Spații culturale nr. 47 (8)

Magdalena HĂRĂBOR

SLOIURI DE GHEAȚĂ

Sloiuri de gheață
Topesc deșertul din mine
Brațele își înalță rădăcinile
Când torța nopții arde
Tot ce n-ar trebui uitat.
Amintirea nu trăiește
în vălmășagul de amintiri
terorizat, timpul
s-a văzut gol în oglindă
și, speriat, strigă
vulturul nu-și despică gheara
în mulțimea de păcate
s-a săturat de atâta vânat
se odihnește acum pe o piatră de hotar
s-a războit destul cu sângele
și-a dușmănit destul carnea
s-a lăsat străpuns de săgeți
stă în așteptarea îngerului…

soarele topește sloiul de gheață
torța naște flacăra vie –
izvor de lumină
în mine.

HAOTIC

n-am nimic în minte acum
nici cântul de odinioară
nici vântul de aseară
copiez doar începutul din
lumea care-a fost
restul las așa
să se desfășoare
la întâmplare
nu-mi pasă ce clocește viitorul
respir bucurie
nu-mi mai simt trecerea
și zic că nu e grav
aș minți
nu pot să spun tot ce am în mine
gândul mă refuză
ideea fuge de ea însăși
rămâne tăcerea,
liniștea de demult
care, în sfârșit,
m-a găsit.

STRĂINI ÎN PIELEA NOASTRĂ

Străini în pielea noastră
Îmbrăcăm alte haine
de sărbătoare
Ca să pornim la drum
Cu visul etern la cingătoare
Ning zările cu ploi calde
și vara își țese taina
în povestea cu înaripați cai
și frumoase cosânzene
totul se schimbă
când zădărniciile se amestecă
în amalgamuri indecente
nimic nu mai este cum a fost
și anotimpul sapă în amintiri
după copilul de altădată
rostul umblă după rostul lui
rătăciți în viețile celorlalți
străini în pielea noastră
punem întrebări
așteptăm răspunsuri fără cuvânt
ne lăsăm înveliți în amăgiri
și străluciri comode
ne lepădăm de repedea trecere
cerșind un fir
de nemurire.

VINE O ZI

Când îți aduci aminte
Ce ai vrut să uiți
Punctul de unde ai pornit
sau pragul pe care nu ai putut să-l treci
ca să ajungi până la tine
vine o zi
când vrei să uiți de tine
așa cum te-au cunoscut
prietenii și dușmanii
vine o zi
când te uiți în oglindă:
raze de soare peste munți și mare
ai strâns în ochii tăi
tot universul…
nu mai curg lacrimi
zilele încă se duc, nechemate
va veni o zi când vei fi
cea mai fierbinte dorință
a ta.

DOAR O CLIPĂ

Să rămâi
în gândul meu hoinar
râu nesecat îmi este dorul…
Din gânduri hoinare
lumea mea
se poate naște din nou;
învolburează-mi zilele,
tulbură-mi inima
cu valuri în furtună,
rănește-mi dragostea
cu ascuțișul privirilor tale,
înșală-mi așteptările,
doar așa mă pot izbăvi
de tine.

DIMINEȚI

Geana de lumină
sărută blând pământul
sub pleoapele de zări
noaptea-și leapădă veșmântul;
cocorii albi își dau întâlnire
sub firele de rouă
în tainic ceas,
în adieri de lire
întinerește chipul
sub raze dulci ivite.

Nu mai rămân în noi
ochii triști;
lacrimile
se vor preface-n diamante

Sufletele goale
s-or umple
de bucurie,
presăra-vom
petale de roze
peste vise stinghere,
sămânța nădejdii
sădită cu iubire
niciodată nu piere…

DEZACORDURI

Fanfara cântă-o melodie
Un marș al tău de nebunie
Elogiu timpului rebel
Se-aude-n mine și în trecători
Cânta fanfara o melodie
Ofrandă timpului rebel
o-aud în mine nu și-n trecători
fanfara cânt-a agonie
e marșul nostru –n decibeli

DANSEAZĂ-N MINE

picuri de ploaie
prinse în mâinile mele fericite
amiezi de vară nesfârșite
în joc de lumini
privirile
pribegi amintiri
rup vraja nopții
aprins ca un far
gândul îmbrățișează
depărtările…

Dansează-n mine
picuri de ploaie

tremură-n zori
la ferestre
copilăria.

Sorin CĂLIN

Diluvian

Nu văd nimic rău în gestul de-a te confesa lui dumnezeu,
Nici în cel de-a vorbi cu tine însuți,
Căci toate rugile, de ateu, de credință,
Stau de la sine în om.
Ce facem totuși cu orbii?
Cum să le dezvălui chipul și asemănarea lui,
Prin ce coduri și forme tactile trebuie să treacă
Pentru ochii, gura și nasul de duh?
Ce minciuni o să le șoptim muților?
Cum o să-i facem să se roage pe limba lor,
Și nu pe a noastră, să-și spună singuri amin,
Cu abc-ul morților?
Ce rugi o să asculte surzii?
Cum o să-i înalțe imnul de slavă,
Prin ce cântec afon să-și facă cruce
La propria înmormântare?
Nu văd nimic rău în gestul de a da la naiba și la dracu,
Nici în cel de-a dormi cu tine însuți,
Căci toate blestemele, de dumnezeu, de tată și fiu,
Stau de la sine în domn.

Nicolae MĂTCAȘ

SONETE

Lumina vie a credinței tale

Traseul său spre veacu-ncins în dale
Îl ține ferm de circa cinci decenii.
La cât e de fidel menirii sale,
Precis va sta aici și cinci milenii.

Ca frate-său, răzând din episcenii,
Ce stă-n Alexandria și-n anale,
Mezinul din Constanța e la denii,
Că-i ceață, ploaie, zloată, plâns și jale.

Acestui far mereu la priveghere,
Tăriei lui de crez bazilicale,
Când plec, le datorez și-o-napoiere.

Taifunuri când mă-nvârt în sorb în larg,
Mă ferecă Ulysse de catarg
Lumina vie a credinței tale.

Poveste ca-n romane de iubire

Căzut, la mal, cu-arípile sleite
În lungul drum riscant peste ocean,
Desface fracul larg un cormoran,
Confrații salutându-și, pasămite.

O grație îl scoate la liman
Din brațul dur de insule vrăjite,
Iar el (să n-o mai dăm pe ocolite)
De-aceea și ajunse la aman.

Poveste ca-n romane de iubire:
De dragul pinguinei-notătoare
Sărmanul mire-a renunțat să zboare,
Fiind și azi nebun de fericire.

Așa-l răpi un dans din Reconquista*
Pe-un fiu de crai din neam de Burebista.

Visa-mi-te-aș, o, salcie, fecioară

Cum simte gerul, corpul tău exudă.
Rochița-ți scoți ca fetele-n nămiezi.
Pe mal de lac rămâi ca Eva, nudă,
Căci tu la frigul iernii te bronzezi.

Te scalzi în chiciuri, burnițe, zăpezi.
Zglobiii fulgi îți flutur’ ca o fludă.
Cristalele Swarovski, țurțuri-iezi,
Sclipesc în plete ochiuri din paludă.

Când te invită crivățul la vals,
Te legeni ca un boi de domnișoară
În mândra horă-a fetelor la țară
Și scârțâi doar când ia o notă fals.

Visa-mi-te-aș, o, salcie, fecioară,
Să văd cum te bronzezi și-n plină vară!

Nu cine-o puse-n cale fu nebun

O crâșmă-n drum prin huci și-o crâșmăriță
Cu ochi sticlind ca din amnar scântei.
Cum o văzu, un nadă la femei,
Îi și căzu cu tronc la linguriță.

Săgeți de foc, o dușcă, două, trei,
O cam, deșanț, cu decolteu glumiță…
Roșind ușor, cinstita cuconiță
Mimă că-și strigă soțul din bordei.

Cum nu găsise leac la inimioară,
Drumețul dădu foc la cârciumioară.

Așa-i când dracu-și bagă-n trebi codița
Ori când îți intră-n cap vreun gărgăun.
Nu cine-o puse-n cale fu nebun,
Ci cui i-ntoarse capul crâșmărița.