Spații culturale nr. 47 (3)
Adrian MUNTEANU
POVEȘTI FĂRĂ SFÂRȘIT
jurnal de călătorie artistică în Canada
Episodul 11
Miercuri 18 iunie 2003, Ottawa
La ora 8, dus de doamna Rodica, îmi încep plimbarea spre centru. Pe drum mi-a lămurit câteva particularități ale capitalei canadiene. Ceea ce aflasem și văzusem și în ziua anterioară se confirmă acum. Centrul metropolei este înconjurat de ceea ce se numește Centura Verde, un brâu de verdeață, cu efect favorabil asupra curățirii aerului și a stării de liniște și civilizație. Ottawa are două râuri, unul purtându-i numele. Pe ele sunt insulițe, una fiind Victoria. Ambele râuri sunt navigabile. De altfel, și domnul Eugen are barcă cu motor și e mare pescar. Peste râuri se întind, din loc în loc, poduri. Pe unul am trecut și eu astăzi de două ori. Are două benzi pentru mașini, câte una pentru fiecare sens, o bandă pentru pietoni, una pentru bicicliști și alta pentru roleri. În drum am văzut domeniul guvernatoarei Canadei, care este de origine asiatică. E foarte populară și organizează în fiecare duminică o întâlnire cu locuitorii, la care dă de mâncare tuturor. La ora 17 se servește ceaiul pentru cei care o vizitează. La puțină distanță, pe partea cealaltă a mașinii, doamna Rodica îmi arată vila primului ministru, o clădire cu fața spre râu. Mai departe este vila șefului opoziției. De-a lungul drumului, într-o zonă împădurită, se ascund vederii sediile ambasadelor și vilele senatorilor.
În centru, doamna Rodica face un ocol pe la câteva obiective mari, îmi indică ce ar merita văzut și cu ce autobuz trebuie să mă întorc. Mă lasă pe o stradă centrală, în dreptul unei piețe, și se îndreaptă spre școală. Este ora 8,30. Am o zi întreagă în față pentru hoinăreală.
Am intrat mai întâi în Major`s Hall Park, care face legătura cu Parlamentul. Am o hartă la mine și sper să mă descurc. Primul gând este să ajung la Parlament. Îl zăresc în depărtare, printre case, pe o colină. Până la el, străbat parcul și mă așez pe o bancă, să consult harta. La ora 12 aveam întâlnire cu Teodora Cosac, la intersecția dintre Queen și Back. Descopăr pe hartă locul și constat că este foarte aproape. Plec mai departe spre Parlament și ajung acolo în momentul în care un grup de elevi, flancați de profesori, se pregăteau să intre. Mă alătur și eu grupului. Profesorul din spate mă întreabă dacă nu vreau să-mi facă loc, ca să-i depășesc. Îi fac semn că nu. Mă simțeam bine așa, însoțit. Ajungem la locul unde se controlau bagajele și persoanele. Polițistul de la intrare intuiește că nu fac parte din grup și mă întreabă de sănătate. Îi spun că sunt singur și îmi cere ceva, probabil o hârtie. Când îi spun că nu am, mă invită politicos spre biroul de informații, de unde m-aș putea alătura unui grup de vizitatori adulți. Plec spre direcția indicată. Mult mai târziu mi-am dat seama că a fost mai bine că m-a oprit. Altfel ajungeam la control și se descoperea că sunt un intrus care nu a respectat regulile de intrare. Atunci putea să fie mai rău, iar pătrunderea mea să dea de bănuit. Nu îmi dau seama exact unde trebuie să ajung. Indicatoarele conduc spre o direcție care depășește cadrul clădirii, probabil pe un traseu care înconjoară Parlamentul. Dau de o ușă pe care intră angajații. Fac un ocol și mă reîntorc. Două mașini veghează pe cele două laturi ale clădirii și mă gândesc că nehotărârea mea ar putea să le trezească suspiciuni polițiștilor. Zăresc un cort alb și mă îndrept într-acolo. Scrie că e centrul de primire al vizitatorilor, dar nu e deschis încă. Bănuiesc că programul începe la ora 9 și până atunci nu mai e mult. Deja observ, la poarta principală, un grup care pare să se adune. Mă îndrept spre ei cu gând să mă alătur. Mă uit la clădire. Sunt chiar în fața turnului central. Mai este unul, ceva mai mic, la o clădire alăturată, identică în privința materialelor de construcție folosite. Seamănă oarecum cu zidurile Bisericii Negre de la mine, de acasă, dar tenta cenușie, cu zone mai închise, s-a realizat aici în mod deliberat, față de biserica brașoveană care arată astfel în urma unui incendiu. De grup se alătură o fată cu ecuson, o ghidă care explică unei femei ce pare să conducă grupul, că trebuie să ia niște bilete speciale pentru fiecare persoană Femeia pleacă spre cortul descoperit de mine și care între timp s-a deschis. După cinci minute revine cu mai multe bilete. Îmi dau seama că nu am ce căuta acolo și mă îndrept și eu spre cort. În spatele unei tejghele stau trei fete in bluze gri, dar nu-mi dau seama ce fac, ce rol joacă. Observ că pe niște bănci așezate în semicerc stau câțiva oameni și așteaptă. După câteva minute, una dintre cele trei fete în bluză gri își face apariția și anunță că se va porni vizita pentru cei care au optat pentru explicații în limba engleză. Apare un ghid tinerel, cu ochelari. Zâmbește și invită grupul spre intrarea în clădire. Așa ajungem la punctul de control. Ca și la aeroport, sunt invitat să pun toate obiectele din buzunar într-un coș. Mi se cere să dau jos și borseta de la gât. Când trec prin dreptul porții, alarma se pornește. Sunt preluat de unul dintre oamenii de pază și mi se cere din nou să scot tot din buzunare. Mai găsesc pieptenele și spray-ul cu nitroglicerină. Le predau. Mă examinează cu bagheta în față și în spate. Descoperă medalionul de la gât. Îl ridică. În sfârșit, alarma tace. Îmi recuperez lucrurile și mă duc după grupul cu care intrasem. Ghidul mă întreabă ceva și îi spun că nu știu limba engleză. Mă lasă în pace, nu prezint interes. La intrarea în clădirea propriu-zisă, ghidul cere fiecăruia biletul de intrare. Acum observ că toți au bilete pe care sunt scrise niște numere. Nu știu ce să fac. Îmi imaginez că va veni rândul meu și mă voi face de râs, dacă nu cumva, pentru a doua oară, voi da de bănuit. Într-un moment de neatenție a celor din față, mă hotărăsc să mă retrag, pe furiș, ca să nu dau naștere la întrebări care ar fi fost stânjenitoare. Părăsesc clădirea și mă îndepărtez cu o stare de umilință. Iau drumul străzilor apropiate, pe de o parte pentru a recunoaște intersecția unde va trebui să fiu la ora 12, și pe de altă parte pentru a vedea grupul de străduțe asemănătoare cu strada Republicii din Brașov, pe unde mașinile nu circulă. Magazinele tocmai se deschid. Este ora 10. Mai ales la intersecții, există obiceiul de a se amenaja tarabe cu obiecte de folosință permanentă. Dau mai întâi peste șiruri de cutii de pantofi în vârful cărora tronează pantoful pus la vedere. Magazine cu adevărat speciale nu am văzut. În schimb predomină tarabele cu haine de damă, altele numai cu îmbrăcăminte masculină, de la tricouri la paltoane și haine de piele. Prețurile par apropiate cu ale noastre, pentru că hainele ieșiseră din sezon. Puteai găsi o geacă de stofă cu cca 800.000 de lei. Nu mi se par modele extraordinare, în afara cămășilor de ocazie. Așezarea caselor este atractivă. Mă plimb pe câteva străduțe, ca să treacă vremea și să-mi fac o idee despre viața cotidiană. În așteptarea orei 12 mă plasez pe o bancă din apropiere și simt că încep să picotesc. Nu e de mirare. Dormisem prost, cu gândul la spectacolul de a doua zi și la ceea ce mă mai așteaptă pe un teritoriu necunoscut. La ora 11,55 mă scol și îmi iau în primire postul de observație de la intersecție. Apare Teodora, proaspăt distinsă, la Vancouver, cu titlul de doctor în economie, figură de ochelarist studios și privire blajină. Mergem pe străduță până la un rând care se formase în dreptul unui grătar unde se prăjeau coaste. Ne dăm seama că e prea mare coada. Din cauza aglomerației, nu ar fi ajuns ora pe care o are la dispoziție Teodora, în pauza ei de serviciu de la Guvern. Ne deplasăm în continuare până la un micuț restaurant. Iau loc la o masă afară în timp ce Teodora intră. Mă cheamă apoi, pentru că înăuntru era mai multă liniște și aer condiționat. Îmi aleg un sandviș mare cu brânzeturi care urmează să fie presat la cald. Adaug două feluri de salate care se dovedesc a fi pe bază de fasole. Un suc de căpșuni completează meniul. Teodora are sandvișurile de acasă pe care le scoate și le mănâncă. Ce înseamnă economia! Vorbim despre Toronto, locul în care ea nu ajunsese să vadă spectacolul meu, despre întâlnirea cu Titus, despre spectacolul de ieri. Aflu că pot fi mulțumit cu cei 30 de oameni pe care i-am avut, pentru că, în aceeași sală, Alexandru Andrieș adunase numai 15. Din vorbă în vorbă ajungem să discutăm despre mesajul primit de la Medeea. Teodora este omul potrivit, pentru că a ajuns în Canada la un master la care a fost acceptată de către Universitatea Simon Frazer din Vancouver. După un an și jumătate primise dreptul de ședere permanentă, iar după șase ani își luase doctoratul. Zice că este o soluție mai bună decât emigrarea și îmi dă o adresă pe site unde Medeea poate să se informeze asupra felului în care poți intra la master sau la doctorat. Ea trimisese documentele necesare la 15 universități și a optat pentru Vancouver deoarece primise de acolo o sumă de bani cu care se putea descurca.
Îi voi scrie fiicei mele despre toate acestea. La ora 13 ne despărțim. Aflasem că își cumpără casă a cărei rată va fi de 1500 CAD pe lună timp de 25 de ani și că
acum studiază franceza, cursuri intensive, plătite de serviciul ei de la Guvern.
Mă întorc la Parlament, căci aflasem de la Teodora că de la Centrul de Primire trebuia să iau o hârtie cu opțiunea de limbă în care dorești să se facă prezentarea și cu ora plecării în vizită. Așa fac, dar ora fixată este exact peste o oră. Iau hârtia și plec într-un tur prin jurul Parlamentului. Dau mai întâi de locul în care un bătrân îngrijea niște pisici puse în mai multe cuști. Canadienii au transformat această pasiune a omului pentru animale într-un punct de atracție, mai ales pentru copii, scriind pe un panou că acolo se află pisicile colinei. Câteva fete costumate și cu pălărie stau în dreptul unor mese cu obiecte diverse, de la ghiduri și planșe, la vederi și la panouri reprezentând părți ale clădirii și ofereau explicații despre ziduri celor ce voiau să le asculte. Se observau schelele în partea în care se află biblioteca, semn că acolo nu se va putea intra, deși auzisem de la doamna Rodica că este cel mai interesant obiectiv. Înconjur toată clădirea, apoi mă duc la Centrul turistic de peste drum și precizez că vreau explicații în limba franceză. Iau un pliant, mă uit la aceleași obiecte destinate cadourilor, apoi plec spre Centrul de primire. Mai erau zece minute. La ora fixată, apăruseră vreo șase vizitatori și o tinerică subțirică pe post de ghid, care a făcut cu noi același drum spre punctul de control pe care-l parcursesem și dimineață. De data aceasta aveam bilet. M-am lăsat din nou controlat, apoi am așteptat să vină tot grupul. Înfiripez o discuție cu un bărbat căruia îi spun din ce țară am venit și cu ce scop sunt prin părțile locului. Aveam să aflu că îl cheamă Pierre Michaud, profesor titular la Facultatea de Educație din Ottawa. Ce potrivire cu problemele care o interesau pe Medeea! Am cartea lui de vizită. Poate adresa îi va fi de folos.
Sunt deja în clădirea Parlamentului. Turnul are o înălțime de 92 de metri și a fost construit în perioada 1919-1927. Tinerica ne explică în franceză ce semnificație are sculptura cu basoreliefuri din holul Camerei Comunelor. Fiecare segment reprezintă altă provincie a Camerei. Ni se arată holurile, ni se vorbește despre structura Parlamentului, despre Camera Comunelor și despre Senat, Ne zgâim prin geamuri la sala de ședințe a Camerei Comunelor, sală cu două laturi, ca în Anglia, una a partidelor de la putere și cealaltă a opoziției. O masă în mijloc, cu un fotoliu special, este destinată primului ministru. La Muzeul de Artă al Camerei sunt organizate trei expoziții reprezentative: arta contemporană canadiană, desenul flamand și pictura franceză în timpul lui Watteau, Chardin și Fragonard. Nu o pot vedea, pentru că am depășit timpul, s-a închis la ora 17. Păcat, era intrarea gratuită. Ne urcăm repede în turn, vedem panorama capitalei de la 22 de metri, facem câteva poze și coborâm. Mă îndrept spre linia de autobuz 95 care mă duce la Orleans, de unde voi fi luat cu mașina de Eugen, dacă dau un telefon. Autobuzul vine, bineînțeles, repede. La capătul drumului, în autogara Orleans, dau un telefon domnului Eugen care nu răspunde. Mai încerc după un sfert de oră. Vine să mă ia. Până atunci privesc în jurul meu. Sunt mai mulți tineri, cu figura și comportarea dezlânată. Probabil sunt elevi. Unii dintre ei au ghiozdane.
Acasă, doamna Rodica pregătise pește pescuit de domnul Eugen. E șalău canadian. Bem vreo trei pahare de vin, apoi mă retrag ca să-mi fac bagajul. Autobuzul este la ora 0,30, dar vom pleca pe la ora 21,30, ca să nu-l determin pe domnul Eugen să-și schimbe tabieturile și să se culce peste ora lui obișnuită. Ajungem la Greyhond, autobuzele canadiene de cursă lungă, la ora 22. Până la ora 0,30, după ce îmi iau la revedere de la domnul Eugen și îi mai mulțumesc odată pentru bunăvoință și găzduire, mă așez pe o bancă și scriu în caietul meu. Cu atâtea schimbări de ultimă oră, rămân mai des în urmă cu jurnalul și-mi trebuie câteva ore să pot recupera.
Joi, 19 iunie 2003, Toronto
Sunt al doilea pe lista celor ce așteaptă autobuzul. Un bătrân îmbrăcat într-o sărăcăcioasă salopetă verde, cu două plase burdușite cu produse, așteaptă și el mai încolo, retras. La un moment dat, apare o femeie și mă întreabă dacă stau la coadă. I-am spus că da și din acel moment toți cei ce au mai apărut s-au așezat cuminți în spatele nostru. Nici unul n-a dat semne de nervozitate, nu s-a îmbulzit. Când nu au mai găsit locuri pe bănci, s-au așezat fără jenă pe răcoarea cimentului.
Drumul spre Toronto, în noapte, a durat destul de puțin în talgerul comparațiilor mele. Probabil am ațipit, dar m-am trezit de vreo 20 de ori pentru a adormi la loc, chiar dacă într-o poziție incomodă, sub răcoarea aerului condiționat.
Am revăzut orașul Toronto, clipind alene din genele primelor raze de lumină și mormăind că este iarăși invitat să-și desfășoare valul uriaș de zgomote și mișcări greoaie ale zilei ce nu dădea semne să fie una generoasă în lumină și speranțe.
Ultima zi la Toronto. Iau metroul și ajung fără probleme la pick-up, locul de unde ești colectat de o mașină și dus în treaba fiecăruia. O revăd pe doamna Mariana și știu că voi avea o ultimă zi cu neașteptatele ei gesturi materne și grijă prietenească. Îmi ia de pe drum o cafea cu vanilie, ca să am ceva cald dimineața, alături de sandvișurile puse la Ottawa și nemâncate pe drum. Ceva mai târziu îmi verific email-urile pe care nu le-am putut citi la Ottawa, unde nu am reușit să intru în căsuța mea. Puține mesaje, dar frumoase, de la Gabi, de la Claudia care nu a plecat încă în Olanda și de la părintele Pușcariu din Hamilton care îmi lasă numărul de telefon. Era necesar. Îl sun. O voce tânără și prietenoasă mă asigură că lucrurile se vor lega și de acum înainte și că mă așteaptă cu plăcere.
Dorm o oră și jumătate. N-am putut mai mult. M-am trezit ca să scriu relatarea pentru radio, despre deplasarea la Ottawa. Iat-o:
“Al treilea mare oraș canadian în care am ajuns cu spectacolul meu destinat copiiilor din comunitățile românești este capitala țării, Ottawa. M-am întrebat deseori de ce regina Elisabeta a ales acest oraș de pe râul cu același nume drept centrul instituțiilor administrative ale statului, cu cei aproximativ 800.000 de locuitori ai săi, când alte orașe, cu mult mai mare putere economică și cu o incomparabil mai mare densitate de locuitori ar fi putut candida, cu îndreptățire, la această funcție.
Parcurgând orașul într-o limpede zi de iunie, am remarcat că așezarea străbătută de două râuri navigabile, se izolează de vacarmul cotidian și de poluarea ce îi sufocă pe alții. Apoi Ottawa se află pe o imaginară linie de confluență între limba engleză vorbită în Ontario și limba franceză care începe de la porțile orașului, în provincia Quebec. În capitală sunt deja 36% de locuitori vorbitori de limbă franceză. Este un oraș încântător, cu o centură verde, alcătuită din iarbă și pădure care înconjoară centrul și îi conferă statutul de oază, respirând liniște, cumințenie, așezare și curățenie de invidiat. În acest spațiu, grijile guvernării nu sunt tulburate de agresiunea industriei, iar pasul cetățeanului prin încântătoarele parcuri nu se transformă niciodată în presiune socială.
În Ottawa trăiesc aproximativ 2000 de români, atât de preocupați de traiul zilnic și de conturarea viitorului, încât rareori își văd sau își cunosc conaționalii. În agenda organizatorului de spectacole pentru români nu figurează mai mult de 200 de persoane interesate să mai vadă și să mai audă ceva în limba de acasă. Aceștia, la rândul lor, sunt împărțiți, în funcție de preferințe, între iubitori de teatru, de muzică pop sau populară, așa încât niciodată nu se vor vedea la Ottawa mai mult de 100 de români într-o sală de spectacole. Dincolo de aceste dorințe artistice pe care le elimină cu ușurință, destui dintre ei își făuresc o carieră solidă, apreciată. Pe tânăra posesoare a titlului de doctor în economie, Teodora Cosac, pe care am cunoscut-o la Vancouver, am reîntâlnit-o la Ottawa, unde lucrează în cadrul guvernului canadian și am fost onorat de invitația pe care mi-a făcut-o de a lua masa împreună în pauza de la mijlocul zilei. Gazda mea din aceste zile petrecute in capitală, doamna Rodica Motora, este profesoară de matematică la liceul francofon, singura româncă distinsă cu titlul de excelență pentru întreaga activitate didactică. Dar scurta mea descindere în capitală mi-a adus și bucuria de a cunoaște o tânără româncă ce avea să devină raza mea de lumină și speranță într-o zi agitată, înainte de spectacol. Se numește, simplu, Maria. Tocmai a terminat liceul francofon și datorită notelor foarte bune a și fost acceptată, cu bursă, la Facultatea de fizică a Universității din Ottawa. Maria este plecată din țară, împreună cu părinții ei, de la vârsta de 6 ani și m-aș fi așteptat, așa cum s-a întâmplat în destule alte cazuri, să încheg cu greu o conversație în limba lui Eminescu. Surpriza a fost să mă aflu în fața unei tinere care ar fi putut să dea lecții de gramatică românească, semn că educația de acasă, stăruința părinților în a menține legătura cu tradiția a fost consistentă și cu certe rezultate. Alți copii însă nu mai pot lega o frază în altă limbă decât engleza. La cei 18 ani ai săi, Maria vorbește fluent patru limbi și a început să o studieze pe a cincea. Cu bucurie m-a ajutat în realizarea ilustrației muzicale, descurcându-se fără ezitare în hățișul de intrări și ieșiri specifice unui spectacol. Și la Ottawa românii viețuiesc în grade diferite de apropiere sau înstrăinare de limba strămoșilor. Românii există cu drepturi depline în concernul multicolor al națiunilor trăitoare pe pământ canadian. Depinde de ei în ce măsură vor mai fi recunoscuți ca români, în ce măsură își mai doresc acest lucru.
Peste câteva ore mă voi întoarce la Toronto, ca să mă îndrept spre Kitchiner și apoi Hamilton, la numai câțiva kilometri de cascada Niagara.
Aventura canadiană continuă”.
Când vine doamna Mariana, urc și mănânc o supă cu găluști. Mai târziu, ieșim în curte, la un grătar. Ultimul. Reușesc în această zi să scriu și domnului Karol, soțul ei, plecat în turneu cu o formație, mulțumindu-i de departe pentru bunăvoință și informându-l, dacă mai era nevoie, cu felul extraordinar în care am fost primit, în lipsa lui de acasă.
Mai târziu vine și Dragoș. Ieșim în curte să pregătim grătarul. Sunt gata aranjate jumătăți de pui și cârnați, dar și o garnitură de cartofi fierți, ca și o salată de ceapă mărunt tăiată. Nu știu când are timp doamna Mariana să le pregătească pe toate. În probleme casnice are o viteză extraordinară. Până se face grătarul, vine și Oana. Mâncăm cu poftă – vorba purcelușului meu din poveste – „din mâncăruri toate”.
Mai avem vreo jumătate de oră de discuții. Ce păcat că funcționează politețea mea prost înțeleasă. Celor doi tineri le adresez formule la persoana a II-a, dar ei mă iau cu dumneavoastră, fără ca eu să reacționez în vreun fel, deși uneori, în alte cazuri, am făcut-o, solicitând să nu ne formalizăm, să nu fim protocolari. La fel procedez și cu doamna Mariana căreia îi adresez și o oblig astfel să folosească formule de politețe. Retez astfel posibilitatea unei apropieri adevărate. La ora 20 omul cu mașina încă n-a venit să mă ia la Kitchener. Doamna Mariana dă telefon acasă la el și-i află telefonul mobil. Îl sună și nu răspunde. În schimb sună soția lui și ne spune că abia acum a plecat de la serviciu. Este coafor la un mare concern internațional, Tony and Guy, care are vreo 300 de saloane în toată lumea. Avea clienți și nu i-a putut lăsa. La ora 20,30 apare. E slăbuț, brunet și cu o părere de cioc.
Despărțirea a fost grea, dar scurtă. Am sărutat-o pe Brigite, cea care începe fraza în românește și o termină în engleză, pe Oana și pe Dragoș. Promit că le voi scrie. Îi strâng doamnei Mariana obrajii între mâini și apuc să-i spun că probabil nu voi fi în stare să mă revanșez nici într-o altă viață, pentru câte a făcut pentru mine. O îmbrățișez și îi promit că o voi ține la curent cu tot ce se întâmplă.
Plecarea la Kitchener. Nu sunt decât 110 km. Mașina e un microbuz puternic, iar stilistul Aurelian Nistor, un șofer foarte bun. Pe drum aflu amănunte despre meserie și locul de muncă de care e mândru, pentru că e una dintre cele mai cunoscute firme de profil din lume. Programul, însă, e infernal, până seara în fiecare zi, dar, probabil, câștigă foarte bine. Nu e însă fericit în Canada. Stilul european îi lipsește. Îmi vorbește de casa cumpărată, de taxe care mănâncă o mare parte din câștig, de asigurările pentru mașină. Îmi spune că a adunat ceva bani cu aceeași meserie la București pe care în Canada i-a cheltuit fără să mai aibă rezerve. Afirmă că sistemul financiar este în așa fel gândit încât să-ți ia tot.
Ajungem într-o oră la Kitchener. Se înserează. Văd zone cu apartamente vârâte unul în altul, dar și vile superbe, în zone rezidențiale încărcate de verdeață și cu spațiu generos. Doamna Mirela Bănică Stănei, viitoarea mea gazdă, stă într-o asemenea vilă. Descărcăm bagajele care vor avea încă multe drumuri de făcut. Mă despart de Aurelian, cu aceeași speranță că ne vom mai vedea. Vine des în țară și Bucureștiul nu e prea departe de Brașov.
Era acasă doamna Mirela, soțul Virgiliu și familia Rădulescu. Cu Liviu Rădulescu mă întâlnisem la Toronto, la Ziua Eminescu. Scrie rubrica de jazz la ziarul “Observatorul”. El a venit să mă întâlnească încă de seara, pentru că mă va ajuta la ilustrația muzicală. Toți sunt prietenoși. Găsesc același spațiu interior care mi se pare imens față de proporțiile casei cu care sunt obișnuit. E bine împărțit. O casă primitoare, oameni calzi, atmosferă firească. Ne deplasăm mai întâi într-o sală destinată special audițiilor. Liviu vede însemnările cu intrările și ieșirile muzicale și chiar punem unele piese, mai ales zgomotele de vijelie și ploaie. Cred că știe deja bine ce are de făcut. Ne vom vedea mâine, cu o oră înainte, pentru un șnur. Doamna Rădulescu spune că abia așteaptă să vadă spectacolul. Mai stăm un pic și familia Rădulescu se retrage. Rămân să beau o bere și să pălăvrăgesc cu gazdele care, între timp, curăță un snop de leuștean primit de acasă, pe care vor să-l pună în congelator. Le dau cartea și CD-ul. Îmi arată unde voi dormi, cum să umblu la calculator mâine dimineață, când voi rămâne singur acasă, ce să-mi iau din frigider, de fapt orice vreau.
Pe la ora 24 mă culc. În camera mea nu este decât un pat, un scaun, dulapul, bineînțeles în perete, și un aparat de fitness. Simplu și eficient totul. Somn bun și liniștit.
(Va urma)
