Fărădelegea lui Călin – Cocul țivil
Am lăsat în urmă….
Rod al unei nemăsurabile mirări. Suprimarea articolului anterior se sprijină pe ceva mult mai palpabil: secțiunea secundă. Vin cu o propunere: hai să ne… prostim. Fiindcă deja… suntem. O fi el Codul Civil lege, dar la chiar o așa permisiune din parte-i dă notă de netrecere la examenul maturității și decenței, oricare motivare și sprijin academic ar avea. Ca să-mi citez couch-erul de la cinema: ,,Pe bune?” Și-a pus cineva problema existenței și altor descifratori decât cei specializați? Ce-ar gândi aceștia lecturând sintagma ,,nudul proprietar”? Măcar că singurele conexiuni sunt legate de plajele cu inși… adamiți. Adică hainele, prosopul și alte obiecte din posesia loco nu sunt ale nudului proprietar? Ba bine că nu! Trecând la seriozitate maximă (iluzia continuă, la fel ,,școala” ignoranților nonșalanți), Art. 709 predă la cheie exclusivitatea de folosință a bunului pentru uzufructuar, cu acesta și dreptul de culegător de… fructe.
Pe firul întins al descrierii cuvintelor se instalează câteva noi nedumeriri. Una dintre ele se înfiripă când parte dintre cele făcute de mâna omului trec în jurisdicția industrialului. Deși există cel puțin un domeniu ce nu se subordonează brutei transformări a materiilor prime: agricultura. Firesc înșirarea fructelor era musai s-o cuprindă: fructe naturale, industriale și agricole. Să le punem și pe cele ale programatorilor IT, serviciilor turistice…? Deși subiectul Art. 710 se reduce la aparținătorii lor: după momentul instituirii uzufructului – de drept uzufructuarului; după încheierea lui – proprietarului… nud.
Dacă nu ambigue, în lipsa unei reiterări a terminologiei – pe ici-colo reinserată, articolele ce urmează vin în conținut pe nepusă masă. De la natural și industrial se transferă la civil, acum în proporție egală cu durata, pe bucăți: zi cu zi. Uzufruct. (Art. 711)
Banii, grânele sau băutura. În locul uzitatei expresii de schimb pe schimb. Pentru bunuri-produse ce se prefac, dispar sau se distrug de la prima întrebuințare. De ele prevalându-se uzufructuarul, dar de a căror cantitate, calitate și valoare proprietarul – nicio urmă de nuditate (!) -, la rându-i, poate beneficia prin restituire în aceeași măsură după stingerea uzufructului. (Art. 712)
Art. 713 urmează fluxul logic. Neconsumptibil, ca în urmă, bunul, deși se uzează prin utilizare, poate rămâne la discreția uzufructuarului ca și cum ar fi al lui. Iar la restituire le va preda așa cum ajung la finalul contractului cu proprietarul. Al. 3 pune puțin în dificultate chiar un specialist cu experiență, evaluarea cerută la final, pentru a crea o contravaloare a produsului, la final și el, nu prezintă un certificat de degradare, ci o stipulare de deteriorare rapidă prin utilizare. Ceea ce ar impune ca după o perioadă foarte scurtă să ajungă la distrugere totală. Și-atunci, ce vei da proprietarului, nimic?
Se practică. Nu spun că e corect, nu este. Eu ți-l dau să faci un ban cu el, cu obiectul…, tu îl dai altuia fără să-mi ceri acordul. Deoarece Al. 1 îți permite cesiunea. S-au văzut cazuri. Cu toate celelalte obligații de solidaritate, dispuse de uzufruct până la ,,… notificarea cesiunii…”, se întâmplă ca procentul de responsabilitate să scadă și să apară fricțiuni, deci și spețe juridice. Însă, după cesiune, toate obligațiile față de proprietar revin cesionarului, până se finalizează termenul uzufructului sau până decedează primul uzufructuar. Cu apariția și unui alt set de obligații fideiusionare (mi se limbă plimba-n gură!) (Art. 714)
