Literadura nr. 22 (1)

Tot mai aproape de ’89?

Prof. Dr. Mihaela N. Burlacu

La revoluția din 1989 eram copil și nu am priceput atunci sensul luptei pentru libertate. Nici acum, după atâția ani nu-l înțeleg, deoarece, în luptă, cineva câștigă și cineva pierde, iar eu nu identific câștigătorii – acei oameni liberi care duc țara spre mai bine. Când stau de vorbă cu cineva care a trăit mai mult în comunism, sunt atenționată că nu am de unde să știu cum a fost, chiar dacă am studiat mult acea perioadă. Așa este: una e să trăiești, alta e să citești despre trăire, dar o părere generală tot mi-am făcut și am ajuns la concluzia că, din păcate, suntem tot acolo: închiși în case, în principii de viață, păreri, posibilități. Asistăm neputincioși la războiul politic ce are consecințe grave în societatea noastră. Vedem cum mor generații întregi, cum ideea de viață se transformă în numere la televizor. Acceptăm banalitatea și deprofesionalizarea cu mult prea multă ușurință, ca și cum viitorul nu mai contează. În timpul comunismului se vorbea pe ascuns despre rezistența prin cultură: nici pe aceasta nu o mai avem. Se încearcă timid, pe ici pe colo, resuscitări ale artelor frumoase. Reviste, precum aceasta, se zbat să ajungă la tineri ca să le antreneze așteptările. Asistăm timizi cum se iau numai decizii greșite și ne este teamă să ridicăm capul dintre umeri ca să nu fim pedepsiți. Ne gândim că fiecare este pentru el și oamenii nu mai au curaj să facă front comun. Greșesc? Omit ceva? Cu toții simțim gradul de sufocare al scriitorilor care nu pot trăi din scris, al artiștilor plastici, al profesorilor, compozitorilor, actorilor, specialiștilor în general care-și exportă materia cenușie, lăsând în urmă penurie intelectuală. În loc să evoluăm, retrăim trecutul? Mă gândesc de ceva timp la evoluția literaturii și a formelor ei. Postmodernismul a înlocuit de cel puțin 4 decenii intransigența textului, este practicat și teoretizat la scară largă. Regula de bază este că nu există reguli în postmodernism! Cu toate acestea, în noile apariții editoriale observ reluarea mimesisului și a intertextualității specifice textualismului socialist. Reapar omul nou, comanda socială și pretenția scriitorului că practică un nou limbaj prin care recucerește cunoașterea umană. Noua generație pare că intervine constructiv în lume (cerință a literaturii socialiste) atunci când folosește limbajul comun ancorat în realitate și plin de emoție fabricată. Versurile despre viața de zi cu zi importă tragismul, exagerează realitatea cu scopul de a practica limbajul nou, puternic metaforizat. Cititorul obișnuit nu pricepe mare lucru, ci doar se minunează de produsele minții omului modern. Iată comanda socială: să părem altceva! Să ne construim avataruri fericite într-o realitate potrivnică! În realitate, nu progresăm, ci suntem tot mai aproape de 1989. Cultura ar trebui să-și proclame în permanență starea de urgență, să facă din acest proces o vocație profundă. Chiar dacă societatea de consum are criterii simplificate, bazate în ultima jumătate de deceniu pe imagine și derizoriu, pe dezumanizare și prostie, cultura trebuie să ofere și capodopere ca să echilibreze starea de fapt.

Ion P. IACOB – Un poet de neuitat

S-a născut la 12 noiembrie 1955 în Breaza, județul Buzău. A debutat în revista „Vatra”, nr. 137, anul 1982. A publicat volumele de versuri: Spitalul Filantropia, Ed. Panteon, Piatra Neamț, 1994; Curentul turbionar, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2013; Patria ireală, Ed. Călăuza v.b., Deva, 2016; Cryogenesis, Ed. eLiteratura, 2019; Este prezent în antologiile: Umbra libelulei-antologia haiku-ului românesc, Ed. Haiku, București, 1993; O sută de catarge, Ed. Haiku, București, 1997; Luna în țăndări, Ed. Haiku, București, 2000; Knots – antologie de haiku din sud-estul Europei, 1999, Ed. Prijatelj, Tolmin, Slovenia, Stâlpi de felinar – minimalism poetic. Antologie sezonală de haiku, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2018.
Premii obținute: Premiul revistei „Vatra”, concursul „Romulus Guga”, 1988; Premiul revistei „Tribuna”, concursul „A. E. Baconsky, 1989; Premiul Casei de cultură a sindicatelor Mediaș, concursul „Aron Cotruș”, 1988; Premiul ziarului „Cronica sătmăreană”, concursul „Afirmarea”, 1987; Premiul revistei „Orizont”, concursul „Romulus Guga”, 1989; Premiul I, concursul „Primăvara poeților”, Buzău, 2017.
A publicat în revistele: „Vatra”, „Ardealul literar”, „Orizont”, „Lumină lină” (New York), „Poesis”, „Tribuna”, „Feed Back”, „Lumina”, „Haiku”, „Zburătorul”, „Literadura”.
Opinii critice despre poezia sa:
Teodor Vârgolici, Dan-Silviu Boerescu, George Vulturescu, Passionaria Stoicescu (Cartea din cărți, Ed. Carminis, 2017), Mircea Doreanu, Paul Androne, Emil Niculescu, Antonia Bodea, Persida Rugu, Daniel Corbu (Rostirea postmodernă, generația poetică ’80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia, 2014) ș.a.
Membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara, din 2017.

poezia este o rană deschisă
în cântecele noastre de fier
și poemele proaspăt spălate
sunt catarge încremenite în ger
semințe ingenue de mirare
încolțesc întrebări în eden
cine mărește și înflorește lumina
și cine suntem noi
cei care nu o vedem

printre oscioare de fluturi
doar atât mai suntem
uimire în trupuri
(Patria ireală, ed. Călăuza v.b. 2016)

Partaj

aș vrea să vând mașina din visul tău
lumina grunjoasă
păpădiile ofilite
umbrela acoperită de stele

(fiecare vis are lumile lui
lumea mea – de exemplu – preferă
grimasele sprințare)

pe țărmul dintre Styx
doar aripile îngerului
nu-s de vânzare
(Curent Turbionar, Ed. Princeps Multimedia, 2013)

Viața dintre coperte

ave caesar ave am grijă de mine ca de -o pasăre
care și-a pierdut aripile într-o lume de îngeri
ave am grijă de mine iată urmele pașilor pe tavan
zilele ca niște plante de leac
presate printre file de cărți pline de sănătate
în cutiuța toracică am esența magică
și glontele transparent de aer
iar mai departe formele de pântec sculptate
în patul de ceară în care topim
nesomnul și multe alte lucruri folositoare în abis
ave am grijă de mine ca de un frate
care m-a uitat în vis
(Patria ireală, ed. Călăuza v.b. 2016)

Portret

Daniel CORBU

Ion P. IACOB
sau un neobosit hidalgo
al esențelor tari

Un neobosit căutător al magicului spiritum verbi este Ion P. Iacob, un poet pentru care lirica este gnoseologie, metafizică, viziune.
Ion P. Iacob a publicat până acum patru cărți de poezie: Spitalul Filantropia, apărută în 1994 la Editura „Panteon”, Curentul turbionar (Ed. Princeps multimedia, 2013), Patria ireală (Ed. Călăuza, 2016) și Cryogenesis, Editura ,,eLiteratura”, 2019).
Chiar dacă și-a risipit textele de-a lungul timpului în reviste prestigioase din România (Poesis, Luceafărul, Feed Back, Convorbiri literare etc.), Ion P. Iacob, născut la Breaza de Buzău, în 1955, este un optzecist parcimonios, exigent cu fiecare text oferit cititorului. Poetul știe că esența se păstrează în sticle mici, de aceea poemele au de multe ori alura haiku-ului sau a aforismelor lirice: „pe mine mă ține de mână/ Dumnezeu/ ca să nu mă împiedic/ în hățișurile întunecate ale Frumuseții”. Sau: „a filtrat lumina/ până a ajuns la esență/ în robia întunericului// acum victorios/ și orb/ cerșește/ de la propria umbră.” Sau: „nu mai pot lua premiul Nobel/ deja tabelul elementelor e plin/ iar mireasma luminii/ devine un fum înecăcios.”
Poetul flutură în permanență spada spiritului rafinat deasupra poemelor, ca în acest Jurământ al lui Hipocrate: „ce bine/ creierul nu are mușchi/ și nimeni din afară/ nu poate vedea sforțările minții/ și toate lucrurile au finalitate// și minciunile sunt atât de fierbinți/ când un bolnav îi urează/ altui bolnav:/ sănătate.” Finețea acestei poezii, compusă din reflexe și tremoluri ființiale ajutate de o rațiune a viziunii care cucerește, este sesizabilă de la primul poem al cărții, Anti-biografie: «ascuns în pian/cu urechea dezacordată/ îndreptată spre lume/ s-ar putea spune/ că mi-am amanetat moartea/ – dar nu -// eu locuiesc într-un fruct/ precum într-o casă/ totul a fost clădit încă din floare// „atât de trainică/ spațioasă/ frumoasă/ absentă/ din dicționarele silei”// răzbătea din lume ecoul/ și disperarea/ prin ferestrele casei/ pe care o construiam/ cu lentoare/ într-un veac oarecare// închis în nuca tare/ nu-mi pasă// ,,hypocrite lecteur/ ce contează că nu mă vezi/ poemul poate fi și el/ o minciună/ frumoasă”».
Poetul se imaginează trăgând la edec „fără pauză/ corabia asfințitului” sau „filtrând esența luminii de absint direct din creier”, iar lumea înseamnă „o mie și una de roți/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (…) roți de tortură minunate”. Spune poetul: „fără Dumnezeu/ trebuie să-ți asumi trecutul/ de maimuță”. Și mai spune: „sunt împăratul frunzelor moarte” și „proprietar de abis/ de noapte/ pe strada destinului”. Poetul e cel blestemat să afle miracolul ființei: „asemenea unui tren/ cu trasee și orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l așteptam/ m-a găsit”. El este sclavul și împăratul din Ocna de sare: «cu dinții de lapte/ ai scurtei mele biografii/ mursecam simbolic/ tărâmul blândeții// pe câmpia devorată cu dinți de hârtie/ într-un timp fără spațiu/ într-un spațiu fără anotimp// Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvânt:// „până la nirvana/ e cale lungă și primejdioasă/ mai de preț e lumina lunii/ în ocna de sare”// într-un timp în care/ am părăsit/ teritoriile prolixe/ pe calul mort/ al formelor fixe.»
Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/ mine anti personal/ antitanc/ antecamerele poemului/ în care agonizez sunt pline/ desigur/ de mine/ cocoțat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranșeele altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine.”
Astfel, deznădejdea își face loc în poeme, un fel de pasăre fără picioare care plutește deasupra textului, dar nu se așează temeinic nicăieri. Dar poetul își urmează destinul, fiind cel care rătăcește „din off din stal din underground”, „orb în lucrările haosului”, „spre ne-nțelesul tuturor”, prin curentul turbionar al lumii de azi: „marele poet/ care ardea mocnit/ în mine/ era bogat// râuri livezi albine/ marele poet / era sărac/ ură deznădejde ruine/ marele poet/ oare a existat?”
Poet purtând pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăți ființiale, cu o atât de bine dozată alternanță de abstract/ concret, cinic și agonic, practicând deseori un umor amar, bacovian, expresionist cu aplomb și experimentalist la nivel de limbaj, Ion P. Iacob și-a cucerit un loc al său în rândul poeților vizionari de azi. Plecarea prematură în satele cerești a poetului buzoian este o mare pierdere, deoarece Ion P. Iacob mai avea multe de spus în poezia românească.

Ladislau DARADICI:

Popas în țara poemului

Ion P. Iacob este un poet sclipitor, intransigent, slujitor fidel al ideii. Distilându-și porția zilnică de mirare în trecerea sa printre oameni și lucruri, lasă în urmă cadențe curate, esențe tari ca alcoolul. Ideile, imaginile se detașează precum cristalele, păstrate în slove puține, uneori secvențele, strofele amintind de haiku. Însă poetul nu e un împătimit al rigorii, ci un clasic modern, unica sa regulă fiind cea a fidelității față de natura și esența poetică, față de echilibrul riguros și operant dintre semnificație și expresie.
Volumul Patria ireală (Editura Călăuza v.b., Deva, 2016) cuprinde cincizeci de poeme, scrise parcă sub stare de asediu. Însă nu deslușești derută, dezorientare, cu punctul mereu pe ,i”, versul e tăios, incizia precisă; nu există ocolișuri, menajamente în acest discurs rațional, esențializat, lucid.
”Fulgurații” își numește autorul poemele din această a doua patrie a sa, cea a cuvintelor. O patrie în același timp a vieții și a morții, căci alături de stăruința noastră în ,,arta de a trăi”, zi de zi exersăm, inevitabil, și ,,arta de a muri” (Orizont).
Impactul e al ideii și al expresiei deopotrivă. Dincolo de cuvinte, răzbate ades amarul, căci în țara ,,temperat continentală” în care locuim, ,,tristețea e monedă universală/ și viața se scurge pic cu pic/ aici unde timpul/ este egal cu nimic” (Curent crepuscular).
Ion P. Iacob este un poet al evidențelor. Construcțiile sale lexicale echivalează adesea cu adevărate definiții metaforice. Deznădejdea e ,,un animal cu o mie de inimi sfâșiate” (Cristale de onix), roua e ,,o mirare din stele” (Grădinile Zen), iar noi, oamenii, ,,rotițe dințate din/ angrenajul dantesc” (Rotițe dințate). Alteori sunt îndeajuns câteva cuvinte pentru a sugera neașteptate semnificații: ,,zilnic/ un poem îmi hrănește patima/ silnic” (Hoțul de vise); ,,poezia mă traduce/ într-o limbă/ de piatră –/ tăiată” (Ghilotina poemelor lungi).
Și pentru că ,,orice vers naște bănuiala altui vers” (Flacăra de sudură), poemele nefiind decât ,,răni nevindecate/ pentru cel care le străbate cu viteza durerii” (Bibliotecarul din cartierul Almagro), însuși poemul (,,o dulce otravă/ într-o lume care te cuprinde cu totul”) devine un motiv la îndemâna poetului, predestinat a muri la rându-i cu fiecare dintre creațiile sale: ,,cu cât ești mai poet/ cu atât ești mai mort” (Banca poetică).
Toate se petrec în ,,patria noastră necuvântătoare”, dar și ,,în patria ireală/ născută din puf din lapte din miere/ unde realitatea e un poem/ un concept monstruos cu mecanisme fine/ o haltă/ în drumul spre sine” (Strada luminii). Altădată, el, poetul, nu e decât o fântână în poem, ,,o simplă fântână cu o mie de cumpene” (Poetica somnium), în timp ce poezia, hrănindu-se ,,cu firimiturile zilei”, poetul îi devine de fapt hrană (Oglinda).
Poezia e ,,o armă letală”, o ,,mare ocazie”, ,,un blestem” (Marile ocazii ale poetului), ,,o rană deschisă, în cântecele noastre de fier”, iar poemele, ,,catarge încremenite de ger” (Inocența cuantică).
Neîmplinire, neliniște care freamătă înlăuntru. Însă în loc de frumusețea și armonia trupului, poetul distinge evidențele, imperfecțiunile. Trupul e același pentru toți, indiferent dacă suntem muritori de rând sau genii: ,,cu mâini picioare și glande sudoripare/ geniul e un om oarecare/ se naște și moare”.
Radiografia e necruțătoare. Nu scapă nici pântecul, nici cutia toracică, ,,oasele expuse impudic la vedere”, ,,firișoarele de sânge ca niște izvoare/ prin transparenta haină de piele” (Omul vizibil). Universul nostru lăuntric, personal, se pliază pe cel exterior, universal, împrumutându-i elementele: ,,e furtună în apele dinlăuntru/ o pasăre se lovește/ de pereții din sânge/ căutându-și fereastra” (Aporia), dincolo de agonia noastră trupească, în declin, mai rămânând doar mirarea: ,,printre oscioare de fluturi/ doar atât mai suntem/ uimire în trupuri” (Inocența cuantică).
Cele două dimensiuni, cea fizică și cea spirituală, ne transformă într-o ființă hibrid, ca în poemul Jumătate om, jumătate pasăre, parcă după reflecția lui Tudor Arghezi, cel care spunea că omul nu e decât un cocor care zboară înlăuntru: ,,în cântecul care din haos se naște/ sunt o pasăre fără aripi/ care cerșește zborul/ jumătate om jumătate pasăre/ ar biblic ogorul/ ca să pot să dorm în cântecul de eon/ până când poemul îmi intră în somn/ și-mi deschide cerurile”.
Motivul aripilor, de păsări sau îngeri, e prezent în poeme. În schimb, sunt absente moartea și iubirea. Absentă e și femeia, cu excepția câtorva adolescente cu trupuri zvelte, jucându-se sub cerul liber (Adolescentele din N.V).
Decodarea semnificațiilor nu ne e mereu la îndemână. Poetul nu face compromisuri, respinge mediocritatea, refugiat în poem, în această „cutie a candorii”, adept al unei îndeletniciri alese. De altfel, tema-cheie a volumului e însăși poezia, titlurile fiind relevante pentru complexitatea ideatică a poemelor: Umbra profetică, Astroboletos, Grădinile Zen, Limba aramaică, Poetica Somnium, Inocența cuantică, Hypnosis.
Însă preocuparea permanentă a lui Ion P. Iacob este de a găsi expresia potrivită pentru idee. Catrenul îi este la îndemână adesea în exprimarea unor verdicte lucide și limpezi. Ideea e susținută de ritm, iar ritmul este încununat de rimă. Chiar dacă așezarea versurilor nu respectă structura cvadri-partită, același catren se întrevede dincolo de alcătuirea fragmentată: ,,în viitorul de ieri în trecutul de mâine/ printre firimiturile porumbelului alb/ și bucata neagră de pâine// hrănim și noi orizontul/ care desparte/ viața de moarte” (Orizontul). Uneori ritmul, rima e rezultatul unor jocuri lexicale, semnificative însă: ,,Agențiile de știri căutau în neștire” (s.n.), în Breaking news, sau, ca în finalul poemului Despre decadență, cu dragoste: ,,cuie pe cuie călcând/ ca să-i aflu nopții capătul/ și lacătul” (s.n.), dar incipitul poemului Ierni în Guadeloupe: ,,în jurul focului iarna/ Ioan devine lup/ în jurul lui Ioan/ iarna se transformă în lupă” (s.n.).
Închei cu Exod, poem relevant pentru viziunea lui Ion P. Iacob din această patrie ireală, un volum incitant, necesar, al unui poet care, asemenea unui personaj al lui Camil Petrescu, a văzut idei: ,,un popor de umbre/ doar atât/ un popor de umbre/ își caută trupurile și învierea/ un popor care a cunoscut/ vremea ciumei/ războaiele de sute de ani/ și fuga perpetuă în arhetip/ un popor care a inventat/ irealul în mijlocul căruia rătăcesc// străină/ o lume de umbre/ calcă pe urmele altor umbre/ în lumina cea grea –// e un exod/ în pustiul/ din patria mea”.

Passionaria STOICESCU

In memoriam

Era modest ca înfățișare și ca statură, dar era însuflețit de gânduri și proiecte uriașe, pe care chiar le înfăptuia, așa, chinuit în scaunul pe rotile… Avea o lume a poeților, înjghebată cu migală pe blogul lui… Pretindea că mă cunoaște încă de pe vremea când lansasem la Buzău „Cușca de aer”, retrasă din librării, pentru că spatele de copertă al cărții deținea un fragment elogios la adresa poeziei mele și era semnat de Ion Caraion…
Nu-mi aminteam de el, dar la rugămintea
„Curentului Marin”, alias Marin Ifrim, acel până nu demult mare promotor al poeziei contemporane buzoiene, căruia din prietenie și spirit de concurență poeticesc, regretatul Ion p. Iacob „i-a răspuns” nelăsându-se mai prejos, dar în stilul lui, în „Curentul turbionar”, i-am citit acestuia din urmă o carte și m-au șocat de la bun început minunarea lui de copil, care parcă vedea lumea pentru prima dată, deși o cunoștea bine, sublimarea, citește șlefuirea gândului, până la esența poemului, un soi de disperare convertită în seninătate, pentru condiția umană, pentru propria lui condiție…
Traducea cu încrâncenare și rescriind poetic din limbi pe care nu le cunoștea, fotografia lumea de aproape și de departe pentru micile metafore lăsate de Dumnezeu, pentru cine știa să le surprindă și să le vadă…
Într-o bună zi, mi-a trimis niște fotografii ale cutiei lui poștale (!!!), în care aștepta gânduri dragi de la prieteni și cunoscuți, dar lumea grăbită, obosită și robită de propriile necazuri, întârzia sau neglija să facă asta. I-au „răspuns”, în schimb, niște gureși pițigoi, o familie cu pui, pe care mi i-a tot trimis fericit, încă de la stadiul de ou, până la eclozarea micilor ghemotoace…Pentru nepoțelele lui, cărora le citea din poeziile mele pentru copii, m-a rugat să încropesc o poveste, și chiar să scoatem împreună o carte, cu fotografiile lui și versurile mele…
Cartea n-a apărut niciodată, dar versurile le-am regăsit în computer și îmi amintesc de mărunția lumii și, totodată, de măreția ei… De poetul Ion P. Iacob, de cărțile lui, puține, dar miezoase, senine, dar înnorate, așa cum i-a fost viața…

Din „poștală”… „muzicală”!

După o întâmplare reală, semnalată și fotografiată de poetul Ion P. Iacob

O cutie e-o cutie,
n-are cum să fie vie!
E cutia mea poștală…
Toata iarna a stat goală
și doar crivățul abia
a… „cântat” puțin prin ea.

Dar să vezi minune mare:
cum a dat un pic de soare
și a înverzit câmpia,
a „prins voce” și cutia!
O scrisoare e tăcută,
o revistă, clar, e mută,
și-atunci bufnet, gălăgie,
cine face în cutie?

Învârt cheie, deschid ușă…
Zbârrr! Un drac de pițigușă
zboară-n ramul unui tei
lângă… pițigoiul ei.
În cutie, se-nțelege,
doar prin păsărească lege
au aflat un locușor
și-au clădit un cuibușor!
Niște paie, câlți, surcele
și în cuib, opt mici mărgele,
oușoare cu opt pui…
Cum să-i lași ai nimănui?
Asta-i treabă serioasă…
Cât trudești să-ți faci o casă?

Meșteresc altă cutie
pentru cine-o vrea să-mi scrie,
pentru plicuri și ziare,
că e loc destul sub soare!
Iar pe cea cu păsărele,
„vie „ și „cu cântecele”,
voi lua-o drept model,
să fac altele la fel,
să le-anin prin crengi, în vie,
să am cânt și veselie,
că scrisori nu prea primesc,
dar de cântece tânjesc!