Propoziții pretențioase – Adipice
Deși port acul inserărilor anterioare…. Încă.
Nu e și pace. Din pricinile cunoscute, locale, Hanul Carpatin e ca și cum ar fi fost mereu o falangă, alungită, a orașului, poarta spre civilizația vestică. Adjunct, director, rândean, golan, te cuprindea o curiozitate nebănuită, să afli, să pipăi, să însușești și să uzezi de podoabele capitaliste dosite de tiriștii și străinii opriți să-și golească prea plina vezică acolo. Inclusiv ei chitiți să poposească la loc ferit și totuși la vedere. Prefăcându-se interesați de naturelul românesc, admirau în orb peisajul de dincolo de șosea, în timp ce râmniceanul sorta marfa, cu mână și ochi vicleană/ne. Blugi, geci, parfumuri, țigări, gumă…. Se subînțelege, și altele. Cu gesturi de actrițe mime, jurați până la a se despuia la pielea goală – dovedind că nația ni se trage din populația adamită -: ,,Să moară mama dacă am luat ceva!” Din codul bunelor relații româno-…. Adecvau limbajul după nevoile de distragere și cantitatea dosită. Și-a mers vreme îndelungată, aderară la comerțul cu înșelata destule personaje fistichii, adnații diversificându-și ,,manierele” și subtilitățile subtilizării. Și am impresia că am fost cândva martor și dornic să mă capăt, contra cost, cu niscai blugăraie. Întrerupt de intervenția milițienilor. Scăpat ca prin urechile acului prin adopția stării de nou-venit. Mi-am dat seama încă de pe atunci că nu eram făcut pentru așa ceva. Nici sânge rece nu aveam, deși de spaimă mi-a înghețat totdeauna, nici tehnici de ,,negociere” nu eram capabil să inventez instantaneu. De aceea….
Următoarele descinderi la Carpatin au avut rol precis: adăpost pentru Oltcit-ul lui Viorel, încăpățânat la pornire la vreo trei sute de metri pe șosea, împins anevoie…; adăpost pentru Dacia lui Relu, decedată înaintea unei deplasări la Focșani cu Geambașu – am povestit cândva -, resuscitată dimineață de tatăl lui, pe-un ger de crăpa șurubelnița-n două…, cum o fi rezistat bietul…; dezbatere hotar dintre apă și clădire. Adpreși arborelui părintesc, refuzul câmpeneștii lucrări nu încăpea. Cu toate impedimentele ducerii la bun sfârșit și nemulțumirile personale. Replicile lui tata cuprinzând argumente solide: ,,Mâncați… la iarnă!”, ,,Faceți ce vă zic eu!”, ,,Să vezi ce-i fac lu’ mă-ta când ajungem acasă!”…. Degeaba încercam să ne adresăm cu vocabular ponderat, să nu ne audă tot personalul, tonul ridicat al lui papa impunea tăcere. Și-n versuri adonice de-am fi cuvântat și nu l-am fi putut clinti. Până la urmă… ne-am conformat. Găsim noi timp să ne repunem la loc fiecare mușchi aductor desprins după sutele de întinderi, găsim noi o soluție, fie hanul cât de-nalt, să așezăm jgheaburile, burlanele, aticurile și pervazurile de tablă. Și-om da la pace cu dulăul să nu ne hărtănească șalvarii. Căci la așa anvergură, zece paznici nu fac cât un câine lup bine și des hrănit din dota rămășițelor de la bucătărie. El ne-a ponderat în limbariță și amplitudine, fiindcă și adormit, și de la distanță considerabilă ciulea urechile și i se făcea de cercetare. Argumentul prim de nefacere, la care cel de canini în gambă s-a lipit perfect, a fost retras după privirile de aproape aruncate….
