Spații culturale nr. 48 (8)

Nicolas BRATU

Rondel

Mi-e dor de tot ce n-am trăit, dar știu
Că m-ar fi dus în zbor spre fericire.
Mi-e dor să-ți spun cuvântul viu,
Care-a făcut din noi o dulce amintire.

Mi-e dor să văd ce am visat târziu
În noapte, degustând a ta iubire ;
Mi-e dor de tot ce n-am trăit, dar știu
Că m-ar fi dus în zbor spre fericire.

Mi-e dor, când mă trezesc, să fiu
Cățărător pe raze ca pe fire
De aur, luminând în labirintul viu,
Urcând spre cer, nemărginire…
Mi-e dor de tot ce voi trăi pe viu…

sunt un simplu grăjdar…

sunt un simplu grăjdar
dimineața dau drumul turmelor de iepe sirepe
să alerge pe calea lactee
până la locul de pășune si de adăpat
și mereu le pierd în lanul bogat
și gustos din jurul
planetei albastre
pierd puii de găina ce zboară deja către alte planete cu aripi de gând
am încercat să hrănesc un cal prăpădit
cu jăratec să-l ducă pe tata în styx
dar tata, ca un adevărat erou, și-a găsit inorogul
un cal balan ce l-a purtat adesea
în copilărie spre zări albastre
acum l-a dus la trap spre câmpiile elizee
cum spuneam, sunt un biet grăjdar, nu un dalb harap
și, tată, mă iartă, nu știu să aleg caii spre loc de odihnă…

Rondelul crezului în himere

acum mai cred doar în himere,
mă-nchin la umbre și la aștri,
pe rug ard crezuri efemere,
îmi ridic templu pe pilaștri

de vorbe-n vânt; inițiere?
nu-i timp, doar ochii-mi sunt sihaștri:
acum mai cred doar în himere,
mă-nchin la umbre și la aștri.

Cuvântul mi-l topesc de ere
Să făuresc îngeri albaștri;
iluzia-mi este avere
și nu o pungă cu piaștri.
Acum mai cred doar în himere

Rondel târziu

M-am copt târziu, ca fructul ce nu are
Nici sevă îndeajuns, nici soare
Și-am prins a rumeni în suflet
Cu pârg, doar în al toamnei plânset.

Mai așteptam doar primul iernii clinchet
De fulgi de nea în geam, un cântec…
M-am copt târziu, ca fructul ce nu are
Nici sevă îndeajuns, nici soare.

Am strâns prea plin în cel mai intim sipet:
Comori, averi… sunt liber și bogat în cuget;
Din sevă vie îmi extrag esență tare;
Am un regret, dar nu e cel mai mare:
M-am copt târziu, dar… mai contează, oare?

Rondel în memoria tatălui meu și a unui prieten lăutar care odihnește alături

„Să-mi cânți, te rog, acea cântare
Cu tatăl ce avea trei fete;
S-o cânți… să nu-mi mai fie sete
Și dor de viață, lăutare!”

Așa te văd acuma, biete
Părinte fără de-ntristare:
Asculți mereu acea cântare
Cu tatăl ce avea trei fete.

În locul unde nu-s hotare,
Cu îngerii cântând în cete,
Să nu uiți, dragă lăutare,
La umbra salciei cuplete,
Să-i cânți, te rog, acea cântare…

Rondel (experiment) cuvânt-cu-cuvânt…

Mirare, plâns, suspin, speranță, joc,
Albastru, verde, muguri, flori,
Pământ și apă, suflet, foc,
Răcoare, freamăt, simț, fiori.
Uimire, munte, rugăciune, loc,
Atomi, credință element, comori,
Mirare, plâns, suspin, speranță, joc,
Albastru, verde, muguri, flori.
Parfum, eter, esență, urbe, toc,
Adeziune, cumpăt, lot, valori,
Delicatețe, umbră, trudă, smoc,
Avânt, încredere, curaj, erori,
Mirare, plâns, suspin, speranță, joc…

Rondel-incantație pentru un răsărit de soare

„Soare, speranță pentru zi senină,
Răsai acum dintre betoane gri,
Rănit de-antene pline de rugină
Însângerat și spart în geamuri cenușii!”
O lună pală într-un stâlp se-anină
Și-atunci mă rog, ca-n fiecare zi:
„Soare, speranță pentru zi senină,
Răsai acum dintre betoane gri!”
O nație preponderent canină,
Având în geană numai verbu-„a fi”
Se-agită acum să facă burta plină
Și-adoarme stând la umbră, orice-ar fi…
Soare, speranță pentr-o zi senină…

haiku

bob de strugure –
seva din pãmânt care
promite cerul

*
Parcul solitar –
foșnetul frunzelor prin
copacii stingheri

Camelia Manuela SAVA

Povestea sărutului

Visez o poveste ascunsă
într-un gând arămiu:
Undeva, la răsărit,
Te-am găsit –
Erai obosit
de atâta drum printre oameni.
Ca floarea soarelui
s-a trezit sărutul tău în mine
renăscând ca o apă vie.

Poveste nescrisă

Buzele tale se deschid calde
ca Sfântul Graal
după care mai mulţi aleargă,
dar şi mai mulţi pătimesc.
Ochii mi se răsfaţă, încurcându-se
de fiecare dată
prin genele pădurii de acasă.
Ochii tăi îi regăsesc în picăturile
de ploaie, aburind ca o pâine.
Atunci luna
dezvăluie taina tuturor începuturilor
ce au curs hămesite prin noi.
Povestea aceasta rămâne nescrisă
în învălmăşeala mângâierilor.

Copila îndrăgostită

Lasă-mă
să te privesc cu firele de iarbă,
să te privesc
cu mustul lor suav
până vei înflori verde sub
genele mele grele de atâtea aşteptări.
Între două ploi,
între două şoapte,
striveşte-mi toate sărutările
de dinţii naturii.
Ca să putem pluti între cer şi pământ
e nevoie întotdeauna de amândoi…
pentru că Cineva
a răsădit în noi seminţele iubirii
a scris cu stele sentinţa definitivă:
Nevinovată – că iubeşte!

Diana VRABIE

SCRIITORI UITAȚI: AL. ROBOT

Cazul lui Al. Robot, scriitorul pe numele adevărat Alter Rotmann (1916-1941), căruia însuși E. Lovinescu îi aprecia „mesajul personal”, pe care îl încifrase spre încântarea multora, în formule ermetizante, reprezintă, în mod regretabil, un „dosar” clasat, la ora actuală. Fie că exegeza nu i-a putut ierta derogările de stânga, fie faptul că a fost evreu. Cert rămâne faptul că autorului Apocalipsului terestru îi revine un capitol fie chiar și modest din istoria literaturii române interbelice.
Literatura lui Al. Robot atestă o dublă vocație: epică și lirică. Scriitorul și-a început cariera literară cu publicarea versurilor, de aceea este mai cunoscut ca poet, prin volumele sale Apocalips terestru, Somnul singurătății, Îmblânzitorul de cuvinte, Plecările și popasurile poetului, decât ca romancier, autor al volumului Music-hall, de o certă modernitate în ceea ce privește disponibilitatea autorului „pentru „spațiile interioare”. De remarcat că romanul Music-hall în care se experimentează inspirat cunoașterea irațională, frământările subconștientului, nu a beneficiat de o receptare pe potriva importanței sale, având în vedere că din1969, când apare pentru prima dată publicat în revista „Viața românească”, numerele XI-XII, a trecut ceva timp. În Basarabia, romanul vede lumina tiparului pentru prima dată în revista „Orizontul”, numărul 4515, din 1988. Iar în volum, romanul va apărea la editura Minerva, abia în 1985. Am în vedere volumul Scrieri, ediție îngrijită de Aristide Popescu, cu o prefață de Dumitru Micu, care cuprindea toată opera lui Al. Robot, fiind considerată cea mai completă ediție. În Basarabia, abia în 2003 apare publicat, la editura Litera, volumul Îmblânzitorul de cuvinte, ce reunește lirica, proza și publicistica scriitorului, proiect coordonat de Anatol și Dan Vidrașcu, volum trecut oarecum neobservat și practic necomentat.
Dincolo de receptarea ingrată, scriitorul denotă certe calități poetice și un nonconformism conceptual, care se manifestă dezinvolt la nivelul romanului, dar și a publicisticii sale.
Apariția, în 1932, a volumului Apocalips terestru, o culegere de poeme mai mult decât promițătoare, devine un moment senzațional în viața literară, ținând cont că autorul nu avea decât șaisprezece ani. Acest volum se va bucura de o foarte bună primire în epocă. Perpessicius îl considera „într-adevăr senzațional” pentru câtă „artă sonoră”, pentru câte „sugestive cadențe” și pentru cât „mister tăinuit cu grijă” a filtrat în versurile și poemele sale . Format ca sensibilitate de la prima sa carte scrisă, Al. Robot a evoluat în cel de-al doilea volum, Somnul singurătății, apărut în 1936, în direcția exteriorizării unei oarecare emotivități, ce va urca odată cu evoluția scrisului poetului. Farmecul poemelor sporește prin acea exprimare sclipitoare, distilată și bogată în comparații și asociații anevoios descoperite, luând o structură pură și cristalină. Întreaga sa poezie este stăpânită de o inteligență lucidă, posedând o notă proprie, ce se lasă citită într-o anume durere voluptoasă, insinuată în reprezentări. Aceste două volume vor fi urmate de Îmblânzitorul de cuvinte care înfățișează o inedită schimbare de registru. Volumul face dovada contactului real cu viața, aducând ceea ce lipsea lirismului său: „trăirea crâncenă și crudă care a infiltrat producției sale de ultimă dată o aluviune proaspătă de globule” . Versurile apar armonios legate și transparente, poetul reușind să-și supună întru totul cuvintele și ritmul. Apropiat prin atmosferă și prin elementele constitutive ale imaginilor de Apocalips terestru și mai ales de Somnul singurătății, acest volum are ca notă deosebită un lirism de expresie directă.
Următorul ciclu, Plecările și popasurile poetului reunește poeziile cele mai dense și mai reprezentative, pe care le-a scris Al. Robot, publicate parțial în periodicele „Sulina”, „Babadag”, „Balcic”, „Brașov”, „Drumețul”. Este rezultatul unor peregrinări și popasuri prin orașe riverane, ca Balcic, Cetatea-Albă, Sulina ș.a. Volumul se prezintă ca un jurnal de călătorie liric, un album cu peisaje pitorești, în care sunt grefate evocări melancolice de un „contaminat parfum al provinciei și al călătoriilor efectuate de Al. Robot”, constituind „mai mult decât o evadare”, un itinerar afectiv și o aventură spirituală” .
Activând la „Gazeta Basarabiei” în calitate de reporter, secretar și redactor literar, în același timp, profilul lui Al. Robot se conturează printr-un număr impresionant de materiale ce constituie o parte considerabilă a creației sale. Scriitorul își dezvoltă în timpul activității publicistice la acest ziar calitățile unui reporter de autentică originalitate, ale unui eseist cultivat, cu intuiția nuanței și a valorii. Deși printre materialele publicate se numără și scrieri de circumstanță, la comanda ziarului, simple consemnări reportericești, fără deosebite virtuți interpretative, cele mai bune pagini relevă un condei publicistic deja bine antrenat, cu un profil original bine conturat. Creația publicistică facilitează comprehensiunea adecvată a stilului său, care s-a conturat în urma îndelungatei activității ziaristice. Reminiscențe ale stilului reportericesc febril, concis, ale notației fragmentare și eliptice vor fi resimțite în proza lui Robot.
În ciuda caracterului fragmentar, produs al îndelungatei cariere publicistice a autorului, unicul său roman, Music-hall, se caracterizează printr-o extraordinară maturitate. Plin de freamăt pasional și de tensiuni dramatice, el dezvăluie noi aspecte ale vocației lui Al. Robot, romancierul și, totodată, continuă și dezvoltă unele din trăsăturile lui Al. Robot, poetul: gustul pentru frumos, acuitatea observațiilor, rafinamentul stilistic. Deși în roman există o incompatibilitate între tehnica narativă (discurs la persoana a treia, autor omniscient) și sondarea din plin a subconștientului, „adâncurile ființiale ale adolescentului torturat de „marele călău” – amorul” , scrierea aparține literaturii autenticiste. Al. Robot pătrunde atât de adânc, încât atinge anumite fapte ale vieții psihice cu o precizie în exprimarea lor care le face să aibă rezonanță în straturile cele mai profunde ale lectorului. Ceea ce îl apropie de formula romanului modern este reducerea drastică a ierarhiei de semnificații ale evenimentelor exterioare. Absorbind „documentele omenești” în ficțiune, proza lui Robot se configurează într-un spațiu al autenticității.
Cantonată într-un con nedrept de umbră, creația scriitorului Al. Robot, ar trebui repusă în circuit și reevaluată estetic. Cele mai recente istorii și antologii literare nu îi acordă deloc spațiu sau îl amintesc expeditiv. Istoria critică a literaturii românea lui Nicolae Manolescu îl reține în treacăt, atunci când criticul amintește de scriitorii lansați la Sburătorul lovinescian, reprezentanți ai literaturii moderniste, „forțele literaturii de mîine” (E. Lovinescu). Marian Popa îl reține în Istoria de azi pe mîinela capitolul Probleme etnice. Evreii, amintindu-l în contextul apariției la Tel Aviv, în1972, a unei antologii, Rădăcini în furtună, a scriitorilor evrei care au scris în limba română, unde apare inclus și Al. Robot. Unicul capitol mai consistent este conținut în antologia Poeți din Basarabia (2010) a lui A. D. Rachieru.
Apariție meteorică, dispărut de pe scena literară prematur și plin de promisiuni, Al. Robot reprezintă una din figurile originale ale literaturii interbelice, lăsând o creație bogată, valorificată insuficient, care își menține și astăzi interesul literar.

Mihaela Malea STROE

Poem despre termitele lăuntrice

Fricile, spaimele, fricile
Multe, mărunte, iuți ca furnicile
Rod pe dinlăuntru așezământul
Iubirii, speranței, credinței
În adevăr.
Fricile, fricile,
Precum termitele, ucid cuvântul
Rod pe dinlăuntru aureolă, măduvă, os
Din visul nostru cel mai frumos.
Fricile, spaimele, roșii ori negre,
Precum termitele, precum furnicile
N-au tihnă-odihnă sau alinare,
Disciplinate, trudesc de zor
Să roadă-n carne, să mărunțească
Miezul seminței întâiului dor.
Iubite, fricile
În legiuni-armate organizate,
Precum furnicile
Rod, în mandibule de cheratină,
Prima lumină, întâiul cuvânt,
Visul din vis, de îngeri promis.
Fricile-furnicile
Cu hărnicie fac provizii și cară
Hrănitoarea povară
Mute, nenumărate, neîntrecute,
În labirint, în abis,
…În mușuroiul lor de pământ.

Poemul darurilor

Adu-mi, iubite, în căușul palmei,
Oceanul dintre două lumi, să-l sorb
Cum însetat se-adapă din credință
Sihastrul ostenit, străin și orb.

Tu apa depărtării curățește-o
Și undă-vie, fă-o, de izvor,
Adu-mi, în toamna așteptării mute,
Cuvântul înainte-mergător.

Mai spune-mi de mirarea frunzei stinse
Din dragoste, între coperți de carte,
Într-un poem de dus-întors prin viață,
Într-un refren înzăpezit în moarte.

În loc de aur și mărgăritare,
Adu-mi acasă, dintre veșnicii
Sămânță nouă de măslin sălbatec –
Povestea-ndrăgostitelor stihii.

Teo CABEL

Calea ferată

Dimineața trec din zona mall-uri,
Fast-food, bănci,
În zona postindustrială, pe un pod.
La stânga, liniile de cale ferată se duc
La dreapta, liniile de cale ferată se duc.

Seara, trec din zona postindustrială
În zona mall-uri, fast-food, bănci, pe același pod.
La stânga, liniile de cale ferată se duc
La dreapta, liniile de cale ferată se duc.

După un timp
Nu mai am percepția zonelor
Doar calea ferată,
Pe stânga,
Pe dreapta,
Se duce
Seduce.

Alb astru

Albastru
De tăcere

Albastru
De zbor

Albastrul din colțul pietrei
Albastrul din fundul gropii de cimitir

Albastru
De la capătul găurii negre din ventriculul stâng

Albastru

Albastru,
Fără maluri,
Doar un singur val
Cuvântul Tău.

Înserare

Pletele serii peste umerii zilei
Rochiile clipelor foșnesc în văluri
Am aruncat ceasul într-un pahar
Spațiul a devenit umed de tic-tac

Via și-a acoperit agurida cu umbră
Să doarmă lumina în clorofilă
Somnul ei de zahăr tărie din soare
Și ochii tăi călare pe-un zâmbet.

Din stupul tăcerii a țâșnit o albină
Aripile ei răcoresc pulsul din tâmplă
Masa regăsirii e plină cu noi
Un zâmbet pe ochii tăi galopează

Pletele serii peste umerii zilei
Via și-a acoperit agurida cu umbră
Din stupul tăcerii a țâșnit o albină
Rochiile clipelor în valuri foșnesc

Știi cum vine bucuria?

Dă de două ori din aripi
Îți umple ochii
Își face cuib în copacul viguros din adâncul tău
Lasă trei ouă
Dă de două ori din aripi
Și
Ai grijă
Să nu-i strice cuibul altă pasăre.

Perpetuum

Jăratecul din ieslea zilelor.
Nimbul tăcerii lătrat de câinele toamnei
La poarta dimineții.

Pâlpâirea jăratecului strălucire albastră verde
Praf de cuvânt neînchegat în rostire.
O scara de marmură albă
Înconjoară biblioteca amintirilor
Lanț în jurul gâtului.

Chipul fulgerului nălucit pe sticla ferestrei
În ochii tăi copile,
În ochii tăi iubire.

Jăratecul din ieslea zilelor trece dintr-un ochi în altul,
Dintr-o mână într-alta.
Nimbul tăcerii lătrat de câinele toamnei
La poarta dimineții
Unduie ca o lumânare pe alt perete,
Altă cărare,
Altă iesle.