Spații culturale nr. 48 (7)

Camelia Iuliana RADU

Tempus fugit

Ca un șarpe trece
ca un șarpe mă traversează
în somn
greutatea încolăcită pe sâni mă apasă

am uitat primăvara înfrigurată
sar dintre vise din prima zi
îl aud printre ierburile grădinii sau o părere aud?
îi văd spinarea de umbră și mi se pare că ar fi
și nu aș fi

pe înserat se scurge de parcă ar sta
nu am pace nu am odihnă
ascult și tresar prin odăi
închipuirea pândesc
pânda pândesc

o singură zi va fi împăcată o singură zi fără el
una cu ochi hipnotic și de vindecare

2

ceasuri cu limbi de laser
ore aleatoare agățate de piept
sună
unele bat mai tare altele abia auzit
unele plâng
altele strigă
unele mor neștiute
sar pe tocuri zglobii
când ies pe scenă

în trupul meu mai crește un inel
unul mai subțire abia văzute
altul înfipt în carne

dar numai unul va fi inelul logodnei
și numai unul va ști pe ce deget să-l pună

3

Pe mal stau și
mă duc în jos pe mal
prund negru când zarul sare
din inele vineții o planetă într-o bombă nucleară

în țesătura perfectă a cerului
mă va culege paznicul dreptății
dreptate, nu te înțeleg
și nu mi-e mie decât cusur
și a plecare
pe când nemilostive stele prânzesc pe îndelete
viața uitucă

o scoică albă uitată în pământ mă învață
în fiecare noapte
modelul risipirii
al sfărmicioasei străluciri

pe plajă doar eu
căldura cosmosului o înfoiam cândva
în zile sărutate
în nopți cuprinse în brațe
pe ele se vor stinge florile
când ceasul îmi va bate întors
de mâna altui timp

4

za după za argintul nopții curge fără șir
de-i rău sau bine sus sau jos nu-i pasă
iar eu în bucla unei întâmplări tresar
sunt zarul aruncat

și nu știu ce mi-e scris pe frunte
prin ochi
himere adună gol după gol
înghesuie neantul
privirea în care nu e nimeni

alături
zidurile plâng
trosnesc și strigă
în vaierul căderii cântă praful

doar neatinsele grădini
așează fără grabă neutroni și stele
și pârguiesc în tihnă

5

și ce vei face când vei rămâne fără mine?
eu îți cântam alene la apus

ce fiu vremelnic ți-ai zămislit!
Rușine!
Ce fir de praf în galaxie ți-ai ales!
când tu miști cerurile toate
și le curbezi cum vrei lumina

când bogăția mâinii tale putea ca într-o amăgire
să îmi adune ani mai mulți
și mai șăgalnici ca apa vieții
din gura ta virgină

ce vei face fără plânsul meu și fără cântecul de dimineață
fără coapsa mea de lună plină
în care îți admirai adesea vina de-a fi jucat
pe țărmul unei biete zile?

de-ai fi visat la frumusețe de-ai fi intrat în casă
nu în gând…
dar nu, tu pe nisip m-ai desenat

eu
mâine
mă voi duce
dar azi pe tine te deplâng

FAPTE CULTURALE

Consiliul Judeţean Dâmboviţa,
Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa,
Societatea Scriitorilor Târgovişteni,
Biblioteca Judeţeană „I.H. Rădulescu”.
Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”,

REGULAMENT
Festivalul-Concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”
Ediţia a XLVIII-a, Târgovişte, 4 – 5 noiembrie 2016

În organizarea Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa, a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, a Bibliotecii Judeţene „I.H.Rădulescu”, a Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, se desfăşoară Concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, cu patru secţiuni de creaţie (poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt), ajuns anul acesta la ediţia a XLVIII-a. Concursul se adresează creatorilor din toată ţara, care nu au împlinit 40 de ani, indiferent dacă sunt membri ai uniunilor de creaţie ori au volume de autor.
Concursul urmăreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii – care pot participa la una sau mai multe secţiuni – se vor prezenta la concurs cu un grupaj de maxim 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze, însumând maximum 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt. Se pot aborda teme la alegere. La secţiunea eseu (două lucrări de circa 4 – 5 pagini), tema este „Literatura română premodernă la Târgovişte”.
Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate. Acestea vor avea un motto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând un CV detaliat (numele concurentului, data naşterii, activitatea literară, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon), şi vor fi trimise prin poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 25 octombrie 2016, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin poşta electronică (e-mail – strategiiculturale@yahoo.com), acestea vor fi însoţite de un motto, precum şi de un CV (datele personale solicitate mai sus), organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei.
Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o altă secţiune.
Concurenţii care nu vor trimite toate datele de identificare (în special data naşterii) vor fi eliminaţi din concurs.
Nu vor participa la concurs lucrările care vor fi trimise după 25 octombrie 2016, data poştei.

N.B.
Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele 4 şi 5 noiembrie 2016, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Festivalului-Concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” – ediţia a XLVIII-a, 2016.
Premiile, în număr de 18, în valoare de circa 5000 lei, vor fi acordate concurenţilor, în vechea Cetate de Scaun, cu ocazia festivităţii de încheiere a concursului. De asemenea, lucrările premiate vor fi publicate într-un volum editat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, în colaborare cu Editura „Bibliotheca”.
Relaţii suplimentare:
Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa – telefon-0245/611184; e-mail – strategiiculturale@yahoo.com sau pe pagina www.cjcd.ro (unde vor fi publicate şi rezultatele finale).
Notă finală:
Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul-verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional.

Ioan ȚICALO

Primiri cordiale…

Când Miron Dohotaru s-a prezentat pe 1 septembrie la şcoală, directorul s-a uitat cam câş la el şi a zâmbit într-un dinte, venindu-i, aşa, dintr-odată, să scuipe într-o parte. N-a făcut-o, ba, dimpotrivă, înghiţindu-şi saliva, a deschis pliscul să ciripească:
– Tovarăşe profesor, nici nu mă gândeam că d-voastră, om de înaltă cultură ca un abis ceresc, n-o să vă duceţi să triumfaţi biruitor într-un oraş.
– Ia, ascultă, măi Costache, i-a întors-o fostul coleg de gimnaziu, să ne înţelegem de la început: că am revenit în satul nostru, e treaba mea, că te exprimi prost, e treaba ta, dar nu numai, din moment ce îi înveţi pe copii să vorbească şi să scrie româneşte, aşa că pune-te la punct de urgenţă cu gramatica şi lexicul limbii române. Pe deasupra, te-au uns ăştia cu funcţie, problema lor, dar să fii convins de un lucru: chit că eşti învăţător, eu nu râvnesc să ajung director, aşa că dormi liniştit, dacă te lasă, lângă faimoasa ta vestală…
Costache Găvan s-a dus în biroul său îngăimat. Pe de o parte, era mulţumit că nu avea concurent, pe de alta, nu înţelesese ultima parte a zicerii şi, până să deschidă uşa, a uitat cuvântul cu pricina. Apoi şi-a adus aminte că Miron l-a umilit, spunându-i că nu ştie să se exprime.
– Trebuie să fiu mai băţos, a declamat Găvan, în singurătatea lui, să se vadă cine-i stăpân aici, care se pricepe să stăpânească sub parazolul partidului, care ne hrăneşte, care ne învaţă, care ne cloceşte ca pe nişte pui, care ne dă aripi, care… îi trânteşte pe duşmani, dracu’ să-i ia pe toţi!
Cu aceste gânduri, şeful a ieşit pe hol, a tuşit forţat, să se audă în toată şcoala, a luat o mutră acră şi a intrat în cancelarie, încercând să-şi înalţe statura:
– Tovarăşi şi tovarăşe, li s-a adresat de sus, anul acesta partidul aşteaptă de la noi multe succesuri, aşa că o să lucrăm la înălţimea abisului cerut! Să fim treji, cu multă atenţie şi să dăm dovadă de vigilenţă. Să tăiem şi să retezăm din faşă orice manifestare a elementelor duşmănoase care încearcă să oprească dezvoltarea şi progresul nostru. Noi trebuie să fim crema societăţii!…
– De care cremă, de mâncat sau de lustruit pantofii? a ridicat glas Dohotaru, amuzându-se.
– Tovarăşe profesor, îi fi dumneata cu studii mai superioare care crezi că te înalţă în abis, dar eu, ca organ de conducere, am sarcina şi datoria şi răspunderea să facem din şcoală un abis unde cloceşte partidul omul nou care nu ia în răspăr organul!
Miron Dohotaru a tăcut, întrebându-se imediat: „Ce mă fac eu în clocitoarea lui Găvan, cu atâtea gâsculiţe, nici una calificată, şi cu gogomanul ăsta de… organ? S-a ridicat, a zâmbit ştrengăreşte şi a ieşit, fără altă vorbă decât:
– Măi Costache, eu mă duc să beau ceva, organul tău nu vrea nimic?…
Directorul, luat prin surprindere, a holbat nişte ochi de boulean în faţa căruia se agită un material roşu, a molfăit ceva din gură şi, până să scoată vreun sunet, profesorul s-a făcut nevăzut.
– Bine zice tovarăşul de la regiune, care ne dă poveţe geniale din abisul lui de gândire proaspătă şi monumentală, i-a revenit vocea, adresându-li-se femeilor, acest element îi brânză bună în burduf de câine. O fi el învăţat, o fi el tare în teorie, dar practica partidului s-a lipit de el ca fasolea de perete!
– Costache, eu nu pricep de ce te fasoleşti tu, l-a luat la refec soţia, după ce colegele au plecat acasă. Ai uitat că era să te-neci în Iazul Haiducului şi el te-a scos din apă şi te-a salvat? Nu-ţi mai aduci aminte că îţi dădea la şcoală jumătate din turta lui, de-ţi potoleai tu foamea cât de cât? Şi acum tu ce faci?
– Ei, iaca, ţi-o fi căzut cu tronc moglanul din prima zi şi ai început să-l apreciezi pozitiv, e nemulţumit directorul. Tacă-ţi fleanca în faţa organului! s-a înfierbântat Găvan.
Nevasta i-a zis ceva dulce în gând şi a ieşit, îndreptându-se şi ea către crâşmă. Doar că obiceiul ei era să intre de fiecare dată prin spate. Păvăluc a îmbrăţişat-o cu foc şi cuşluind-o pe după gât, a dus-o într-o cameră alăturată, cuibuşorul lor de nebunii.
După ce a început şcoala, pe la sfârşitul lui septembrie, Miron a fost chemat la primărie. Acolo era aşteptat de tatăl comunei, cum îşi spunea primarul, şi de un străin care n-a catadicsit să se recomande.
– Care va să zică d-ta eşti profesorul cu bube-n cap, a început acela discuţia. Aici, la dosar, scrie că ai origine sănătoasă. Tu de ce-ţi baţi singur cuie-n tălpi, măi tovule?…, s-a încruntat acela, de parcă ar fi fost înţepat undeva, aprinzându-şi o ţigară.
– Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, a răspuns cel chemat.
– Uitaţi-vă ce obrăznicie! a intervenit imediat părintele comunei.
– Măi tovule, eu n-am timp de pierdut cu tine, şi-a mijit ochii regionalul.
– Şi atunci de ce m-aţi chemat? se interesează profesorul.
– Auleu, ce obrăznicie! sare din nou primarul, de fapt secretarul de partid pe comună.
– Ca să-ţi dau un scurt avertisment, reia străinul, pufăind din ţigară. Să pui în practică directivele partidului, să nu te pui în gură cu organele şi să respecţi morala noastră comunistă, adică să nu te legi de soţia directorului. Că te fac una cu pământul! sare de la locul lui respectivul, roşu la faţă.
– Aveţi grijă să nu faceţi infarct, îi recomandă Miron, rămănând stâlp în acelaşi loc.
– Ce obrăznicie! îl imită primarul pe şef.
– Când aveţi probe şi martori, mai vorbim, le întoarce spatele profesorul, pentru a dispărea dincolo de uşă.
– Ce obrăznicie! a exclamat din nou tatăl sătenilor, pe care aceştia l-ar fi mâncat de viu.
– Ai adus-o pe Lenţuca cea focoasă, Gheorghe? l-a întrebat tovarăşul musafir.
– Se poate, tovarăşe? D-voastră îmi sunteţi ca un părinte şi dorinţa d-voastră e sfântă pentru mine! se gudură primarul. Vă aşteaptă cu drag, tovarăşe, ca de fiecare dată. Directorului i-am spus că trebuie s-o instruiţi, că s-ar putea să primească şi ea o funcţie importantă în comună…
– Bravo, Ghiţă, eşti om de nădejde! îl laudă instructorul. Acum du-te afară şi faci de planton ca de obicei, că patria o să-ţi fie recunoscătoare.
În urmă, pentru Miron Dohotaru lucrurile păreau să intre pe făgaşul normal. Începuse trimestrul al doilea, iar profesorul a venit după ore cu o provocare:
– Astăzi e 15 ianuarie, ziua naşterii lui Eminescu. Fac cinste la crâşmă cu un pahar de Cotnar, vinul care-i plăcea poetului.
N-a venit nimeni, aşa că s-a dus singur. A închinat până când a crezut că ar putea scrie şi el o poezie. A ieşit în drum, continuând să cânte Pe lângă plopii fără soţ.
– Alo, tovarăşu’, nu tulburaţi liniştea publică! l-a atenţionat miliţianul.
– Măi, azi e ziua lui Eminescu! se întoarce către acela profesorul.
– Şi… e înăuntru, dă de băut? îi sticlesc ochii miliţianului.
– Mă micimane, tu ştii cine-i Eminescu? se supără Miron.
– Văd eu îndată, numai să intru, că mi-i gâtiţa cam uscată, se băţoşează şeful de post.
– Şi crezi c-o să-ţi dea de băut? pare să intre în joc Dohotaru.
– Dacă nu, să vezi ce amendă îi trântesc! îşi bombează acela pieptul.
– Măi, ruşinea omenirii, îl apucă de guler profesorul, tu ar trebui să fii cel mult porcar în Patagonia. Ţine minte, Eminescu e cel mai mare poet al românilor, neisprăvitule! N-a fost numai atât, Miron l-a trăsnit tot atunci în figură, aruncându-l pe miliţian în zăpadă. Asta, pentru că eşti român şi nu ştii cine-i Eminescu, balaure!…
Scena cu miliţianul pe jos şi cu cracii în sus n-a avut spectatori. Cel bătut, nu se ştie de ce, n-a tras clopotele şi, cu toate astea, Dohotaru s-a trezit convocat iarăşi la primărie. A trimis vorbă că el are ore şi nu poate veni. L-au somat pe director să-l aducă mort-copt. Acesta a intrat în clasă şi a anunţat în gura mare că e chemat, ducându-l ca sub escortă în camera de anchetă a primăriei. Străinul, de data aceasta, era altul.
– Măi tovarăşe, de ce calci tu partidul pe bătătură? a pornit discuţia acela, plin de importanţă.
– Dar de când are partidul bătături? face Dohotaru, smerit.
– E o vorbă, bate în retragere acela. Ce-ai avut cu miliţianul pe data de 15 ianuarie? îşi revine, scrutându-l cu atenţie.
– Nimic, doar că n-a ştiut că-i ziua lui Eminescu şi asta-i o ruşine, e convins profesorul.
– Ce ruşine, de unde atâta ruşine? Pe mine mă cheamă Ionescu şi ce, mă ştie toată lumea, tovarăşe? se împăunează anchetatorul.
– De d-voastră ştie Caragiale…, pare să-l laude interlocutorul.
– Zău?… Care Caragiale? e curios cel venit.
– Dramaturgul, plusează Dohotaru, cel cu scrisoarea pierdută…
– Măi tovarăşe, la noi astea nu se pierd, statul nostru e vigilent, le citeşte, descoperă duşmanul de clasă şi aşa îl stârpim ca pe un gândac. Să ştii că miliţianul Goraş e ceva rudă cu nevastă-mea, iar eu am să dau cu tine de pământ, chiar dacă ai tu pe cineva, îi vine şi rândul lui, olecuţă de răbdare. Să-mi pupi mâna că nu te bag în puşcărie. Oamenii trebuie să ştie cine-i tovarăşul Gheorghiu-Dej, nu toate prostiile cu care ai venit tu din facultatea aia! s-a ambalat instructorul ori ce-o fi fost. Ieşi afară!
Peste o săptămână Miron Dohotarua fost mutat la cea mai prăpădită şcoală din regiune. Şi aici a fost întâmpinat cu braţele deschise, aşa cum se cuvine:
– Tovarăşe profesor, am primit informaţii că sunteţi un element periculos şi nu prea vă place politica partidului. Satul nostru e înconjurat de iazuri şi se poate întâmpla să alunecaţi de pe un mal oarecare şi nu vă mai găseşte nimeni… După câteva momente de tăcere, acelaşi a rostit, de data aceasta cu voce scăzută: Vorbele de mai înainte nu sunt ale mele, eu le-am primit de la cineva de sus şi am avut obligaţia să vi le transmit. Îmi pare rău… Hai să căutăm o gazdă, cu gândul că totuşi n-o să vă-necaţi la noi…

Tudor CICU

Cântec de dragoste

Corăbiile lui Greuceanu
Se-ntorc cu soarele pe cer
Iubito, să urcăm în stele
Să le-admirăm dintr-un foaier.

Căci sufletul ne-a fost ca frunza
Suflat de vânturi la pământ
Iubito, în dragoste-i putere
Câtă tăcere în mormânt.

Ne-a fost ursit povara vieții
S-o ducem singuri în spinare
Iubito, să fugim în lună
Cu visele prin buzunare.

Poate…

Ca un tăciune aprins, mica gară…
(cu trenuri ce trec fără a opri)
Sub umbrelă ea părea ca de ceară
Ca din Tonitza desprinsă! Alb-gri.

„Mi-e frig”! mi-a spus. Vântu-i trecea prin sărdac
Nori nebuni se învârteau între noi
Eu voiam să-i vorbesc. Cumva, ea să tac
Și-o cumplită spaimă, cât pentru doi.

Murmuram… ce poem aș putea scrie
Iar când trenul sosi, doar în parte,
Buzele și-a mușcat. Cred, a-mi descrie:
„Să scrii toate astea într-o carte!”

Poate n-am înțeles-o eu îndeajuns –
Poate trenul a fost doar într-un vis.
Singur, îmbătrânit mă-ndrept pe ascuns
Și refac drumul… tăcut, indecis.

Și, totuși…

Își spuneau toți: „Pe mare curând va fi furtună
Și valul îl va-nghite. Ca focul… rugu-aprins”.
De-aceea îndoiala pe tine te-a cuprins…
Cât am strigat: „Nu-i crede, că totul e minciună!”

Tu dârdâiai în stele și m-ai luat în glumă
Când prăbușit pe scânduri atâta m-am rugat:
„Îndepărtează Tată, paharul ce mi-ai dat
Iar ei, zăpada caldă să-i țină loc de glugă”.

Și îmi era frig, și totuși… o mână ți-am întins
Din barcă, pân’ la stele o punte mi-am dorit.
Și ascultam sub mare cum clopotul dogit…
Vai, cum suna!… Și viața, mai năruia un vis!

Valeriu SOFRONIE

CÂINELE MEU

câinele meu s-a trezit într-o dimineaţă om
s-a uitat la mine
ca la ultimul câine
şi a ieşit pe uşă
călcând cu hotărâre pragul
așa cum fac cei
care îşi lasă în urmă trecutul
mai departe toate întâmplările
au fost de partea lui
ce e trist în poveste
într-un spațiu atât de gol
tot mai mulți oameni
au ales să devină câini
câini singuratici
fără haite și dorințe
de perpetuare a speciei
oameni și câini
priviri pornite din minte sau din sânge ?
cunoscătorii făceau pariuri grase
că pot deosebi un câine de altul
dar eu vă zic că nici înainte
nu se cunoștea bine problema
pentru că au rezultat mai mulți oameni decât câini
schimbarea a fost un avantaj
în favoarea planetei