua”, „Revue Roumaine”, „Metafora”, „Dynamis”, „Orfeu”, „Orion”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Analele Dobrogei”, „Tribuna”, „Euro Poésie” (Franța), „Albatros”, „Poezia”, „Poesis”, „Citadela”, „Spații culturale”, „Pro Saeculum”, „Axioma”, „Fereastra”, „Oglinda literară”, „Plumb”, „Bucovina literară”, „Ex Ponto”, „Helis”, „Litere”, „Bucureștiul literar și artistic” „,Agora”, „Agora literară”, „Constelații diamantine”, „Curtea de la Argeș”, „Apollon”, „Lettres de Malaisie, Pantouns”, „Sintagme literare”, „Memoria slovelor” ș.a. PREMII LITERARE: Laureat al mai multor concursuri de poezie: Premiul I „Panait Cerna”, Tulcea, în 1976; Premiul I la „Odă țăranului român”.
Are 12 cărți publicate: 3 de poezie, 3 de proză, 3 monografii și 4 volume de critică literară. În lucru a avut un alt volum de proză „Îngeri indeciși“. A tradus versuri și proză din mai multe limbi străine în română și invers. Pentru scrierile sale a obținut numeroase premii la Târgoviște, Tulcea, București și Sibiu. În palmaresul lui au intrat și premiile Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie, premiul „Convorbiri literare“ pentru cele câteva sute de poezii pe care le-a tradus pentru revista „Poezia“ din Iași. La liceu, și-a tratat meseria cu aceeași seriozitate, fiind la catedră aproape patru decenii, la Ioan Cotovu din Hârșova. Nu de puține ori a ajuns cu elevii săi la faza națională a olimpiadelor. Mulți dintre foștii lui elevi sunt astăzi profesori de limba franceză sau lucrează în domeniul literar, cu burse în străinătate. Pentru munca sa de la catedră a primit diploma de excelență „Gheorghe Lazăr“ și mulți ani a fost membru în consiliul de conducere al Inspectoratului Școlar.

Pantunuri

735
Trăsnetul se reîntoarce după patruzeci de ani
Și lovește-același paltin de pe Valea Miorica.
N-o să-l uit pe cel mai tânăr și mai bun dintre ciobani
Și-mi fac cruce-n fața crucii lui și cânt să-mi domin frica!

736
Slănicul s-a umflat și gardul vecinului i l-a luat
Și păgubitul își doboară salcâmii să-ncropească altul.
Zadarnic tinerețea toată fără nădejde te-am curtat
Și chiar și-n clipele de față visez că-mi pregătesc asaltul!
737
A ploaie cântă iarăși broasca în colmatatul eleșteu
Și glasul ei aduce, parcă, a rugă nemaiamânată.
Un vreasc albastru de speranță în vatra sufletului meu
Trosnește, fie și arare, că voi mai fi ce-am fost odată!

738
Pe ultima treaptă de piatră tocită a casei bătrâne
O pereche de frunze imită pantofii lăsați la intrare.
Le-aș fi crezut cu lustri-n urmă condurii fini ai unei zâne
Venite de urât să-mi țină întreaga toamnă viitoare!

739
Prima grijă a celor ce lacomi l-au moștenit pe deloc cunoscutul poet
A fost să-i pună pe foc manuscrisele, hârtia refuzând să se aprindă.
Să sper cumva că dacă-n viață am fost cum nu se poate mai discret
Am șanse să țâșnesc post-mortem din cioburi oarbe de oglindă?

740
Albinele împreună cu viespile se înverșunează vârtos
Să pătrundă corcodușele zăticnite de vremea ploioasă.
Mi-amintesc că Rabelais compara scrisu-artistic c-un os
Ce trebuie spart spre-a accede la măduva lui savuroasă!

741
Atâta toamnă-i, Doamne, în orișice plecare
Chiar dacă se întâmplă-n toiul lunii mai.
Încă aud chemarea trompetei militare
În gara unde fața în lacrimi ți-o scăldai!

742
Gustar apune. Vremea-i tot fierbinte
Și semne de-ntomnare încă nu-s.
Să ud căpșunii nu-mi mai e aminte
De când nepoții la oraș s-au dus!

743
Și focu-ncropit cu mărăcini șterpeliți dintr-un gard
Și ruptul păstăilor pentru ciorba acrită cu prune
Și ochii ce de foame înfrigurați ne ard
Și masa ce cu droaia în jur o să ne-adune!

744
Clopotaru-i sigur c-o să-și tragă
Clopotul și c-o să cadă lat.
După ce-am tăcut o viață-ntreagă
La sfârșitu-i te voi fi strigat!

745
De propriul său gard bețivul se sprijină cu multă milă
Și îl încearcă vag rușinea de cei ce-or să-l conducă mort.
Tot ceea ce mă înconjoară îmi iscă-o spaimă infantilă
Și toate avânturile mele-s lipsite de orice resort!

746
Să cadă noaptea pe coline;
Să bată vântul abitir.
Să vii și să rămâi la mine;
Să dregem ceaiul cu ghimbir!

747
Fantoma traversează strada la miezul nopții fără-un sfert.
Șoferii simt cum trena-i lungă pe câte-o roată se-nfășoară.
Neliniștile nunții noastre mă-nduioșează să te iert
Pentru că ți-ai găsit în moarte o evadare tutelară!

748
Pe hornul casei goale vântul geme
De la o vreme într-un mod ciudat.
Sufletul meu detectează blesteme;
Pe un drum neumblat ai plecat!

749
E doar Gustar și-s galbeni cireșii prin livezi
Ori răzlețiți strategic pe tainice ponoare.
Mă-ndrăgostesc de moarte sperând c-o să mă vezi,
Dar mă ignori și timpul răbdare nu mai are!

750
O grădină în ruină și o alta dichisită
Se privesc una-n cealaltă ca-n posibile oglinzi.
Rea sau bună, altă soartă o găsim mai potrivită
Pentru noi pozând de-a pururi în frustrați și suferinzi!

751
Tăia rădvanul nu doar stepa în goana cailor nebună
Ci și tenebrele complice, compacte și de nepătruns.
Te-am rupt de-alaiul nunții tale în noaptea fără pic de lună,
Lumina albei tale rochii veghindu-ne pe drumu-ascuns!

752
Trandafirii-n fața casei înfloresc a șaptea oară;
Florile par tot atâția bulgări diafani de nea.
E un semn că o mireasă stă în viața mea s-apară
Și că-n toamna care vine mă voi duce după ea?

753
În codrul pașnic foamea drujbei se-nverșunează incisiv
Și brazii seculari se-mpacă tacit cu soarta blestemată.
Din cele mai frumoase clipe ieșim cu sârg superlativ
Și premoniția că-n ele nu ne întoarcem niciodată!

754
Ieșind la pensie amară, ex-muncitorii vin la țară
Unde cu coasa morții taie, din stradă către casă, drum.
În generația mea Doamna în Alb pătrunde temerară
Și parcă niciodată-n preajmă nu am simțit-o ca acum!

755
Statuia-n marmură ascunsă respinge cu-ndârjire dalta,
Îndeosebi de-i mânuită de sculptorul nepriceput.
Iubirea sinceră ni-i una, orgoliul rănit ni-i alta
Cât timp, vai, mintea de pe urmă nu ni s-a dat de la-nceput!

756
Orice stejar vânjos visează că poartă o troiță-n trunchi,
Drept care cu seninătate acceptă doborât să fie.
Sunt fericit dacă oftatul pornit prelung de la rărunchi
Îl frâng la calea jumătate și-l sublimez în poezie!

757
O pasăre decapitată se zbate lângă tăietor
Și-n vremea asta vrăjitoarea bătrână se visează drușcă.
Undinele cu păr albastru m-ademenesc în cercul lor,
Dar prințul balului fantastic îmi prinde calul și-l împușcă!

758
Măicuța Domnului adoarme și plantele de leac suspină,
Terapeutica virtute de-acum pierindu-le-n eter.
Fără-de-rostul meu poetic mi-l plimb agale prin grădină,
Înfricoșat de gândul rece că-mi pierd accesul la mister!

760
Între stâlpii porții care dă spre stradă
Paingul își țese pânza până-n zori.
O să stau ostatic peste zi-n ogradă
Oricât să te caut știu că mă implori!