Propoziții pretențioase – Adipică
Întoarcerea la marginea orașului m-a mai liniștit. Doar încercații știu cum e să fii pe câmp, să n-ai mijloc rapid propriu de locomoție, la voia….
A fost destul de nasol înainte de-a lua tata carnet. Un soi de lașitate a fiecăruia dintre noi, atracția pentru automobil, ne-a ținut pe șeile bicicletelor destui ani, șei pe care le adorase tata din copilărie, și ne aduceau nouă destule motive de a înjura…. Că nu țineau scările bine și mai alunecau, că ne puteau duce la pieire în traficul sălbatic al urbei trezite din amorțeala conservatoare. Motivul pentru care am ajuns la Dan Toaia, la Casa de piatră, se găsea cu ani în urmă, după ce peticisem chioșcul instalat la vechea sa locuințe și câteva coșuri cu pălărie pentru eliminarea căldurii și fumului din bucătărie la restaurant, pentru care adoptai la montajul celor două, cu dimensiuni mari ale diametrelor, operațiuni speciale. Nu grele, dar nici ușoare, găurirea tablei, a scândurilor, a tavanului durează și oricât de perfect cercul trasat, la încercarea de introducere a burlanului dai greș, nu încape, un pic de pantă dezvoltă cercul în oval. Asta pentru cine a reținut din geometria în spațiu câte ceva. La ,,prietenul” Toia multe mărunte și destule imense. Prieten după zisa lui Gabi Sifonaru: ,,Noi n-avem nimic, s-au certat firmele între le!” Cum de altfel își adresau toți din cercul amical ulterior sintagma. În cea mai mare bășcălie. Să v-o spun p-aia dreaptă. N-am vrut să am a face cu Dan. Exista dinainte un conflict, declanșat pe motive…. De la o nuntă. Noi cântam zilnic la Poienița, alde ,,Fiord”-ul lui Toaia doar ocazional. A se înțelege numele ca 2/3 din fosta componență a trupei de la Casa Armatei: el și Florin Pîrnuș. Costică, Arcuș și restul perindați după intrarea lor în fluxul programelor de seară la restaurante, doar repoziționări în funcție de cum se învârteau zarurile norocirii. Azi erau împreună, mâine se certau și peste-un timp reveneau. Lăsând poveștile de ,,dragoste” acolo unde le-a fost locul, în Muzicanții…, râca pornită într-o dimineață de toamnă n-am putut-o uita ușor, mai ales că se amenințase cu bătaia și n-o să mă vedeți adorând descărcarea de pumni și picioare. Cum spiritul mi-e de justițiar și cum nu adoarme niciodată, deși în zorii trecuți ai festivităților cu dans, chiu și dar, după miile de șiruri de note ar trebui să dispară orice urmă de reacțiune. Ba deloc! Se umflă mușchii, se ridică perii și se urlă. Toleranță zero admisiei. ,,Să-și ia sculele de-aici și să se ducă dracului!” Suficient să audă unul, se adună toți. ,,Ce-ai Fulgerică, ți s-a urât cu binele?” cu pumnii gata de atac. A sărit în apărare numai Tamba, Mască s-a ascuns, cum de obicei nu-i dădeai de urmă, iar Bebi nu putea sări la naș și nașul nașului. De atunci, ca un om cu minte, l-am ocolit pe Toaia. Insistențele lui tata, fiindcă la prima descindere la restaurant, ca meseriaș, n-am vrut să merg și nici să iau vreun ban, cele două-trei coșuri de fum erau îngrămădite unele într-altele și în preajma unui stâlp de înaltă tensiune ieșit din clădirea aferentă bucătăriei. Prin urmare, stâlpii pozați în mijlocul șoselelor sunt nimic pe lângă cel ,,plantat” în acareturile Casei de Piatră. Doar că odată înconjurat de table și masticuri, acolo înțepenește, nu ca părul doamnei de pe Eminescu și ca bradul chebap-istului de vizavi de parc, trunchi-con-uit de Cristi și tata anul trecut sau în 2019. E cam de nedescris întregul areal. La față toate bune și reconstruibile. Parter plus etaj ulterior, vulcanizare alăturată. În dos adăugiri la nou și vechi, locuri de depozitare și porcărie, loc de ,,dezasamblat” cojile de cartofi, ceapă, usturoi, varză, castraveți, pieile și carnea de pe animale, solzii de pește…. Un bazar fluctuant.
