Spații culturale nr. 48 (5)

Ion Tudor IOVIAN

1. o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori

„am deschis poarta iadului” – zice –

şi căpcâni de smoală şi sânge şi litere strâmbe se revarsă
huind
în odăi pe străzi în păduri peste ape
din mintea înnegurată
din gânguritul copilului
din lacrima despicată cu toporul
din inima cea bună a samarineanului

şi nu mă lasă nici să trăiesc
nici să mor
în ţara asta a lui nichipercea şi-a nimănui

„lepădat sunt din faţa ochilor Tăi” – spui şi tu şi tu şi tu

şi ei sunt câtă frunză şi iarbă
şi ei sunt legiune –
frig şi spaimă urât şi târziu în preajma lor
vaet şi hulă
scârnă aruncată pe flori cărţi făcute scrum
vaca Domnului strivită cu bocancul
încrâncenare

şi ei
călare pe suflete hrănindu-le cu murdărie
cu smârc şi otravă grâu stricat cântece cu moarte gloduri
şi ei
cu gheara înfiptă în gâtul tatălui
şi ei descărcând pubelele eşecului
în ochiul mamei curat
hohotind
hohotind

şterge-i Doamne din lume şterge-le numele din catastifele tale
adu
zăpezile copilăriei
florile de cireş
plânsul în sughiţuri al băieţelului părăsit pe autostradă –

în lăcaşul încăpător al spaimei
picură Doamne lumină
să ningă doamnelor şi domnilor cu fulgi de lumină

ia uite-l
pe Marinică D.J. care îmi cere un foc
să-şi aprindă fitilul vieţii lui cenuşii
uite-l
pe Bobo-Trei-Nasuri răscrăcărat peste calea ferată
vrea să-i dau o chitanţă ca să locuiască
în paradisul Cursa de Şoareci
măcar trei ani
el cu puştoaica lui friptă la 220V cu multă dragoste

iată-l
şi pe Muri-KK omuleţul de gumă şi rumeguş cu un ochi roşu şi un ochi alb
jupuind sfinţi şi filozofi din Jena şi Sankt Petersburg
cu briceagul

toţi vor muri – zice – deja au făcut-o prin ganguri umede şi reci
fără să plătească Organonul
– ah ah ah nu –
ci Orgasmul cosmic comic şi unic
acum îmi arată bicicleta cu care a mers pe ecuatorul ceresc
fără să cadă în hăuri
şi pe don’şoara aceea
frumoasă cât eu nici nu pot
o mai frumoasă să-mi socot
casoaţăpentruBarbă-Cot

ayayay
¡ Lolita – fetiţa cu Tom Degeţelulînmână
deja în flăcări erotice ¡
iat-o
cum trece
dintr-o parte în alta prin ureche
cu vrăjitorul din Oz
cu păsărica împăratului Roş
sfârâind lângă Pipăruş cel Viteaz

ay ay nebunatico
te-ai culcuşit în ventricolul stâng
şi aştepţi
să vină primăvara să-ţi crească sânii cât pâinile

o să cânţi acuşica ambetată absolut de clorofila lui aprilie
„trei iezi
cucuieţi
fetei uşa descuieţi
dar
pe rând
pe rând
băieţi”

dar ei nu mă lasă
să dorm să dorm
să intru încet în mine
ca apa în apă
ca lumina în pământ
ca pământul în pământ

şi ei cotrobăie prin sertăraşele minţii cu băţul cu gheara
– ce-or fi căutând –

poatechipultăustrăvechi de om

aruncă
giocondele odaliscele acadelele serenadele în stradă
pe Venus-în călduri-şi-în-spume –
o împăiază
bat ţăruşi în inima dragostei

fac
din parcul de distracţii al poeţilor de antărţ
o debara cu vechituri pentru hrana academiei
se lăfăie
cu sentimentele de doi bani cu plânsetele pufoase şi dulci
copiate la indigo
de omul căzut în macacus macacus

şi ei dau foc
peisajelor de septembrie tivite cu albastru celest şi cu aur
toarnă gaz şi motorină
peste dumitriţe şi begonii
în ţevăria coşmarului care începe din apartamentul 12
depeBălcescu din Buhussy-City
dintr-o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori

ca lumea să se-nvârtă să se-nvârtă
până la uitarea de sine
să se-aleagă
praful şi pulberea şi de ea şi de dorinţele noastre

da da omule

uită cine eşti
uită-ţi numele
smulge-ţi rădăcinile din smoală şi din smârc
despeliţează-te
aruncă în foc pieile multe şi râncede
ale vârstelor
aruncă-te în ziua de mâine

dă-te de-a berbeleacul
prin paradis
prin sare şi pier
dă-te cu capul de toţi pereţii

omule

tot mai puţin om
omule macacus macacus

şi spune
NU

şi spune NU

2.îţi voi injecta poezie în sânge

creşte pe tăcute
nevăzut
în mine
şi nu ştiu pentru ce şi nu ştiu ce chip o să aibă ce nume

îmi surpă cămările în care am ascuns
şoapta de dragoste dintr-o dimineaţă cu nervi
durerea tristă din minte
mica vicioasă

„sunteţi mai norocoşi decât mine dacă i-aţi trântit
uşa în nas
acestei lumi- zice-
eu vin să vă fac treburile murdare

voi spăla smogul şi mâzga din case din inimi
voi cauteriza răni de topor de cuvinte de dragoste

voi desfunda minţile
voi aduce ninsoarea caustică să ascundă urâtul să-l ardă”

apoi mi-a telefonat dintr-un bistrou de pe autostradă
când luna
se tăvălea în praful drumului cu beţivii şi târfele
excitată la culme
da da
îl voi aduna şi acum ca de fiecare dată din bistroul păduchios

„dar cum poţi trăi numai cu poezie-
priveşte-ţi
visele făcute zob
poemele cu maţele scoase afară
aruncate în malaxor laolaltă cu mâncarea acrită
cu aripile de carton ale celor care s-au aruncat de la etaj
astă noapte

priveşte-ţi
contemporanii făcând sluj pentru prezervative şi coca cola
emoţii conservate în formol
sex şi trăscău

eşti un produs al hazardului
un mărunt şi trecător eveniment biologic
îmbolnăvit de poezie

comment t’appelle tu kak tebia zavut what’s your name
cruci şi dumnezei şi electrificaţia cui te-a făcut
răspunde
răspunde
TE ROG”

dar îi văd făptura de lumină şi carne vânătă şi zgârciuri
cu ombilicul sângerând
încă
legat de inima mea
de creierul meu

ar trebui
bisturie şi ace ferăstraie şi şfac
să-şi ia viaţa pe cont propriu

dar acum
te va prinde
cititorule

te va prinde şi îţi va injecta
măcar pentru o viaţă pentru o zi
POEZIE ÎN SÂNGE

şi „vei fi al meu pentru totdeauna”

acum se strecoară
afară din mine din casa mea şi se pierde
printre copaci

te pândeşte
şi
TE VA PRINDE

3.frunza neagră

m-a privit lung de parcă ar fi trebuit să mor
şi era în asfinţit
şi o frunză neagră s-a aşezat pe frunte
pe nepregătite-

aşa vine
da da-zice-

ştiu că eşti pe moarte omule dar nu muri
până duminică
mai am de făcut nişte cumpărături de plătit chiria
pe viaţa asta
de aruncat pe fereastră
pieile vârstelor măştile steagul lui nichipercea sub care am făcut mult rău

„cârpaci şi nimicuri”- zice Nietzsche în faţa lui Dumnezeu
înainte de a-şi pierde minţile

hai omule- zice-
intră în prima bodegă şi îmbată-te
de urât îmbată-te
şi de durere
bea-ţi minţile
caută şuvoiul de primăvară care mai întârzie în lume

şi frunza aceea care a fost albă astă vară
azi
e mai neagră ca pământul şi grea ca el

ce vei face tot restul zilelor

du-te omule
şi vorbeşte cu cei care au plecat dintre cei vii
acolo unde omul şi frunza şi viermele
una sunt

întreabă-i cum se vinde viaţa acolo
ce preţ are timpul
cât costă o petală de zarzăr şi vaca- Domnului
cât costă un blues
amar ca luna
fiindcă eşti singur şi răul pe care l-ai făcut
te ma-
ci-
nă

poate că sunt ultima creatură din lume- îi spun-
care se hrăneşte cu poezie- dar pentru asta nu trebuie să mă urăşti
nu trebuie să scuipi în etimonul fiinţei tale

dar joia mergi omule la bodegă să-ţi bei
porţia de fiere
porţia de iad- zice-

lasă- îi spun- am altă treabă acum

dar el îmi dă de înţeles că pentru noi nu există iertare

Viorica RĂDUȚĂ

Secretara ţine amintirile legate

Secretara Ştefania Giurumelea nu bănuia că peste decenii totul este istorie. Chiar şi în mâinile şi în ochii ei. Doar Comandantul mai putea să creadă că ea singură ştie arhiva în întregime. Pe cotorul biblioraftului cu puşcăria, nu era ea proastă şi de o zi la birou, scrisese la anii Comandantului Vişinoiu provizoriu. Îşi aducea foarte bine aminte. Documentele se clasau la un an, ce, era treaba ei să memoreze şi numele deţinuţilor? Şi cine să o verifice pe secretara primului, umblând prin subsolul plin de şobolani şi de mâini grăbite să apuce sticla de feteasca roşie sau albă din Tâmboieşti? Adevărat, avea obligaţii când şeful o prezenta în serile înghiţite de alte seri, cu sticle îmbuteliate şi carne de miel. De fapt, l-a cunoscut pe Vişinoiu nu aici, l-a cunoscut în salonul casei naţionalizate din faţa Casei Pionerilor. Acolo, în Casa Iteanu, cu pridvor românesc, se întâlneau Procuratura, Miliţia şi Puşcăria. Ceea ce i-a atras atenţia la Comandant era, cum îl vedea din profil, urechea. Se vedea intrând acolo, ca într-o fotografie de demult, mai întâi sora, cu basmaua legată la spate, fusta neagră şi lungă, o bluză apretată, albă, dacă albă era şi cămaşa tatălui său. Sau i se părea? Dar tatăl stătuse la comanda fotografului în vesta ţeapănă, cusută, ca şi pantalonii, de un croitor care luase alte măsuri. Măsurile aveau să fie pentru moarte, să încapă şi înjurăturile primului ei bărbat. Mama că am trăit greu cu el. În acest timp, dumneaei stătea fix, cu broboada strânsă la piept şi fota până la călcâi, împrumutată nu de la chiaburul unde slugărea, ci de la căruţaşul din cătun. În fine, intra în cadru şi băiatul, cu un pas în faţa celorlalţi, în cămeşoiul brodat. De atunci promitea să scoată deceniul şase al mileniului XX la liman. Şi asta se vedea mai ales din faptul că mâna tatălui stătea pe umărul lui stâng, mâna mamei pe cel drept, ca nişte vestitori ai destinului celui plecat din Vişineşti. Nu se zărea acolo vreo aluzie la mama văduvă, care a şi adus în odaie, de fapt toată casa, alt tată. Cu siguranţă că bărbatul al doilea n-a mai încăput în pavilionul urechii, deşi secretara avea dreptate, părea atât de mare, fotografiată dintr-o parte. Abia la proces fotografia a stat pe măsuţa acuzatului, care de ce să răspundă singur de ordinele superiorilor, ce, numai el a servit patria? Superiorii, ei dădeau ordine, ei să răspunză. Da, doamnă judecător, avea lista criminalilor şi bandiţilor şi duşmanilor poporului, tot din arhive, dar se citeşte greu. A trecut multă vreme, nu-şi mai aminteşte. Scrisese litere înalte, ţuguiate, bine că nu se punea cenuşa dintr-a doua pe foaie. Când a făcut liceul la seral, mai mult de o oră nu putea frecventa cursurile, era şef de poliţie orăşenească deja, da, într-un oraş dunărean, acolo mai rămăsese ceva din raţia de apă de la Periprava lu’ Fecioru, da, doamnă judecătoare. Că nu se făcea să bem din apa Râmnicului noi sau gardienii. Oricum, trebuia să sapi puţuri la peste 80 de metri, cine avea pe atuncea sonde, vă daţi seama. La cât de sălcie şi sărată era apa nu ar fi băut nici vacile. Taurii cu atât mai puţin, mai ales că se găseau de sămânţă doar în satele de munte. Şi să ştiţi că unele nu vor intra nici în colectiv, iar la Consiliu secretarii numărau pe sărite. Vă spui, nu era ordine ca în dosarele cu cotor ale Ştefaniei Giurumelea. Martora care nu s-a prezentat la procesul lui Vişinoiu coc pe timpul secretariatului. Îşi ridica părul deasupra capului, după ce făcea o coadă groasă, dar asta nu şi pe Suvorov. Ce ar fi fost să i se încurce lui Vişinou privirea în ea, se gândi Mihăiţă cel sărac cu duhul. Mai bine zice vocea dinăuntru că nu are imaginaţie.
Când Ştefania l-a simţit pe ofiţer în pântecele ei s-a crucit. Vişinoiu se încruntase şi acolo, urmat de celelalte două puteri locale, pe care le ţinea împrejur. Foarfeca mă-sii, asta nu are capăt? Era să tragă aţa de la gură, dar s-a gândit că trebuie să mai reziste. Şi aşa avea ochii din doi şobolani. O să-i mănânce faţa, îşi spunea Ştefania. Şi nasul, tot e ca o sârmă ghimpată. Se încrunta fostul Comandant, fostul şef de miliţie şi actualul pensionar, netulburat de vreme până în 2016. Nopţile primului bărbat al Ştefaniei Giurumelea, plecat după ţiganca de la Zimbru, că n-a găsit şi el alta mai brează sub şapte fuste, s-au risipit din cauza mirosului cu care venea femeia de la chef. Dar vremurile de atunci treceau în registru, odată cu numele deţinuţilor. Se pornise o viforniţă de scutura geamurile. Şi el se încrunta, îşi aminteşte secretara, alunecând în zilele de toamnă ale anului 1961. Aluneca şi claia de păr într-o cameră din spate pe patul de la Fabrica de Mobilă, cum avea să cumpere şi ea la a doua căsătorie. Totdeauna se uita de copil la scările caselor cu etaj din Centru şi un miros puternic o izbea peste faţă, fără să bănuiască potrivirea de mai târziu în trupul ei, ca în pântecele umbroase din spate. Ăsta e Vişinoiu!? Şi câinele din el aducea garnizoana, şi Giurumelea Ştefania că asta le întrece pe toate, tovule Prim.
– Să-i ducă pe tanchişti la cucoanele din spatele Telefoanelor!
– E doar un maidan, fată. Şi pe urmă eu răspunz în faţa Comandantului.
– Fac cozonac cu nucă a-ntâia, tovarăşe Prim!
– Comandantul cere femeie sigură şi cu carte.
– Comandantul vrea o capră. Analfabetă.
– Are nevastă. Educată.
– Aia nu vede ce văd eu. Poartă cârlionţi.
– Şi ce vede o secretară de la Sfat?
– Un şobolan, că el nu e în stare.
– Taci, îţi spun. Să nu mai aud!
– Are şi duhoare. Şi icneşte. Şi repede mă aia, ca să nu zic ce nu trebuie.
– Şi mai ce?
– E un miros de măruntaie în el, ca de peşte vara. Şi lăcrimează mereu. Îi cad boabe de apă din ochi şi mi-e scârbă.
– Să nu-ţi fie când n-o să mai ai sâmbăta şi duminica libere!
– Şi nu te poţi obişnui. Are gulerul tare la haină. Nu şi-l scoate nici pe căldură. Că e de fier, zice.
– Şi cu ce te deranjează?
– Îndeasă ca la fân. Şi îmi zice tu eşti acolo, eu îs de partea cealaltă. Şi pleosc cu reteveiu’ peste ruşine.
– Te bate?
– Zice că aşa se întâmplă dacă nu stau şi îmi mai bagă şi un cot în coaste.
– Lasă că găsesc eu pe cineva pentru sâmbătă.
De atunci Ştefania Giurumelea şi-a pus salcâmi chiar în dreptul ferestrei dinspre dig şi a ţinut alte amintiri la casă. În fund, curtea şi apoi grădina i se păreau mărunte. Şi până la procesul lui Vişinoiu a fost înecată de câteva ori de apa Râmnicului. Care mai stătea şi sub prunii, caişii, chiar gutuii plantaţi de bărbatul ei mai tânăr. Cea mai veche amintire era, însă, una cu Vişinoiu, gata să-şi pună frigul în ochii nemişcaţi din penumbra odăii de pe Centru. Trebuia să-şi de drumul în ea chiar din pantalonii cusuţi special la Confecţii? Vişinoiu mai avea şi ochi de baltă.
– Vedeai raţe în ei, tov’arăşe Prim.
– Acu’ o să vezi şi gâşte?
– Gâşte nu, că astea sunt slobode.
Primul aproape că prindea înfăţişarea lui de conducător al Râmnicului, uitându-se pe geam la Casa Armatei.
– Îmi cresc negi pe faţă numai dacă mă uit.
– La treabă, Ştefanie! La treabă!
Secretara vedea mai departe cum urechile Comandantului se lipeau, la vârf, de pielea capului. Era câteodată roz şi muşca. Un şobolan îi deschidea gura şi mergea un timp pe buza de jos. Cum să-l ţii pe sâni? Mai voia şi câte o noapte înăuntru. Să se legene. Că vrea să se… direct în pântece, mocofanu’. Şi venele de la gât erau ca o furcă şi o dată mi s-a părut că urcă fânu’ în căruţă. Era pe mine, diavolu’ de Comandant! Se forţa să înghită nu’ş’ce vorbă. Că de scris nu scria. Dar tot l-am pus să scrie, uite aşa cu mâna lui, fişa deţinuţilor. Că mai cerea şi izolare la subsol a ţărănistului ăluia, cum îi zice. Şi a lu’ Partizanu şi.

Mircea TECULESCU

Orașul luminat

în orașul luminat ca o
biserică, unde cerul ţine
mereu în preajmă soarele,
colţi de cuvinte, pline de
sevă, răsar din volumele
bibliotecii publice,

se desprind apoi, ușor-ușor, din
răsadul ordonatelor rânduri,
strânse urcă și coboară, fac cercuri,
plutesc în valuri prin faţa oglinzii
în care bibliotecarele se văd
atât de frumoase, acea oglindă cu
poza lui Nichita în colţul din stânga
sus, apoi trec prin geamul mare și
luminos spre bulevardul vintage,
unde trecători obosiţi, vorbind cu
nimeni, își poartă angoasele ca
pe niște cărţi niciodată citite

și intră în ei, colţii de cuvinte,
sunt parcă negre seminţe
ajunse delicat pe trecătoare
ogoare, într-o primăvară cu
atât de multe frunze moarte,
atat de multe…
și oamenii trec, bărbaţi,
femei și copiii, versiuni pure ale
cărţilor din biblioteca publică,
spre locul unde poţi descoperi că
Dumnezeu e un altul
care ne iubește pe toţi

Stan BREBENEL

La morga

Printre români, în unele sate, trăiesc şi comunităţi de ţigani. Cu timpul, unii dintre ei s-au romanizat. Susai era unul dintre ei. Era un om la vreo 45 de ani, sărman, ce îşi ducea zilele amărâte singur într-o căsuţă aproape dărăpănată aflată în apropierea pârâului Câlnău. Fire bolnăvicioasă, nu lucra la colectiv, dar trăia dintr-un ajutor de handicap. Într-o seară târzie dintr-o iarnă grea, un sătean a dat peste el, după ce l-a călcat cu picioarele, sub un strat proaspăt de zăpadă. Bolnav şi ostenit, a căzut pe uliţă, iar ninsoarea l-a acoperit în întregime. A fost una dintre cumpenele din viaţa lui, pe care a trecut-o cu bine.
Nu la mult timp după această întâmplare, bietul Susai se îmbolnăveşte şi este dus la spital, la oraş. După mai multe investigaţii, se ajunge la concluzia că trebuie operat de urgenţă. Au loc toate pregătirile, este dus în sala de operaţii şi anesteziat. Pe timpul intervenţiei, după ce a fost incizat, la un moment dat, toate semnele vitale au încetat şi a fost declarat mort. A fost cusut la repezeală, fără să mai fie terminată operaţia, după care a fost dus la morga spitalului. Cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, neavând aparţinători, cei de la spital au sunat la primăria comunei, pentru a fi ridicat fostul pacient Susai, în vederea înmormântării. S-au mobilizat oficialităţile comunei de i-au făcut un coșciug, i-au asigurat un loc de veci şi au pregătit autocamionul „Carpaţi” al CAP-ului, pentru a ridica mortul de la morga. A doua zi dimineaţă, la prima oră, oficiantul sanitar de la dispensar şi maşina erau la morga. Au spus cine sunt şi pentru ce au venit, după care au fost invitaţi înăuntru, pentru a recunoaşte şi a ridica mortul. Aici, surpriză. Într-un colţ, stătea în pielea goală, ghemuit şi plângea de mama focului însuşi „mortul” Susai. După ce şi-au revenit din uluială, l-au întrebat de ce plânge, iar el printre suspine şi bocete le-a spus destul de clar:
– Nu ştiu ce am, dar mă doare rău burta!
Pe bietul de el îl durea operaţia. A fost din nou dus în sala de operaţii şi a fost terminată cu succes intervenţia. Asta a fost o a doua cumpănă majoră din viaţa lui. După această întâmplare, Susai a mai trăit vreo 11 ani, după care şi-a dat obştescul sfârşit. De data aceasta de-adevăratelea!

Poveste cu gropari

Dacă cineva ar avea curiozitatea morbidă, aşa cum ştim că o au mulţi semeni de-ai noştri, să stea de vorbă cu membrii echipelor de gropari ce există pe lângă marile cimitire, ar afla poveşti care de care mai interesante şi mai stranii. De la banalele înmormântări până la cele mai simandicoase, de la pomeni şi parastase până la dezgroparea morţilor atunci când un alt membru al familiei, decedat între timp, este îngropat în locul altuia, dar nu mai devreme de şapte ani.
Pe la sate nu există echipe speciale, însă, cu timpul, unii dintre nevoiaşi sau chiar dintre cei mai inimoşi şi curajoşi nu lipsesc de la aceste evenimente, de zici că sunt abonaţi. Până şi preotul satului are încredere în câte unul dintre ei, care, cu trecerea anilor, a obţinut statutul de şef.
Dacă aştepţi ca ei să vină la pomană, că ei vin întotdeauna ultimii, după ce au terminat de aranjat proaspătul mormânt, şi după ce li se dezleagă limba ajutată de câteva pahare de ţuică, afli destule. Este şi un prilej de aducere aminte despre faptele din viaţa răposatului.
Un prilej extraordinar de a afla câte ceva de la ei este la câte o activitate comună, o clacă sau ceva în acest sens. Culesul viei este, în afară de activitatea practică, şi un foarte interesant experiment socio-uman. Ei, adică unii săteni, sunt săritori şi, pentru o sumă de bani, mâncare şi băutură, îţi dau tot concursul, mai ales atunci când se află cu ei şi un domn de la oraş sau mai mulţi. Şi la o bere sau o ţuică limbile se dezleagă. Nu-i vorbă, pentru că la ţară limbile sunt tare slobode.
La un astfel de eveniment au fost povestite mai multe întâmplări, printre care unele şi de la cimitir. Există întotdeauna unul mai limbut, mai guraliv, mai înţelept, care le ştie pe toate. Farmecul poveştilor, dincolo de tâlcul lor, este acela că toţi râd, toţi sunt cuprinşi de voioşie şi munca este mai uşoară şi cu mai mult spor.
La un moment dat, unul povestea ce găsesc ei prin morminte atunci când are loc o înmormântare, mai ales atunci când proaspătul decedat îi lua locul unuia ce s-a dus mai devreme. Adică era vorba şi de o reînmormântare. Nu vorbim despre starea în care se afla fostul, ci despre „comori”. Prin unele sicrie găsesc foarfece, unghiere, ace, ba şi monede, că obiectele din pânză şi hârtie au putrezit. Despre dantură de aur, inele şi verighete din acelaşi metal nu poate fi vorba, că oamenii de la ţară sunt mai cumpătaţi, adică mai săraci. Prin unele au găsit şi sticle cu băutură: cu vin sau ţuică. Dacă vinul se depreciase, funcţie de vechime, devenind un produs vâscos, neatrăgător şi neconsumabil, ţuica era conservată perfect.
– Şi ce-aţi făcut voi cu ţuica, mă, întrebă câte cineva.
– Păi, ce era să facem cu ea? Am băut-o. Era aşa de bună! Mai ales atunci când afară era o zloată şi mai era şi un miros, din ăla care îţi mută nasul din loc, nu alta…
La aceste vorbe unii se strâmbau, alţii îi aprobau, cert este că o veselie generală îi cuprindea pe toţi. Şi din snoavă în snoavă, din veselie în veselie, dintr-o bere în alta, via era culeasă şi toată lumea era mulţumită. Şi distraţi, şi cu munca făcută.

Berea şi sexul

Se ştie că există destule produse naturale care sunt afrodisiace sau care îmbunătăţesc performanţele de potenţă. Celebre au devenit cu timpul băuturile alcoolice consumate moderat, dar nu tăriile, şi ţelina. Se ştie din antichitate că vinul roşu îndeplineşte amândouă cerinţele. Nu degeaba se spune că vinul roşu face bine la femei dacă-l beau bărbaţii. Oamenii, cu imaginaţie deosebită şi în acest domeniu, s-au străduit să mărească gama de produse, prin crearea în laborator a unor substanţe cu aceleaşi efecte sau mai mari. Unul dintre cele mai cunoscute produse artificiale pentru potenţă este viagra, pastila minune.
O băutură cu o concentraţie mică de alcool, cum ar fi berea, pentru unele persoane, mai ales femei, joacă un rol afrodisiac excepţional. Întâmplarea următoare mi-a fost relatată de o fostă colegă de serviciu.
O vecină de-a sa venea destul de des în vizită, mai ales că se afla în şomaj de ceva vreme. Vizitele erau reciproce, însă, din partea colegei mele, acestea aveau loc mai rar. De câte ori venea în vizită, ca între de acum prietene, o îmbia să consume câte ceva: cafea, prăjituri, sucuri, fructe, mai rar bere, vişinată, caisată sau ce avea prin casă în acel moment. Într-una din zile, după introducerile de rigoare, fiind şi o zi toridă, a întrebat-o dacă vrea un pahar de bere că altceva, de data asta, nu are. Vecina a refuzat-o categoric, în pofida stăruinţei şi a faptului că altădată nu a refuzat-o.
– Haide, fă, hai să bem un pahar cu bere.
– Nu beau, nu îmi trebuie.
– Hai, ia fă şi bea că nu o fi foc. Ce-i cu tine?
-Ţi-am spus că nu beau şi gata.
– Dar ce ai păţit, fato, de ce nu bei? Uite, mie îmi este sete.
– Nu beau, pentru că nu am bărbatul acasă, răspunde vecina, puţin iritată de insistenţele prietenei sale, după câteva momente de tăcere.
– Şi ce legătură are asta cu bărbată-tu? Eu zic că, din contra, ai putea să bei pentru că nu poate să-ţi reproşeze că ai băut şi tu un pahar cu bere.
– Nu-i vorba de asta. E cu totul altceva.
– Ţi-e frică de soacră-ta?
– N-are nici o legătură cu ea.
– Atunci ce este, fată? Eu nu mai înţeleg nimic. Parcă niciodată nu ai făcut-o pe secretoasa cu mine.
– Ei, ce să fie…? Şi urmă iar o pauză.
– Hai, zi, nu te codi. De mine nu scapi. Trebuie să-mi spui ce-i cu tine.
– Păi, ce să fie, zice aceasta, după pauza de rigoare. De la un timp încoace, am observat că, de câte ori beau bere, îmi vine o poftă nebună să fac sex. Şi cum bărbatul nu-i acasă, vine peste vreo două zile… Uite, de-aia nu beau. Pricepi?
Colega mea a rămas perplexă şi nu a mai reuşit să spună ceva pentru mai mult timp. Poate că producătorii o fi punând şi altceva în bere. Hoţomanii!

Lampa şi musca

În satul aparţinând de comuna Lopătari trăiau mai multe femei în vârstă, gospodărindu-se şi ele cum puteau. Una dintre ele era ţaţa Păuna. Pe vremea aceea nu ajunsese curentul electric şi pe acolo. Oamenii foloseau pentru iluminat lămpi, felinare şi, prea puţini, lanterne. Într-o seară plăcută de octombrie, satul a fost alarmat pentru că i-a luat foc casa ţaţii Păuna. Atunci oamenii erau săritori şi îi scoteau din necaz pe cei care aveau nevoie. S-au adunat destui, care cu găleţi, care cu stropitori ca să stingă flăcările înainte de a face multe pagube şi de a nu lua foc şi alte gospodării. Pălălaia a fost luată din pripă şi a putut fi stinsă repede. Ce a fost cel mai important, nimeni nu a fost rănit. După ce şi-a revenit din sperietură, întrebată de câţiva vecini despre cum de s-a iscat focul, ţaţa Păuna a povestit cu o candoare ingenuă, uşor peltică cum era:
– Cum să vă spun eu vouă. M-am dus la cooperativă să cumpăr gaz, că nu mai aveam strop. Ce era pe fundul lămpii, aia aveam. După ce am dat de mâncare la păsări şi la vacă, am intrat în casă să pregătesc lampa pentru seară. Că eu nu mă culc devreme. Mai torc, mai împletesc la andrele. Am dat lampa jos din cuiul din perete, i-am pus gaz, am verificat fitilul şi am şters sticla. Când m-am dus la cooperativă să iau gaz, am luat și de la poştă câteva ziare să pot şterge bine sticla de la lampă. După ce am făcut toate acestea, am aprins-o şi am agăţat-o la locul ei în cui. Dar nu a stat. A căzut în pat, s-a spart sticla şi s-a aprins macatul. Apoi nu mai ştiu nimic.
– Vezi ce păţeşti dacă nu eşti atentă? Cred că nu ai agăţat-o în cui.
– Pesemne că a fost o muscă! mai apucă să spună ţaţa Păuna.