Spații culturale nr. 48 (9)

Victoria MILESCU

Aer congelat

Ochii mei văd din nou ninsoarea
cu urme de zboruri
în cer se defectează mereu ceva
și ninsoarea nu vine întotdeauna de ziua mea –
darul ceresc
pe care-l primesc uneori cu întârziere
ca un sărut
al unui iubit încă neinventat
să merit această favoare
nimic nu fac decât să aștept
să treacă ziua cât o viață
de fluture monarh
el bate din aripi și ninsoarea neagră e gata!

Totul e fum

Tânărul traversează printre mașini
echilibrându-se cu cele două pahare de cafea
intră în magazinul ce vinde
centrale electrice
dar se încălzește cu lemne
fumul iese
printr-un burlan de tablă vertical
ca un deget arătând o stea pe cer
fumul alb se ridică-n volute –
un șarpe din ce în ce mai lung
încolăcindu-se pe trupul orașului,
îl asfixiază în cele din urmă
pentru o datorie istorică, spune orbul din colț.

Marea

Marea îmi spală picioarele
ca unui vechi călător obosit
pești cu aripioarele fine
îmi pansează rănile tălpilor
care au străbătut mai mult
decât li s-a îngăduit
pentru suflet vin pescărușii
lăsând să lunece
de pe aripile lor translucide
pânza fluidă a cerului dezvăluind
coline înverzite, chipuri globulare
zâmbindu-mi, le răspund
cu valul sângelui meu argintiu
tăiat în lung și-n lat de veliere
pe care vântul curios din fire
le scotocește și
negăsind nimic de contrabandă
le-mpinge pe mii de drumuri deodată.

A durat mult

A durat mult
să aud, să văd, să merg
fără cârja înfrunzită a ochilor tăi
a durat mult să înțeleg
că respir
idei, sentimente, sentințe
că le pot schilodi
respirând mai profund
a durat mult
construcția unui bob de nisip
luat de val și adus ritmic la mal
sub tălpile călătorilor
recunoscându-mă cu bucurie…

Absență

Deși n-am lipsit mult
viața îmi reproșează
că a rămas să doarmă în stradă
nu i-am lăsat cheia
nici măcar un bilet
m-a căutat
la vecini, la prieteni, la dușmani
s-a hrănit cu resturi de clipe
abia deslușite printre mașini
a sunat la poliție, la spital
la preotul de serviciu
habar n-aveau unde sunt
nici îngerul cel bun nu știa
e indignată că n-o tratez
cu respect, cu atenție, cu dragoste
cum ar merita, cum spera
că îi dau emoții
că nu mă țin de cuvânt
și nu-i ofer nimic din ce i-am promis…

Pâinea cuvintelor

Cuvintele
ca pe vreascuri uscate
le aprind
flacăra lor să se vadă de departe
de cei rătăcind pe mare
de cei pierduți printre zilele fericite
de cei ce mai cred în minuni
scânteile să ajungă în cerul rece
spre îngerii înfrigurați
privind spre pământ
vor spune:
să mergem acolo
e cald, e lumină, e cineva
care ne așteaptă
cu o pâine abia scoasă din cuptor…

O față de pernă

Și tu îți vei odihni obrazul
pe fața de pernă brodată de mama
obrazul stâng
când mă vei îmbrățișa în somn
ori cel drept
când te voi îmbrățișa adormind
lângă tine în cea mai adâncă pace
câte vise de iubire a cusut mama mea
așteptându-l pe tata
să vină din războaiele lui nevăzute
așteptându-mă pe mine să vin pe lume
din lumile mele paradisiace
vorbind o limbă de neînțeles…

Dumnezeu se gândește la toate

Dumnezeu îi șterge de pe listă
pe cei buni, pe cei răi
șterge de pe fața pământului
case, turnuri, munți, văi
spală lumea
pictează alte peisaje
plămădește alte forme de relief
altă specie care nu ucide pentru
un gest, o silabă…
Inventează poezia –
produs de lux al suferinței
un artificiu, o alternativă
când vrei să dansezi pe altă corabie
Dumnezeu se gândește la toate.

Angi Melania Cristea

Viața la mall

prin oraș a început febra cumpărăturilor îmi lipsește
luna plină râul rece aroma fânului
norii risipiți ca niște ani
pe străzi taxiuri claxonează galben
taximetriști ne cer bani
moși crăciuni se învârt grăbiți în vitrine
un autobuz dă buzna pe trotuar bătrânul acela
care moare cu pensia necheltuită în buzunar ar cumpăra ore

viața la mall nu are miros de garofițe
mereu te întrebi împingând la cărucior
oare caii vor mai paște iarbă mâine?
dacă poeții scriu pe wall neputințe
cu o carapace de suflet
de ce își înfundă mâinile în rutina zilei?
cine va rămâne ultimul să stingă lumina ce înger
când din galopul zilei rămân doar secundele mutele?

trage vitrina din dreptul inimii
să îmi odihnesc liniștea
care crește între fire de iarbă
pe lista mea nu voi pune creioane
pensule culori
voi pune lumini brazde de pământ voi pune sori

la coadă se stă ca în strană fără să respiri se plătește cu bani cash nu cu trandafiri
îmi amintesc de firele de lămâiță cum striveam fragi între dinți
și mă scăldam în miros de regina-nopții
cu genunchii juliți
ai un card pentru o noapte la stână?
dacă nu dă-mi o gură de lună

ieri striveam iarba cu piciorul înotam
printre cuvinte lucioase
azi alerg în orașul cu o mie de guri să cumpăr cărucioare pline cu viermi
de mătase
cât se va mai bea poezie?
cât vom mai locui într-un glob?

nu se știe nu se mai știe…

Marius MANTA

„Memorialul durerii”, conjugat dinspre trecut către prezent

Prezentul deformat al unui popor ce pare a nu se mai regăsi în datele unui nou context internațional defavorabil. Aparenta libertate ce poate nivela conștiințe. Promisiunea unei Europe ce din păcate sucombă cu fiecare decizie asumată. Lipsa de vivacitate, voința îndârjită de a face totul în contratimp cu firescul. Normalitatea îmbracă forme viciate, conștiințele slăbesc. Un derapaj ce pare că nu mai ia sfârșit, teama de asumare a adevărului.
Cu o altă ocazie, plecând dinspre considerente literare, ajunsesem să conchid că fenomenul postmodern, dincolo de jovialitatea și inteligența ludică a discursului, deși determinat evident de financiar și relațiile dintre giganții transfrontalieri, va fi revenit către viața cotidiană, asupra căreia a avut consecințe nefaste imediate. Nefiind deloc un nostalgic al vremilor pre-decembriste, nu am cum să nu constat lipsa de coerență și dezumanizarea totală a prezentului. Așezați în fața unor comportamente-matrici, trasate mai mult sau mai puțin vizibil, rămânem defetiști, rareori compulsivi, perdanți majori ai unei Europe zdruncinate de propriile ipocrizii. E un joc surd, kafkian, în cadrul căruia subzistă cele mai ciudate simbioze. Un extras din al doilea volum al „Memorialului durerii” – „întuneric și lumină”: „Mai bine de cincizeci de ani, Ion Gavrilă Ogoranu a fost urmărit și prigonit de Securitate. Până a închis ochii a simțit mușcătura lor. În anul 1951, prin sentința nr. 685, Gavrilă este condamnat la moarte, în contumacie. Securitatea nu-l găsește și-i afișează sentința pe ușa casei părintești, din satul Gura Văii. Au mai fost și alte condamnări. Cu puțin timp înainte de a muri, în 2005, Ion Gavrilă Ogoranu mi-a trimis ultima sa carte, în care se afla un răspuns scris de la o bancă din Brașov, care-i comunica: «Nu vă putem acorda un împrumut, având cazier și fiind condamnat la moarte». În timp ce bravul partizan avea menținute toate condamnările din lupta lui anticomunistă – cel care i-a judecat pe cei din Făgăraș, colonelul de justiție Nicolae Valeriu Sitaru, era avansat la gradul de general-maior în februarie 1990”. Același Ion Gavrilă Ogoranu, conducător al rezistenței din Munții Făgăraș, cu cel mai voluminos dosar de urmărire la CNSAS, s-a confruntat imediat după Revoluția din ’89 cu lipsa de rațiune a societății. Dacă e să dăm crezare lui Octavian Paler, Ion Gavrilă Ogoranu cobora în București, în noaptea dintre 23-24 decembrie, dintr-un tren venit din Ardeal, pentru ca a doua zi să se îndrepte către porțile Televiziunii. Se aștepta să aibă acces în Studioul 4, de unde și-ar fi dorit măcar să înregistreze un mesaj. Ajungând într-un final față în față cu crainicul George Marinescu, acesta l-a întrebat contra cui a luptat în Munții Făgăraș și i-a recomandat să-i trimită o mică biografie. Deși s-a conformat și a trimis-o în interiorul Televiziunii, bătrânul nu a primit niciun răspuns. Alții trebuiau să fie atunci la cârma istoriei…
„Memorialul durerii” e poate singurul act veridic de demnitate în fața atrocităților comise de comuniști. Personal, spre sfârșitul anilor de liceu, începeam să urmăresc primele episoade ale „Memorialului”, eram interesat să îmi completez colecția revistei „Memoria”, nu scăpam totodată „Sfera politicii” (sper ca memoria să nu îmi joace feste!) și „Dilema”. Le amestecam nedorit din pricina vârstei. Ulterior, aveam să aleg altfel… „Memorialul durerii” a fost, desigur, un fenomen! Început în 1991, el ar fi trebuit să numere doar opt episoade. Totuși, grație profesionalismului Luciei Hossu Longin, spre final (dacă se poate vorbi de un final) avea să numere 208 episoade. „Memorialul durerii” e în același timp și un act de dreptate, cu siguranță cel mai puternic demers jurnalistic pentru recuperarea adevărului. Din 2008, parte a informației de până atunci a fost remontată, autoarea adăugând o serie nouă compusă din – „Seria neagră”, dedicată torționarilor și o alta – „Memorialul Bucureștilor”, de-a lungul căreia au fost prezentate demolările prin care a trecut capitala. Textul de față este prilejuit în fapt de „aniversarea” celor 25 de ani de existență a emisiunii. Recunosc, două-trei zile nu am știut cum să abordez acest subiect deoarece Lucia Hossu Longin e și semnatara a două volume, cu aceeași titulatură, apărute la „Humanitas”. Pe piață au fost disponibile totodată pentru scurt timp și un set de dvd-uri, aducând laolaltă episoadele cele mai importante ale Memorialului. Nu am știut dacă e mai util să îmbrac haina criticului literar și să mă opresc asupra cărților ori dacă să evoc impresiile personale pe care mi le-a stârnit această incursiune în bolgiile disperării comuniste. Apoi, în după-amiaza zilei de 27 august, TVR 2 a încercat să omagieze cei 25 de ani de existență printr-o incursiune în „laboratoarele” emisiunii. Au fost invitați în studio Lucia Hossu Longin – în calitate de realizatoare, Manuela Cernat – critic de film, Radu Preda – Președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Dănuț Iacob – participant la Revolta de la Brașov, Nicolae Ciurică – ultimul supraviețuitor al rezistenței din munți și Octav Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. În paranteză fie spus, deși am așteptat cu sufletul la gură difuzarea acestui „omagiu” adus Memorialului, am fost din start profund dezamăgit de prestația istoricului Adrian Cioroianu, în calitatea sa de moderator, care parcă voit evita întrebările incomode, tăia avântul celor care ar fi putut vorbi… prea mult. Sau prea multe. Ori poate să fi fost din partea-mi doar o prea subiectivă înțelegere. Repet, poate greșesc, însă la sfârșitul programului am experimentat sentimentul unui învins. Nu au fost rostite nume ce ar fi putut deranja, nu s-a mers până la capăt pe firul unei logici inițial asumate. A fost momentul când mi-am dat seama că nu mă pot apropia de „Memorialul durerii” altfel decât subiectiv, mărturisindu-mi deschis admirația față de eforturile disperate ale Luciei Hossu Longin, depuse în timp, construind cumva o altă Catedrală a Neamului, interesată de dimensiunile cele mai profunde ale acestuia. Frumusețea unei lumi pierdute și imposibil de recuperat se întregește așadar deopotrivă prin cărțile editate la „Humanitas”, cât și prin box-set-ul de dvd-uri.
Interesantă e „construcția” volumelor – nu pot trece peste aceasta: ambele compun un fel de palimpsest, ce adună pe layere diferite fapte probate prin interviuri și menționarea unor descoperiri atestate cu mijloace moderne, fapte ce ulterior sunt contextualizate și comentate. Din start așadar, autoarea pare să lase evenimentele să curgă, neaducând în prim plan arhitecturi savante. E, desigur, alegerea cea nimerită, demonstrând pentru încă dată frumusețea și spiritul de sacrificiu ale unui caracter. Un scurt inventar al subiectelor: Rezistența din Munți, mișcările studențești, Procesul „Marii Finanțe” (procesul unor magnați de la Uzinele Reșița), Procesul Demnitarilor din Guvernul Antonescu – cu un focus pe Mircea Vulcănescu, Procesul Elitelor Politice, Deportarea, Colectivizarea, Momentul Brașov și spre final Evenimentele de la Timișoara. Sunt de multe ori așezate față către față portrete ale torționarilor (se desprind figurile lui Alexandru Nicolski și Gheorghe Crăciun) cu portretele unor mari caractere (Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu etc.). Am lăsat la urmă poate capitolul-nucleu al celor două volume, dedicat Sistemului concentraționar din România comunistă. „O hartă care ar consemna toate locurile de suferință românească ar trebui să aibă peste două sute de cruci. Noi ne vom referi azi doar la marile centre penitenciare. Jilava, Fortul 13, a fost ridicată în anul 1884. În taluzurile fortului, în adâncul pământului, au fost săpate celebrele celule are Reduitului. Jilava a fost temniță de tranzit și loc de execuție. Aiudul, închisoarea curată a morții, cea mai mare din spațiul concentraționar, era un sicriu, un vestigiu arhaic al unui trecut penitenciar medieval, populat cu oameni. La Aiud, în Zarcă, au fost închiși generalii, legionarii și demnitarii guvernului Antonescu. A fost o închisoare a intelectualilor. Râmnicu-Sărat, o închisoare destinată recalcitranților, treizeci și șase de celule, treizeci și șase de deținuți îngropați de vii. Un deținut politic, este vorba de Corneliu Coposu, a stat aici opt ani fără a vorbi cu nimeni, într-o izolare totală, când a ieșit din Gulag a început să învețe să vorbească. Temnița din Sighet data din anul 1897, reorganizată în anul 1950 ca închisoare a elitei politice românești. Din arhipelagul ororii, Pitești a fost insula cea mai odioasă, în care s-a experimentat reeducarea prin tortură pe loturi de studenți. Botoșani, închisoare politică din anii 1960, sediul pentru deținerea reprezentanților partidelor politice…” Urmează, desigur, Gherla, Canalul Morții (Dunăre-Marea Neagră) ș.a.m.d. Totuși, în față nu trec totuși odioasele mijloace de tortură, deopotrivă fizice dar mai ales psihice, ci rezistența morală și spirituală ale țăranului/ intelectualului de atunci, apetența acestora pentru dreptate și demnitate. (Constat cu amărăciune acum că nu am înțeles nimic din trecut. După atâția ani de luptă cu nebunia comunistă, după ce a reușit cu prețuri imposibil de asociat cuvintelor să își păstreze demnitatea, un om precum Octav Bjoza e nevoit să înceapă pentru încă o dată lupta, să se alăture în prezent referendumului pentru modificarea Constituției în care se dorește precizarea fermă că cei doi soți care compun o familie trebuie să fie un bărbat și o femeie).
Cioran era convins de faptul că o carte adevărată are menirea de a provoca o rană în sufletul cititorului. „Memorialul durerii”, realizare supra-omenească unică în Europa, ar fi putut aduce împăcarea „trecutului recent” cu prezentul. Din păcate, sper ca viitorul să mă contrazică, personalitățile politice ale vremii sunt apariții de hârtie, interesate doar de interese personale. Personal, înclin să cred că nu voi mai scrie niciodată despre acest subiect. Fie și dacă parcurgi doar paginile celor două episoade ce vorbesc explicit despre „furtul morților” din spitalele de la Timișoara – chestiune rămasă parcă voit nerezolvată, ajungi să nu te mai miri deloc de chipul distorsionat al prezentului. Și să cedezi.

Ionel POPA

SPAȚIUL ÎN OPERA LUI LIVIU REBREANU

Note despre spațiul literar din câteva proze scurte considerate exemplare
Răfuiala este prima țâșnire a ceea ce vom numi geniul rebrenian. În clasica „expozițiune”, scriitorul configurează un spațiu închis, un interior domestic, printr-o imagine statică, încremenită, trasată într-o tușă consistentă prin aglomerarea determinanților. Imaginea sugerează starea de criză în care se află personajul: „Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru șade pe laviță, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii cufundați în găvanele palmelor, privind țintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheață ciudate și întortocheate, ca visurile urâte ale unui om necăjit. Își bătea capul cum să le slovenească… Iată, colo-n mijloc, o minune frumoasă și mlădioasă, un trup frumos de femeie, proptită și-n dreapta, și-n stânga de două matahale șterse și prelinse. Și în jur împrejur se încopăcesc de-a valma iezme pocite, subțiri, din care se desprind și se împletesc, în rotogoale răzlețe, cununi de gheață argintie […] Un strop lat de apă se dezghioacă de sub pervaz, se prăvăli în încârligături mărunte peste miezul geamului și deodată icoana se mânji și toate florile se schimonosi […] Și-n răstimpuri își cântărea nevasta prin păienjenișul pleoapelor întredeschise. O vedea așa ca prin ceață sprijinindu-se cu o mână de colțul mesei, îmbrăcată în haine frumoase sărbătorești […]”.
În plan simbolic, această imagine de interior este inconștientul. Incipitul textului este o punere în abis. Starea de conștiință suspendată este marcată de „privirea țintă”. „Ochiul de fereastră” asupra căruia personajul și-a fixat privirea e pragul dintre cele două lumi: cea din afară și cea din lăuntrul său și oglindă în care vede „sumedenia florilor de gheață” ale subconștientului său. Starea tensionată, ecou al lucrării inconștientului, e sugerată prin notarea reacțiilor fiziologice și a gesturilor. „Trezit” brusc, rămâne „buimăcit” de ceea ce a văzut zugrăvit pe „ochiul de fereastră” prin care „a privit” în prăpastie. Starea opacă a personajului e consemnată de succesiunea verbelor din rândul cărora se impune a zugrăvi, mult mai expresiv decât oricare posibil sinonim. Floarea de gheață care se topește este metafora imposibilității posedării/ posedării totale a Rafilei de către Toma. Acesta și-a cumpărat femeia, ea face parte din averea lui. Comportamentul bărbatului față de femeie nu este expresia instinctului erotic, ci al celui de posesiune. Rafila și-a dăruit iubirea, înainte de căsătorie, lui Tănase Ursu.
În capitolul doi există alt spațiu închis, al unei nunți la care au fost chemați Toma cu Rafila și Tănase. Veselia peste măsură a nuntașilor, cântecul „îngânat” al lăutarilor, dar mai ales jocul sunt semne: „[…] toată casa clocotea ca un coș de albine când se apropie vijelia”, iar bucătăreasa și ajutorul ei, țigăncușa, cu gesturile și uneltele lor specifice, parcă vin din lumea de sub. E un spațiu aproape infernal.
În ultimul capitol, este relatată întoarcerea acasă a lui Toma, Rafila și Tănase, pe un drum „ghețos ce șerpuia printre strâmtorile Poenii.” Locul întâmplării ce va urma este unul deschis. Atenția naratorului e îndreptată spre elementele naturii. Dar nu în scopul de a adăuga narațiunii un tablou. În descrierea acestui spațiu exterior identificăm semne ale unei noi viziuni a lui Rebreanu asupra naturii și mărcile unei noi tehnici descriptive: natura (spațiu deschis) nu mai e cea a romanticilor și nici cea a simboliștilor. Natura nu mai vine din proprie inițiativă în întâmpinarea personajului și nici nu mai este umanizată în sensul vechi al termenului, dimpotrivă, e obligată să ia înfățișarea sufletului personajului. Toate elementele converg spre un epicentru: strigătul expresionist: „Norii cenușii se tolăneau prin văzduhul înăbușit, gata-gata să se rostogolească pe pământ […]. Vuiete de vânt alergau prin pădurile moarte […]. Un șir de plopi bătrâni străjuiau drumul. Capetele lor se înclinau vâjâind, când încoace, când încolo … deodată o creangă, uscată, ca o mână uriașă de om se rupse țipând ascuțit și căzu tocmai în fața lui”.
Pe cont propriu și treptat, Rebreanu își elaborează o tehnică expresionistă a descrierii naturii, a personajului.

*

Drama eroinei din nuvela Nevasta se desfășoară într-un spațiu închis. Subiectul a devenit banal prin frecvența lui în literatură. Problema este ce scoate scriitorul dintr-un astfel subiect.
Nevestei i-a murit bărbatul; înmormântarea se face conform ritualului tradițional. Limitându-ne la epiderma epică a textului spunem că tema nuvelei este ritualul înmormântării specific satului tradițional, deci o temă de natură etnografică-culturală. Trecând dincolo de litera textului vom constata că scriitorul depășește și motivul întâlnirii cu moartea, atenția lui îndreptându-se spre dilemele și trăirile eroinei, care au alte cauze. Strict personale, intime. Aceasta bocește nu moartea bărbatului, ci pur și simplu se cutremură eliberator de viața de bolovan de care a avut parte de bărbatul nedorit. Nu exagerăm de loc dacă afirmăm că Nevasta este un text literar existențialist avant la lettre: conflictul dintre individ și comunitatea nivelatoare până la anularea personalității. Pentru o astfel de problematică un alt cadru adecvat nu putea fi decât un spațiu închis.
La auzul replicii bătrânelor bocitoare, repetat mecanic („i-a fost tare drag…”) nevasta se întreabă: „Adică de ce să-mi fi fost drag? … Știa cât vreau să mă mărit cu altu, și totuși m-a luat… Și pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică… Nu mi-a fost bărbat. A fost un străin.” Aflată lângă coșciug (spațiul morții) în timpul prohodului, nevasta are revelația că, la cununia ei cu Ion Bolovanu, preotul, același de acum, „i-a prohodit sufletul ei dornic de-a iubi, de-a trăi, i-a prohodit iubirea.”
Odaia în care mortul este privegheat pentru nevastă n-a fost un spațiu al ocrotirii și fericirii, ci unul al durerilor și propriilor agonii. Penelul scriitorului e de o puternică expresivitate încât odaia devine un spațiu cvasifantastic:
„Ion Bolovanu …
Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu celălalt cârlig din genunche, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul din barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri dar, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Cu ochii mari holbați se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător.
Nevastă-sa sta la căpătâi, cu o lumânare de ceară aprinsă în mână, cu fața rece, nemișcată, și se uita la dânsul întrebătoare, în vreme ce razele roșcate ale luminii îi îmbujorau puțin obrajii și făceau să-i licărească ochii […].
Apoi, deodată, se simți în odaie un zgomot ciudat, friguros, ca și când două aripi mari, nevăzute ar fi fâlfâit de mai multe ori. [E sufletul-pasăre care părăsește trupul – cum zice credința populară, ori pasărea morții care ia sufletul mortului?] În clipa aceea bolovanul își îndreptă și piciorul cel îndoit, se întinse din răsputeri, suspină lung și ușurat, întoarse ochii cu albul în sus și pe urmă rămase neclintit. După un dram de vreme, corpul totuși se mai smunci oleacă, mâinile se adânciră mai grele în așternut, iar mușchii feței se schimonosiră, parcă sub apăsarea unei dureri foarte mari.”
Întregul mecanism narativ și de analiză al nuvelei este pus în mișcare de opoziția dintre lumea exterioară (cutumele comunității, bătrânele bocitoare, pomana mortului) și lumea interioară (gândurile și sentimentele) a eroinei. Drama nevestei este rezultatul deturnării destinului de la calea lui firească. În loc să se bucure “organic” de viață, să se împlinească ca femeie, nevestei i s-au furat toate aceste drepturi naturale. Spațiul, ca topos organizat are menirea de a pune în relief toate opoziții din profunzimea textului. Spațiul exterior și cel interior sunt echivalentul a doua glasuri: glasul socio-moral al supraeului (comunitatea) și, respectiv, glasul eului (al iubirii). Această opoziție ne spune că Nevasta este un text de analiză cu un substrat filosofic-moral și mai deloc unul cu temă socială de inspirație rurală cum se susține mereu.

*

Singurul segment din proza scurtă rebreniană în care criteriul tematic de clasificare funcționează întrutotul este cel în care narațiunea are drept spațiu războiul.
Nuvela Hora morții începe cu imaginea protagonistului, care încremenit de „o spaimă cruntă” zace de parcă ar fi închis într-o cușcă: „Două zile și două nopți Ion Haramu nu s-a clintit din colțul vagonului. Ghemuit pe raniță, strângând pușca în brațe stă ghemuit și posomorât, cu capul în pământ […]. Sufla greu ca un dobitoc beteag” și bolborosea în neștire: – Am să mor în bătălie… Am să mor… mor…”.
În contrast cu această imagine statică, de spațiu interior mut, urmează o serie de imagini auditive venite dintr-un spațiu exterior: „trenul uruie”, „roțile scârțâie asurzitor”, „locomotivele pufnesc ca niște balauri”. Acestea se amestecă „jalnic” cu „chiotele și cântecele ostașilor trudiți ca behăitul unei turme de oi dusă la zalhana.” Spațiul desemnat prin lexemul tren este plin de mesageri ai morții. În această luntre a lui Caron stau îngrămădiți „vreo patruzeci de oameni”. Spațiul închis – vagonul, și apoi cel deschis – câmpul în care soldații coboară din trenul oprit, din vizual se metamorfozează în auditiv: „mașinile se opresc […] E o liniște grea, ca și când lumea întreagă ar fi încremenit sub povara întunericului”, „deodată un țipăt de goarnă”, „murmur uluit”, „zăngănit de arme ciocnite”, „pârâit de ranițe aruncate în spate”, „înjurături repetate”, „gemete groaznice”, „porunci grăbite”, „comenzi scurte și tăioase”, „tropot prelung, ca și când s-ar încinge o horă uriașă”.
E anticipată „hora morții”. Câmpul de luptă va fi spațiul fugii de moarte. Dar moartea îi ajunge din urmă și pe Haramu, și pe Boroiu, celălalt personaj al nuvelei. Cei doi sunt consăteni și rivali în iubirea pentru Ileana.
Tehnica folosită în descriere și portretistică, concentrarea narativă ne amintesc de grafica expresionistă. Toate acestea fac din text un scenariu de film neorealist.

*

Orice spațiu e străbătut de un drum cu un anume sens. Drumul respectiv are o înfățișare, pe el se merge într-un anumit ritm. Toate determinantele dau spațiului și drumului pe care umblă personajele un înțeles. Un astfel de construct literar ni-l oferă nuvela Ițic Ștrul, dezertor.
Rezumat, subiectul nuvelei este următorul. Doi camarazi merg în patrulare pe linia frontului, printr-o tranșee săpată în marginea unei păduri, deasă și încâlcită, ce se cațără pe o coastă piezișă. „Cerul e posomorât și gata să strivească pământ și oameni.” Mersul celor doi ostași (căprarul Ghioagă și soldatul Ițic) devine halucinant prin tăcerea și singurătatea care stăpânesc spațiul și pe cei doi care-l străbat. Pașii lor trasează un adevărat labirint. Ghioagă și Ițic se opresc „lângă un brad foarte gros cu coaja crestată și mâzgălită de rășină.” Căprarul Ghioagă care avea ordin să-l împuște pe Ițic îi spune acestuia: „—Ei, măi Ițic. Până aici te-am adus eu… De-aici încolo poți să te duci și singur […]. De-acu eu mă duc… rămâi cu Dumnezeu, Ițic!”
Urmând descrierea peisajului și relatarea drumului celor doi camarazi sesizăm că problematica nuvelei este una etajată: nivelul concret istoric – războiul, nivelul psiho-moral – surpările interioare din sufletul celor doi provocate de război, nivelul psihologiei abisale – frica ancestrală și nivelul complex al semnificațiilor.
Spațiul imaginat de scriitor îndeplinește toate cerințele unui spațiu tragic impunând nuvelei un anumit epic. Acesta se reduce la verbele deplasării, la scurte și frânte schimburi de vorbe –ecouri ale neliniștilor interioare și ale întrebărilor – și la multă, multă tăcere. În fapt epicul nuvelei nu este decât descrierea drumului labirintic printr-un spațiu închis. Spațiul exterior (câmpul aflat sub stăpânirea albului zăpezii, a tăcerii) cu deschidere cosmică se dovedește a fi un spațiu închis, un adevărat țarc. Cei doi camarazi merg cu băgare de seamă printr-o tranșee șerpuită până ajung la marginea unei păduri „dese” și „încâlcită”, vecină cu o vale, iar „coasta dușmană era piezișă ca o râpă și atât de aproape că închidea zarea ca un zid”; amurgul cobora „mohorând văzduhul”, „așternând o ceață cenușie peste albul zăpezii.” Spațiul hibernal nu mai are nimic feeric. În cadrul descripției deslușim două câmpuri: cel de jos, al războiului și cel de sus, cel al cerului mohorât gata să se surpe peste lume ca imputare la adresa faptelor necugetate ale oamenilor: războiul, crima.
Peisajul, descris aproape topografic, e văzut ca emanație a sufletului celor două personaje. Relatând drumul celor doi camarazi prin acest spațiu al morții, scriitorul trasează drumul de la frica concretă provocată de război la frica din necunoaștere și de aici la frica ontologică. Sub pana măiastră a lui Rebreanu, spațiul imaginat devine un ecran cosmic pe care este proiectată imaginea lui Ițic (a omului) care atârnă de craca copacului, „nemișcat, cu un braț întins, ca o chemare mută”. Este o imagine cutremurătoare, e strigătul expresionist de acuzare.
În paranteză, pe când un regizor și un aparat de filmat pentru a dubla capodopera?!