Spații culturale nr. 47 (4)
DEBUT
Ionuț CRISTACHE
reper piramidal 42
oamenii
pot distruge lumea.
(argument:) un pictor tânăr
se lucrează trei săptămâni la un tablou.
i-a ieșit. e foarte mulțumit de el.
i se pare capodopera lui.
trebuie să-l vândă, dar prețul nu-i convine.
constată că pasiunea lui nu-i va hrăni creierul cu glucoză,
nu îi va plăti chiria și nici utilitățile, așa că
își ia o slujbă nedorită
dar bine plătită.
nu mai are entuziasmul copilului care
a primit pânza și primul set de acuarele,
nu mai are satisfacția adolescentului care
și-a construit singur un șevalet.
e un animal acum.
are privirea doar înainte, direcționată
de ochelarii de protecție, de ochelarii de cal
dar nu e vizionar, el
nu mai este
el.
ne îndepărtăm
de noi înșine.
– ce e ăsta?
– e costumul de ieșit afară.
e acel costum pe care care îl luăm automat
și inconștient de fiecare dată când ieșim pe ușă.
costum pe care ni-l croim singuri
după un anumit tipar în așa fel
încât să fie pe placul
celorlalți.
e gri,
culoare monotonă
pentru că celorlalți nu le place
verdele neon sau rozul bombon.
facem asta dintr-o frică idioată de a nu fi acceptați.
uităm să mâncăm
ceva făcut de noi și
să avem bucuria lucrului bine făcut,
preferăm să mâncăm de la fast-food
și să ne simțim mizerabili.
e mai comod așa. ceilalți
semeni spun că
suntem buni așa cum suntem
că avem un tipar după care trăim.
plătim taxe, muncim,
trăim atât cât putem
munci
și apoi murim.
“same rules apply!”
ne trădăm
pe noi înșine (seara).
dintr-un grup de oameni
de semeni, de prieteni se extrage
ca dintr-un pachet de cărți de joc o carte
aleatoriu, un ins, care, nu sunt eu norocosul
și nici sufletul pereche mie nu este
ci un neprieten
a cărui
evoluție s-a
bazat pe singurătate
sub lozinca – să nu știe sânga
ce face dreapta. din supremația eului
în care a trăit se consideră omul perfect
și, la ruga mea, găsește de cuviință
să nu-mi ofere umăr de sprijin
din preaplinul
său…
din tabloul
minuțios pictat peste zi
dezgustător culorile
cad
Radu CÂRNECI
Acum e ochiul de-ntuneric mare
Acum e ochiul de-ntuneric mare
asemeni unui drum cu stinși copaci
și teamă timpu-n care te dezbraci
tu, către alt liman, fără scăpare
(Mari imnuri dorm în adormiții maci
când clipa s-a oprit pe gând și doare
și-i trupul tău câmpie–mbietoare
și ard în tine și tu-n mine taci…)
De vei porni să cânți, plesni-vor norii
și ierburile vor țipa iubind
bărbați, copacii te-or privi cu jind
se vor aprinde de la tine sorii
iar eu, pământ voi fi cu glasul stins
păstrând în mine ochiul necuprins…
Aștept cu trupul înflorit
Aștept cu trupul înflorit
sub cortul naltului de stele
cu mâinile-nflorind rebele
cu degetele-n infinit
La tâmple flori rotind inele
pe umeri vâsc de dor mocnit
cu gleznele-n înmugurit
cu mijlocul de iederi grele
Demetra, vino, tu, acum
din ierburi, dinspre mări egee
întruchipează-te din fum
e timpul nostru blândă zee
să binecuvântăm un drum
să dăm bărbatului femeie!
În rândul celor mai bogați m-adun
În rândul celor mai bogați m-adun
abia mișcându-mi trupul de odoare:
pe fruntea-mi aștri, aur își repun,
mă dor la-ncheieturi mărgăritare.
O, și e-n toate-un ochi de doruri bun
ca turnuri strălucind în sărbătoare
și munți străvechi tăcerea își răpun
la pașii mei efluviind în soare.
Sub marile poveri nu mă lăsa
– de-atâtea bogății frumusețea piere
și zbuciumul în gest de osana –
grăbește-te, tăcuta mea durere:
e timp acum spre-ncununarea ta
sub semn de muzici și ninsori din stele…
De zare ești, femeia mea înaltă
De zare ești, femeia mea înaltă
câmpii rotesc spre tine,-nvăluind
cântarea mea și clopote de-argint
coboară cer în lutul ce tresaltă.
De când aștept! Și zorii iar mă prind
la chipul tău râvnind cu gest de daltă
și te sculptez și soare-ți dau, căci altă
minune nu găsește-al meu colind.
Sosește, deci! Sunt numai dans și nuntă
în mine-s păsări și păduri și vânt
și-n frunte de mai port durerea sfântă
în tâmple-mi suie vuietul tău blând
ce-mi luminează sângele, iar gura
îți prinde-n imnu-n imnuri orfice făptura.
Beție dulce peste noi
Beție dulce peste noi
precum o aurită ceață
și vinu-n despletite ploi
iluminând de dimineață
Și vorba stinsă-n amândoi
și gândul miez ce se răsfață
iar vinu-n furtunos șuvoi
acoperind o altă față
Și peste prieteni, împrejur
amiaza o să-aducă somnul
ci noi cu focul nostru pur
vom arde smirnă pentru Domnul
Apoi ne vom pătrunde-ncet
și obosiți, cu gest ascet…
Sunt arbore și vânt și-nseninare
Sunt arbore și vânt și-nseninare
și ploaie și lumină ondulând
și drum cu vârful peste depărtare
și mai ales sunt gând, mereu sunt gând
Și cer adânc și-adâncă înălțare
și-n fiecare stea sunt ochi văzând
și-n sânge o imensă-nvolburare
ca mări ce mă inundă rând pe rând.
În toate sunt, nu poți fugi de mine
durerea mea la care mă adun
înalt de domn, cu nesfârșirea-n sine.
Deci înflorește spre semințe bune
când te-nconjur c-un univers nebun:
balansul meu de blond și de minune…
Esențe de lumini surâsul tău
Esențe de lumini surâsul tău
– enigmă scumpă-n scumpele odoare –
o ceață dulce peste tot ce moare
și aurie peste-adâncul hău.
De unde vii, ce astru-sfinx te doare
și care zee arde-n chipul tău
eternizând? De ce sublimul rău
te-nvăpăie cu aspra lui dogoare?
Rămâi așa! de nesfârșit e clipa
și prinde-n ea, splendorilor, risipa
înveșnicind o imnică-ardoare.
O, Doamna mea, genunchiul mi-e de dor
și ochiu-aprins în aura de soare
în jurul tău mereu risipitor…
E muzica tăcere de altar
E muzica tăcere de altar
cu vechi icoane aiurind în slavă
când psalmul ʼtinde aripa lui gravă
între noi doi ispititor hotar.
Și însetat sorb dulcea lui otravă
în sângele-mi, ne-nduplecat avar
simțind în ea răsufletul amar
și carnea ta de-atâta gând bolnavă.
Să nu se stingă, vai, tăcerea asta
cu-ademeniri în melodii prelungi
nu vreau lucirea zorilor, nefasta
Un imn să fie între noi distanța
cădelnițând cu-adâncile-i porunci
și-abia în urmă, iarăși, cutezanța…
…Bat clopote în suflet – și aud
…Bat clopote în suflet – și aud
păsări de sud și nord zvâcnind în tâmple
iar stelele-mi inundă ochii când pe
văpaia lor zăresc slăvitul nud.
O, dansul-imn cu largi volute suple
când ierburilor dai dorit sărut
din tainele pământului tău crud
mai toarnă mir și patima mi-o umple
Și peste mine vino și tămâie
mireasma ta, cădelnițând ușor
gol sânul tău deasupra mea rămâie
încingă luna lui un foc sonor
Iar sângele să cânte și să joace
dezlănțuit de moartea lui, dincoace…
Ne protejează, cine, iubito, care zeu
Ne protejează, cine, iubito, care zeu
pătrunde-n carnea noastră și ne îmbracă chipul?
El ne scrâșnește piatra, călcându-ne nisipul
mereu ne-mbogățește, golindu-ne mereu!
De când mă știu de slavă îmi este arhetipul
de când exiști în tine-i un zbor de curcubeu
și între noi nu noaptea se despletește greu
ci aurora joacă pe bolta frunții nimbul.
Și totuși e o taină, jur împrejur de noi
vibrează o putere, ne-ncercuie frumoasă
ea ne clădește munții, ne-nvăluie cu ploi
și împreună cerul cu mlaștina umbroasă
Iar ție-ți suie gândul, făcându-te de lună
și-n jurul tău, eu, clopot, ce-n valea nopții sună…
Ion ROȘIORU
Pantumuri
74
Taximetristul romantic așteaptă
Să-i umple mașina mireasma de tei.
Mă apropii spunându-i în șoaptă:
-Du-o la gară și-ți ofer cât vrei!
75
Castanii-s candelabre pline
De lumânări arzând floral.
Ca niciodată, rug de tine,
Febril mă mistuiesc total!
76
La intrarea-n parcul solitar
Doi tei teribili fac de pază.
Așteaptă-mă în prag de Cireșar,
Mireasmă care luminează!
77
De cea din urmă piatră livada-i răvășită
Și pomii plâng amarnic prăpădul de sub ei.
Deloc altminteri după o ceartă îndârjită
Nu ne arată ochii ce-au împroșcat scântei!
78
Învolburatul râu de munte
Mătură tot ce-i stă în cale.
Mult prea fragila noastră punte
S-a șters din visurile tale!
79
Foițele de aur fine plutesc pe apele termale
La Germisara când irumpe a taină clopotul străbun.
Îmi amintesc terapeutic karatele ființei tale
Somat de inima albastră în vers cu tine să m-adun!
80
Un pescăruș și un hulub în zbor:
Unu-i de nea, de smoală-i celălalt.
Devin subit extrem de visător
Și-i dau frâu liber setei de înalt!
81
Din roșul lut malgaș apar
Mici așchii de safir când plouă tare.
Din lacrimi mi se iscă versul rar
Când ura ta statornică mă doare!
82
Superbi, bujorii de pădure
Dispar la sărbătoarea lor.
Aș vrea ca Domnul să se-ndure
Și-n plină glorie să mor!
83
Ciupercile otrăvitoare sunt
Întotdeauna foarte arătoase.
Să nu mă întrebați de ce mă-ncrunt
Tăcut în preajma fetelor frumoase!
84
Pentr-un vin de viață lungă sunt striviți
Ciorchinii-n joc nebun de fete goale.
Nu altfel vreau, trăirilor, să-mi fiți
Când îmi ritmez poemele totale!
85
La marginea cetății moarte
Se coc măslinele berbere.
Elaborând o nouă carte
Mai rup din suflet o durere!
86
Din pricina cicloanelor dese
Tamarinu-i acerb răsucit.
De când mă știu destinu-mi țese
Sub pași un traseu încâlcit!
87
Pe secetă, oricare prund salin
Își etalează fața orbitoare.
Pornit să te descoper prin destin
Îmi lustruiesc armurile de sare!
88
Fluviul își poartă
Apa spre liman.
Timpul nu mă iartă,
Îl implor în van!
89
În brazda nouă prinde să presare
Petale moi zefirul aprilin.
Sclipea, la prima noastră sărutare,
Un fulg de nea pe gura ta carmin!
90
Umbra unei păsări s-a izbit violent
În zorii tulburi de fereastra rece.
Sufletul meu se zbate penitent
Când dă iubirea semne c-o să plece!
91
Cenușa vulcanică face să fiarbă
Apa lacului vecin zile-n șir.
Câtă vreme dragostea mi-i oarbă,
Prin toți porii-n suflet te aspir!
92
Sub fulger lung icnește cucuveaua
Cu glasu-i sacadat, astmatiform.
Înfiorată-mi tremură perdeaua
Și până mâine nu mai pot s-adorm!
93
În Deșertul Oman o rețea de falaj
Pulsează viață-n orișice măslin.
Faptul că te iubesc îmi dă curaj
Să te absorb cu totul în destin!
94
Deasupra bietei cruci de fier forjat
Când plouă plânge salcia pletoasă.
De cel ce-aici cândva a decedat
Nimănui altcuiva nu-i mai pasă!
95
Pline de zahăr, albe și cărnoase
Râd fructele în dudul de la drum.
Îmi amintesc de viermii de mătase
Crescuți cândva și nu le mai adun!
96
În curtea casei bântuite
Cresc mărăcinii până-n prag.
Din fața fiarei încolțite
Sunt nevoit să mă retrag!
97
Sub teiul de curând înflorit
Un ins își aprinde țigara de zor.
Mi-l imaginez pe Dumnezeu ațipit
În grădina-I fără pic de răzor!
98
Dezafectat, aerodromul regal
E năpădit de măceși și scaieți.
E frânt în mine orice zbor astral
Pe viață rob zăbavnicei tristeți!
99
Lumina unei flori presate-n carte
E zâmbetul etern al fostei stele.
Înclin să cred că și de peste moarte
Te voi iubi prin versurile mele!
100
Indianca tânără cântă
Mantra Gayatri în zori.
Mă cuprinde o liniște sfântă
Și uit pe furiș că mă dori!
101
Se pierde trenu-n zare
Și-n gară-o vreme-i fum.
Cu singura-ți scrisoare
Aprind un rug acum!
