Spații culturale nr. 79 (2)

In memoriam

Carmen Veronica STEICIUC

(26. 10. 1968 – 1. 11. 2021)

Poetă, publicistă, organizatoare de festivaluri literare și teatrale, manager de teatru, Carmen Veronica Steiciuc a fost un valoros om de cultură al Bucovinei. Personalitatea sa a fost construită și pe marginea unor valențe mai puțin cunoscute, dar la fel de importante: a fost deopotrivă inginer, sociolog, asistent social, ghid autorizat, manager de proiecte, artist fotograf și recitator.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, fost redactor șef al revistei ,,Bucovina Literară”, fost președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni, membră a Societății Internaționale a Poeților din Washington D.C. – SUA, membră a Asociației Internaționale a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români LITERART XXI New York, membră a Ordinului Poeților Mantelați din cadrul Asociației Poesia Attiva – Unicorno, Torino, Italia, a Asociației Italienilor din România, Carmen Veronica STEICIUC a marcat deopotrivă lumea literară, prin excelență, poezia.
Carmen Veronica STEICIUC și-a făcut debutul publicistic în anul 1988, în „Pagini Bucovinene” nr. 7, (poeme). A colaborat de-a lungul anilor cu publicații precum Romanian Civilization no. 2, 1993, Romanian Cultural Fundation, Iași; (poeme) ROET, Drenthe, Hollande, 2000; (traduceri – cartea „Noiembrie la Drenthe”- Belcozar) Familia, Vatra, Tribuna, Ateneu, Flacăra, Luceafărul, Caiete botoșănene, Pagini bucovinene, Bucovina Literara, Zona literara, Ethos, Septentrion, Zburătorul, Cuvântul Libertații, Orizont, Arboroasa, Crai Nou, Origini-Romanian Roots, Caietele internaționale de poezie /Cahiers internationaux de poésie, Di nuovo insieme – RO.AS.IT, In Memoriam, Dacia Literară etc. (poeme, articole, interviuri).
A publicat: Culoarea neprevăzută a orei, Centrul de Studii Românești, Iași, 1995; The essence of a dream, Editura Cuvântul Nostru, Suceava, 2003; Poeme de religii diferite, Editura Augusta, Timișoara, 2004; Cu o pereche de aripi noi, Editura Augusta, Timișoara, 2005; Cu o pereche de aripi noi / Avec une paire d’ailes nouvelles, ediție bilingvă româno–franceză, traducere Florina Liliana Mihalovici, Editura Augusta, Timișoara, 2008; Vitrina cu dimineți circulare / La vitrine aux matins circulaires, ediție bilingvă româno-franceză, traducere Florina Liliana Mihalovici, Editura Paralela 45, Pitești, 2010; Incertitudini în formă de aripă, Colecția Opera Omnia, Editura TipoMoldova, Iași, 2011; Iahtul cu prieteni imaginari, Editura Tracus Arte, București, 2019.

himere și maci

în transparențe reci aerul se împletește
ritualuri de neînțeles în momentul acela
de unică intimitate deasupra lanului

de grâu himere în care maci senzuali
ademenitori se-ntind somnoroși pe
retina înfiorată a singurătății

divinul se ascunde în metaforă se
desprinde ușor de frontierele lumii
crește în noi iubirea necontenit

greutatea din aripi

greutatea asta din aripi e a nopții/
a întunericului? a ploii? sau a particulelor
de singurătate în care memoria împarte

imposibilul în iubiri perfect conturate? din nou
și din nou flori de câmp și ierburi proaspete
în brațele călugărilor franciscani

iubirile care nasc ploi

maria călătorește cu mine în caruselul diafan
e plină de lumină maria în buzunarele ei

cad vise colorate și mesaje criptate
în căușe de coral alb

cine locuiește pe lună? o întreb
iubirile care nasc ploi, îmi răspunde

când doarme, maria desenează în aer
frânturi dintr-un ritual mayaș

un sunet de flaut ca o regăsire

aș vrea să-ți spun că am ajuns cu bine
lumile pe care le-am traversat mi-au vorbit

rostogolind amintiri și liniști peste ierburi
ora șapte strecoară esențe subțiri ale materiei
nevorbitoare în lentilele vremii

verdele se refugiază în frunze cu ecouri
transparente cristaline la colțuri peste arbori
cu sunet de flaut ca o regăsire

iubirile imposibile nu mai sunt singure

e seară și păsările se plimbă prin ierburile proaspăt
tăiate cu salturi mici se conectează la memoria mea
încă de dimineață mi-au cerut voie

să intre în labirintul concav unde îmi țin ascunse
iubirile imposibile de nenumărate ori le-am spus
că în labirint nu intră nimeni dar ele, păsările,

au insistat m-au implorat prin arșița amiezii prin
ploaia de la ora patru s-au lăsat desenate
fotografiate chiar și într-un final m-au convins

labirintul e al lor pentru 45 de minute atât îi trebuie
soarelui să parcurgă drumul de la capătul parcului
până pe dealurile unde Lucien Suel își pregătește

cel de-al doilea roman e seară și păsările se plimbă
prin labirint iubirile imposibile nu mai sunt singure
cine mă va trezi mâine-dimineață?

știam că într-o zi forma aceea ciudată

știam că într-o zi forma aceea ciudată de pasăre vei fi tu
ca o pagină întoarsă despre care nu putem vorbi decât în scrisori
o pagină în care cuvintele sunt simpli amanți în devenire

știam că într-o zi forma aceea ciudată de arbore voi fi eu
ca o ceafă pe care sărutul imprevizibil devine ritual uneori
așteptările mele sunt lungi rădăcini înfipte în tăcerile ploii

știam că într-o zi forma ceea ciudată de piatră vom fi noi doi
valurile vor izbi cu furie materia înlănțuită din trupurile noastre
în care energii incolore își regăsesc amintirile o dată la câteva milenii

ca un abur fraged în dezechilibru

e o plăcere să văd stropii de ploaie cum coboară
în linii paralele uneori inegale fără să se înghesuie

fără să se împingă de parcă fiecare picătură își cunoaște
traiectoria prin miezul încremenit al aerului

până la acoperișul cernit care-i așteaptă mângâierea
cu o încântare aproape indecentă această aliniere

desăvârșită mă aduce mai aproape de tine atât de
aproape încât încet cadru după cadru mă transform

în picături de ploaie mă preling printre degetele aerului
prin jocul păsărilor cardinal prin extazul ierbii până la tine

urmele ploii pe coapsa ta ca un abur fraged în dezechilibru

Din poezia lumii

În traducerea lui Leo BUTNARU

Aleksei LOZINA-LOZINSKI
(1886 – 1916)

S-a născut într-o familie de medici de țară, de orientare narodnicistă. Mama îi moare în timpul unei epidemii de tifos, pe când viitorul poet avea doar doi ani. După absolvirea gimnaziului
studiază la Universitatea din Petersburg, de unde este exmatriculat pentru participare la o revoltă (sau dezordine) studențească. Arestat de trei ori. Un an, 1912-1913, îl petrece pe insula Capri, unde se întâlnește cu M. Gorki. În 1912 editează trei cărțulii de versuri (semnate: Ia. Liubiar), cu titlul comun „Contradicții”. Imaginile sale sumbre atrag atenția criticilor akmeiști, ceea ce nu i-a împiedicat pe alți exegeți să-l considere în afara școlilor și curentelor literare ale timpului. Dar afin, totuși, mișcării de primenire a prozodiei ruse. Al. Lozin-Lozinski părea să-și asume, ușor ilustrativ, destinul de poet damnat, simpatizându-și predecesorii pe linie franceză, sui generis egocentric. În 1916 editează cartea „Topuar”. În același ani, dar deja post-mortem, îi apare și volumul „Călătorii rezonabile”. Melancolic și pesimist din fire, întreprinse trei tentative de a se sinucide, în ultima din ele administrându-și o supradoză de morfină. Deschise cartea lui Verlaine, până în ultima clipă a stingerii conștiinței transcriindu-și senzațiile. A fost preocupat și de creația lui Baudelaire, din care a tradus.

Tangou

Gurmand și sibarit – sceptic vitalist sleit,
Doi contemplativi întru dispreț, mai că derbedei,
Poet entuziast, epileptic palavragiu
Și zâna străzilor – cercul amicilor mei.

E lipsit de suflet și-i crunt încă din junețe,
Aici oricare frige, ca o lumânare tâmpă…
Iar eu… Specimen mahmur și calm, nemulțumit,
Și bani, și Indii noi și-un glonț în tâmplă.

Și doar motiv de tangou în care-i încrâncenare
Și triste note-n șir legat ne-mpreunează,
Motiv ca o deșteaptă supunere deșteaptă
Ce-n ura sa mai bună păcatu-și etalează.

Iar al melancoliei desfrâu galant, subtil
Va-nfrumuseța mișcare de dans întunecată,
Când dintr-o dată în cealaltă fratele ți-l simți,
Iar în zâna străzii pe sora-ți degerată.

***

Lui L. M. R[eisner]

Din tinerețe ai trăit în lume vană, vorbăreață,
Printre multștiutoare fraze omniputinciose…
O, duduița asta din cabinetul științei și tehnicii
Cu cinica sa minte și priviri languroase!

O, stele, liber spațiu! Și sunete… Chiar ele?
Ah, anarhism! Charmant! Ah, Kant! Ah, ură de elită!
Mi-e frică de momentul în care în chinul mut
Tu vei pricepe minciuna ce-ți este hărăzită…

Dar cu ce ne atragi? Cu vesele regrete
Sau cu umbra zilelor, trăite la fel, ciudate?
Atât de mult am iubit plantele de subsol
Și pe cele din sere ce le seamănă în toate.
(1913)

Capri

Capri se înalță leit cetate
Perpendicular. Din stânci abrupte.
Aș vrea să tac măcar un an de zile
Spre-a uita că viața-mi seamănă-a prostie
Țesută-n păienjeniș de griji mărunte!

Să fiu chiar simplu și delicat, atent,
Studiind nuanțe-n faptul serilor,
Să îndrăgesc larma din cârciumioare
Și să însoțesc cortegii funerare
Alături de pescari cam tonți de felul lor.

***

Nobili ai protestului, unde sunteți,
Cavaleri ai ordinului furiei de mâine?
Unde vă e floreta – mireasa,
Unde-s oasele dușmanilor, frățâne?

Unde-i ghimpele limbii voastre?
Cine din voi prorocește furtună?
„Tuturor le-am cam șterpelit fisa!” –
Râde-n hohot vremea nebună!

***

Sunt închis în pătrat cu unghiuri plicticoase,
Sub alb cearșaf – trup lung, în sudoare,
Cu pupilele în spații sumbre asfințite,
Când tâmpitul creier e greu și sfidător
Ca faraonul în nopți ciudate, sfinte.

Cumpănesc ce-i cu lumea. În așternut, firește,
Simt senzual, ca-n tihnă și întuneric
Al gândirii scrânciob ritmic, negru, pustiit,
Ca spânzurătoarea se clatină scop sacru
Și groaza pe care-o țipă suflet-mi amuțit.

Atunci eu știu că totu-i rece, nemărginit,
Că noi, de fapt, zidim pe nisipiș iluzii,
Că necunoașterea Tainei sacramentale
Ne face-a tremura-n gaură-ntâmplătoare
Cu zâmbet strâmb pe fețe cețoase și letale.
(1916)

Mihail LOZINSKI
(1886 – 1955)

Fiu al unui celebru jurist și bibliofil pasionat, rudă îndepărtată a poetului Aleksandr Blok. După gimnaziu, pe care îl absolvă ca șef de promoție, frecventează cursuri la Universitatea din Berlin, însă avea să devină dublu licențiat al Universități din Petersburg – în drept (1909) și filologie (1911). A fost în relație de prietenie și colaborare cu Osip Mandelștam (mort în Gulag), Anna Ahmatova și Nikolai Gumiliov (acesta împușcat de bolșevici în 1921). A frecventat „Atelierul poeților”. Având relații și afinități cu akmeiștii, Mihail Lozinski mai rămâne atras și de principiile simbolismului, în special în obsesiile sale pentru problemele generale de filosofie. A publicat un singur volum de versuri, „Izvor de munte” (1916). De la mijlocul anilor ’20 se consacră exclusiv traducerilor din literatura universală (Dante, Shakespeare, Lope de Vega, Molière, Hugo, Proust, ș.a.).

Noapte albă

Ard îndepărtate săgeți de turn, cupole
De vesperale, luminoase catedrale
Și ezitând, și planând în străluciri
Coboară spre canale oglindoase
Nevăzuta noapte din văzduhuri.
Tristețea despre-acest pământ înseamnă
Mările speranțelor înluminate
Și-n tulburele noastre rătăciri
Ne e atât de radios – cu inimă obosită
De moleșită speranță să ne istovim…
Dementa noapte coborî
Peste tandra, cenușia undă-a Nevei
Și aripi de solemne coloane rostrale
Și ușoare catarge – ca umbrele,
Ca visele reflectate în vise.
Noi suntem din nou copiii cu tine
Noi – luminoasă, rătăcită insulă
În acalmia mărilor visării
Noi – ostrov de luminoase văluriri.
(1908)

***

Într-o melancolie fără sfârșit
Se revarsă zile, nopți

Basmul pământului demult a fost
Povestit cu limbaj monocord.

Încălzindu-se cu vioaie zorire,
Ochii privesc în vecie.

Mie sufletul îmi e impus
Ca o suferință sâcâitoare.
(1909)

***

Eu Ahmatovei îi sunt supus
Șarmul Annetei nu-i mai presus cumva
Decât al dragii regine din Atelier
Anna, ea, scumpa Andreevana
_____
*Atelier – „Atelierul poeților” al akmeiștilor.

Petersburg

Ca-n inimi recrutate fantomele orândei
Apar în înserări de urbe funeste arătări,
Focuri depărtate, flăcări de răboj
Peste fumul vremii herburi și visări.
Tu în rafale reci întâmpini anii tulburi
Orașul meu, stăpân de ape nelumite
Fregată-a bucuriei pornită-n fapt de zori
Spre mările-anonime, strâmtori, stânci tăinuite.
Și, mort, la hartă, busolă îți stă cârmuitorul
Pătruns de fericirea unui vis opac
Urmându-și calea ferm spre-nsângerate zări
Citind în prevestiri și-nscrisuri, peste veac.
(1913)

Seara de pe urmă

Ultima intenție (de)spre același lucru
Și mai mult n-ar trebui nimic,
Arzi, peste fatalul vis negriu,
Tu candelă cu pâlpâitul mic.

Și cine-ar povesti, cine-ar înțelege
Ce întuneric greu clatină flăcăruia
Ce miere neagră a tainicului soare
Respiră-n unda ei, croindu-și cărăruie?

Privește: ea absoarbe-adânc lumina
Ca de jertfă rana inimii, când doare.
Memoria și bezna vremii ce-a murit
Le torn în aste două fumurii pahare.

Azi va fi a judecății noapte grea
Azi bezna ne învăluie-perdea.
Eu o atare băutură încă n-a fost
Să-ncerc în viață-moartea mea.

E timpul. E orbire după geam,
Sălbatice zăpezi în prăznuire.
Ce strașnic vin! Esența lui fatală!
Ce sânge, ce pieire, risipă peste fire!
(1921)

Dmitri MAIZELS
(1888 – 1972)

O fi fost o fire ceva mai discretă, mai prudentă: din puținele date biografice care i se cunosc, anul nașterii s-a descoperit într-un loc, iar cel al morții – în alt… izvor, ambele precizate cu întârziere – inițial, tandemul biblio-bio-moarte fiindu-i (s)criptat ca (1888? – după 1938). Apoi s-a aflat că și (pre)numele său nu e cel autentic, ci un pseudonim, în acte figurând ca David. În 1918, la Petrograd (toponim deja „rusificat”, cel de Petersburg fiind interzis, oficial, după ce izbucnise războiul ruso-german, în 1914…), Dmitri Maizels avea să-și publice unicul volum de versuri, „Cala”. La începutul anilor ’20 este unul din liderii Uniunii Poeților din Reazan, publică în almanahuri editate de această organizație.
În 1921 se află printre semnatarii manifestului poeților-luminiști, curent literar apărut la confluențele sumbru-dramatice (de unde, probabil, și aspirația la ceva… lumină) ale comunismului de război și NEP-ului (Noii Politici Economice). (Alte semnături sub acea declarație: Veniamin Kissin, Nikolai Reșcikov, Taras Maciteta, Natalia Rugușeva.)
În anii ’30 Maizels se reapare în domeniile literare, de data aceasta ca traducător din noua poezie engleză (Thomas Hardy, James Joyce). Ultimele mărturii ale prezenței sale în arta scrisului țin de corespondența cu editura de stat, căreia îi propune să publice traduceri din Walt Whitman. Un acord final deloc minor…

A doua primăvară
Lui Vladimir Zlobin

Ce vesel e! Încă nu i-au ucis pre toți.
Al străzilor scrânciob e beat, rotit înalt,
Tresaltă, zdruncinat, obraznice-automobile
Și soarele spală caldarâm și asfalt…

Ai fetelor obraji din nou ard de emoții –
Au pripa nu le-nțeapă tandru fina piele?
Iar panglicile negru-galbene-n petlițe
Nu ar fi chiar roșii, roșii flori și ele?

Din țărână răsar ierburile dese,
Iunie va fi otova de albăstrele plin, –
Unde cu urlete, demente și mărețe,
Armate s-au scuipat cu plumb și cu venin.

***

Toamnă dragă,
Amară,
Necontenite-nvârtejiri, peste-o mie.
De pe lumea cealaltă,
Firma croncănește:
Producție de sicrie.

În apus
Norul străluminează
Ca o viperă albă
Sau o bălană ursă polară.
Și totul e de neînturnat,
Totu-i a iarnă.

Alb și negru.
Eu sunt dansul zăpezii
Prin rămurișul smolit.
Prin nepământeană moarte
Din mine prin lume s-or răspândi
Iubire, ierburi, vânt aiurit.

***

Peste câmpii cărunte
Potecă, drum –
Zare albă prin neagră palisadă.
Focuri. Fum.
Tu unde ești?
Despre ce
Ar hăuli vifornița?
Despre urlet de lup
În clipa cea moartă.
Apoi
Beznă otova
Ca-n lumea de apoi.
Cu fața la pământ
În adâncul pământului te-afunzi,
Neputând ție însuți cu un opaiț
Să-ți surâzi.
Zvonurile sfărâmate
Vor bubui-n timpane,
Sufletul
E-n neagră pâslă
Și negre arcane.
Ai putea pe tine
Să te regăsești
Prin lumina înzăpezită
Ori prin sonora ploaie
În iarba albastră
Uneori
De grindină repezită?

Bulboană

Ochii lânceziră
De grele liniști-mii,
Smârcul pământesc
Ascute colțul lunii.

Nu va fi nimica –
Umbre la vedere.
Cine râvni minunea
Cu ochi în priveghere, –

Iată, se îneacă-n hăul
Apei sclipicioase,
Sonor despicând bezna
Cu scântei miezoase…

Și bine-o fi, și groaznic
Când jocul frânt în oră –
Va surâde umed
Adânc beznatica soră…
(1918)