Spații culturale nr. 48 (4)

Nicolai TĂICUȚU

sufletul leproşilor

port pe mâna stângă
aura mocirloasă a deltei dunării:

odată cu lăsarea nopţii
bucăţi de carne, bucăţi de întuneric
se desprind haotic de pe mâna stângă
până se vede osul alb
pătat de raza lunii – osul leprosului
cum răsfiră apa-n răspăr

în aval
în oglindă strâmbă (cu defecţiuni
de fabricaţie) delta dunării
se expune în ea însăşi
cu peştii şi păsările de apă
purtând lotca plină de nuferi
peste sufletul leproşilor
ce luminează smârcul profund

singur, uneori nimeni

de mult nu mă mai chemasem pe nume
pe numele meu propriu, pe mine însumi
pentru că
am avut parte numai de trimiteri
şi, predestinată, fiecare trimitere
a avut parte de singurătatea ei

abia acum văd că tolba mi-e goală şi
dintr-o pornire atavică
mi-o pun pe cap să-mi acopere vederea
auzul să-mi astupe
şi mă strig pe numele meu de botez
(de fapt, care ar fi trebuit să fie
numele meu de botez): nicanor!
ci nu nicolai, ca și cum ar fi
numele primit la datul pe fereastră
pentru ieşirea din boală

şi nu mă aud
şi nu mă ivesc

Florentin POPESCU

Cocoşul

Satul se-nfiripase, hăt, demult, tocmai la un capăt de vale, cu casele răzleţite, ridicate de oameni pe unde s-a putut şi după cum le-a permis pământul, pe o ridicătură una, pe o margine de răzor alta, lângă surpăturile de bolovani ale muntelui o a treia şi tot aşa mai departe. Odinioară ele se-nşirau şi de-a dreapta şi de-a stânga unei uliţi ce pornea din drumul cel mare, de la margine şi urca pieptiş până sus, aproape de creste. Cu vremea însă, după ce-a ajuns şi aici colectiva, prin anii ’62 ai trecutului veac, iar pământurile au rămas la cheremurile primarilor, oamenii au primit loturi din averea foştilor chiaburi şi-au început să-şi ridice gospodării mai la vale, aproape de şosea, unde nu le mai era aşa greu să urce ori să coboare când treburile îi mânau de-acasă. În urma lor au rămas resturile gospodăriilor vechi: ici un zid, dincolo o fărâmă de gard, o cişmea părăsită, o împrejmuire de mărăcini ori o cruce amintind o faptă ori o-ntâmplare de care nimeni nu-şi mai aducea aminte.
Câte un măr, un păr sau gutui, pomi răzleţiţi şi pe jumătate sălbăticiţi prin iarba care a năpădit totul, mai amintesc și azi că acolo au fost cândva o casă, o grădină şi o gospodărie.
Când au început să se mute oamenii, cu toate ale lor mai la vale, lelea Floarea se-apropia de douăzeci de ani şi-avea casa cam la jumătatea uliţei, totuşi destul de departe ca să nu-i fie greu să urce c-un sac de mălai de la moară, cu butelia pe umăr sau cu altele, mărfuri de la cooperativă, de care avea nevoie. Ion, bărbatul ei, lucra la sonde, venea acasă la două sau trei săptămâni o dată, aşa că mai toate treburile le făcea singură.
Degeaba le-au zis vecinii, şi ei, şi bărbatului, să se mute mai la vale, să le fie viaţa mai uşoară, că n-au vrut în ruptul capului. „Aici, în casa asta au trăit bunii şi străbunii mei, aici m-au adus şi pe mine pe lume părinţii şi tot aici vreau să mor!”, zicea ea. „S-o luăm acuma de la cap nu-i lesne!” adăuga bărbatul. „Şi-apoi, dacă nici muierea nu vrea să plecăm, de ce s-o facem?”. Nici copiii lor, un băiat şi-o fată, elevi la şcoala din sat, nu ţineau morţiş să se mute, cu toate că le venea şi lor peste mână să urce şi să coboare uliţa, mai ales la vreme de iarnă, când alunecau şi cădeau pe drumul ajuns peste noapte derdeluş.
Anii au trecut, copiii au crescut şi au plecat la oraş, bărbatul, îmbolnăvindu-se într-o iarnă, a plecat şi el, dar într-o altă lume, poate mai bună şi mai dreaptă decât asta, aşa că lelea Floarea, acuma trecută bine de optzeci de ani, stă singură în casa răzleţită de pe uliţa pe care mai trece doar văcarul ce mână cireada către izlazul de la marginea de sus a satului.
Lelea Floarea e singură, da’ nu se plânge de urât nici vara şi nici iarna, când aude urletul lupilor în pădure şi-i bate viscolul în ferestre. Altădată, când îi trăia bărbatul şi când îi erau şi copiii acasă, ţinea două capre şi-o curte întreagă de găini, de curci şi de raţe. Acuma, dacă a mai îmbătrânit şi în casă nu mai sunt şi alte guri decât a ei, nu mai creşte decât şase-şapte găini, un cocoş, două curci şi trei bibilici. Nu se-ndură să taie nicio pasăre şi se tot gândeşte că va pune gâtul vreuneia pe tăietor doar când s-o-ntâmpla să mai vină vreunul din copiii ei pe-acasă. Dar, cum nu ştie când va fi să fie asta, până atunci ei îi ajung zarzavaturile din grădină şi cele câteva conserve pe care le-a cumpărat de la magazin în ziua în care a primit mica ei pensie şi s-a dus să ia făină şi ulei.
Primăvara a venit devreme în acel an, iar Paştele cădea la sfârşitul lui Florar, aşa că lelea Floarea s-a descurcat cu loboda, cu ştevia din grădină şi cu leurda pe care a adunat-o din nişte locuri pe care doar ea le ştie.
Lelea Floarea a fost învăţată de mică să se închine, să meargă la biserică, să respecte toate cele sfinte şi să ţină obiceiurile. În odaia în care doarme arde toată ziua şi toată noaptea o candelă atârnată pe perete, sub icoana în care se vede Sfântul Gheorghe înţepând balaurul cu suliţa.
Acum, în Săptămâna Mare, lelea Floarea a fost la biserică la toate deniile de dinaintea serii în care se cântă Prohodul şi nu va lipsi nici de la slujbele şi liturghiile următoare, până la noaptea Învierii.
În Vinerea Mare, cum a pomenit de la moşii şi strămoşii ei, se pregăteşte să meargă din nou la biserică.
A adunat de pe straturile din grădină un buchet de narcise şi de lalele, şi-a aranjat hainele şi nu mai aşteaptă decât să audă cele două clopote mari îndemnându-se unul pe altul să cheme lumea în faţa altarului.
Acuma, dacă lumea e mai săracă decât altădată, oamenii aproape că s-au făcut că au uitat obiceiul vechi, după care înainte de seara de Prohod, trebuie să duci ca ofrandă Bisericii şi preotului un cocoş, în amintirea celuilalt cocoş din Sfânta Biblie, care a anunţat lepădarea de Domnul nostru Iisus Hristos a Sfântului Petru, aşa cum i se prezisese de către Mântuitor.
Dar lelea Floarea ţine toate obiceiurile şi azi, aşa cum le-a ţinut dintotdeauna şi va duce cocoşul la biserică.
Nu se ia ea după câte zic unii şi alţii prin sat despre preotul cel tânăr, venit aci de curând: că e pus pe căpătuială, că rasoleşte slujbele şi cere mereu bani pentru biserică pe care şi-i pune în buzunarul lui, că-ntr-o zi, după ce şi-o face plinul, pe-aci ţi-e drumul şi câte altele. Nu, ea crede într-Unul Bunul Dumnezeu şi nu se ia după nimeni, că ea pentru Domnul nostru Iisus Hristos se duce la biserică, fie preotul cum o fi.
Da’ iată că s-a luat cu gândurile şi n-a prins cocoşul. Mână găinile în coteţ şi cu o panglică în mână se duce să-l prindă pe pintenog.
Cocoşul nu se lasă nici el aşa de uşor prins, parcă are o presimţire, da’ până la urmă n-are încotro şi cade în braţele femeii. Începe să cârâie, lelea Floarea îl ţine strâns între pulpe şi până la urma reuşeşte să-l împiedice. Apoi îl lasă o ţâră jos să se zbată şi ea se duce în odaie să ia o sacoşă mare de rafie, că nu poate să meargă aşa, cu cocoşul ţinut de picioare. Îl vâră în sacoşă, leagă cu o sforicică cele două toarte, îl lasă din nou jos pe bătătură şi se duce înăuntru. A uitat să ia lumânările pe care o să le aprindă la intrarea în biserică, în vatra special amenajată pentru a adăposti lumina pentru „Vii” şi pentru „Morţi”.
Ia sacoşa cu cocoşul într-o mână, lumânările şi florile în cealaltă şi iese pe poartă. Nu se îngrijeşte s-o încuie de fel. Ştie că n-are să intre nimeni în lipsa ei. Cine şi ce ar căuta la o casă amărâtă ca asta?
Coboară agale pe uliţă şi abia când ajunge la drumul mare, de la marginea satului, se mai întâlneşte cu alte bătrâne care merg tot acolo cu lumânări şi cu flori în mâini. N-o întreabă niciuna ce duce în sacoşă, ştiind-o de-atâta amar de vreme cât de evlavioasă este, bănuiesc ce se ascunde în împletitura de rafie. De cum o zăreşte intrând în biserică, preotul îi întinde dascălului cădelniţa şi vine spre ea. Bătrâna îşi face semnul crucii, sărută mâna preotului şi-i întinde ofranda. Preotul ia sacoşa din mâna femeii, merge în grabă pe lângă doi copii care se pregătesc să treacă pe sub masă şi se îndreaptă spre altar, unde depune preţiosul dar adus de lelea Floarea. Când iese de-acolo faţa lui pare ceva mai veselă decât înainte şi slujba continuă.
Treptat-treptat, biserica se umple de lume, preotul şi dascălul organizează în grabă două grupuri de cântăreţi, le dă câteva sfaturi cum şi când să cânte şi se-ncepe Prohodul.
Lumini electrice aruncă reflexe în toată biserica şi coroane ori jerbe de flori împodobesc sfeşnicele mari de alamă, în timp ce enoriaşii întârziaţi continuă să intre în biserică, să se apropie de masa pe care stă praporul cu Mântuitorul răstignit, sărută Evanghelia şi crucea de trei ori, după datină, apoi trec pe dedesubt.
Pe la cântarea a II-a însă, în scurta pauză de trecere de la o strofă la alta şi de la un grup de cântăreţi la altul, din altar se aude un zgomot ciudat, ca o zbatere. Unii cred că doar li s-a părut, alţii nici măcar nu l-au auzit, aşa că Prohodul merge mai departe încă o strofă. La a doua mică pauză, zbaterea e şi mai puternică. Dar cântarea merge din nou mai departe până când, după alte patru versuri, se aude din nou. Lelea Floarea, îngenuncheată, nu aude nimic. Preotul, cântând şi el alături de un grup de credincioşi, începe să înţeleagă despre ce ar fi vorba, dar se face că n-aude.
„Cocoşul!”, îl fulgeră numaidecât un gând pe slujitorul Domnului „Bine, bine, îşi zice el, da’ n-o să las acuma Prohodul pentru el! O să creadă ăştia că sunt un hapsân, că mă interesează mai mult pasărea aia decât cântarea! Of, şi baba asta, te pomeneşti că nu l-a legat bine şi-a scăpat afurisitul! Să cântăm în continuare şi la sfârşit oi vedea eu ce-i de făcut!”
Şi Prohodul continuă. Dar nu prea mult, pentru că sunetele din altar devin din ce în ce mai puternice. Oamenii încep să se uite unii la alţii, nedumeriţi şi întrebându-se ce se întâmplă dincolo de porţile împărăteşti.
Prin mica deschizătură dintre perdeaua de dincolo de porţi şi peretele tâmplei, pe unde cată să privească ochii mai curioşi, nu se vede încă nimic.
Dar zgomotul, zbaterea continuă să se audă. Geaba încearcă preotul să pară indiferent, geaba încearcă enoriaşii să continue cântecul. Aproape niciun ochi nu mai stă pe cărţulia mică pe care se află tipărit Prohodul. Toate privirile se îndreptă, direct sau mai pe furiş, către altar. Şi de-acolo se-aud deodată zgomote ca de vase răsturnate. Cineva reuşeşte să privească prin spaţiul dintre perdea şi tâmplă şi zăreşte cocoşul lelei Floarea cocoţat pe masă printre vasele de cult. Se apropie de preot şi-l trage discret de mânecă: „Părinte, e-o pasăre acolo în altar. S-a suit pe masă. Să nu strice ceva!…”
Preotul dă cărticica unui credincios şi se duce în grabă la locul faptei. Intră în altar şi-ncepe să alerge după cocoş. Speriată, pasărea fuge încolo şi-ncoace, sare, zboară prin aer, cată să ajungă la mica ferestruică prin care pătrunde în interior o fantă de lumină, dar nu reuşeşte şi cade pe podea. Şi tocmai când părintele e gata-gata să pună mâna pe ea, sare pe masă, se zbate, zboară din nou şi din nou cade pe podea. Părintele e obosit de atâta alergătură, îi curg şiroaie de transpiraţie pe faţă, dar nu se lasă. Continuă vânătoarea şi episoadele de dinainte se repetă.
În acest timp, credincioşii au lăsat cu toţii broşurile cu textul Prohodului, au încetat să mai cânte şi stau ca hipnotizaţi, prostiţi, cu ochii la altar. Unii încep să-şi dea coate, alţii s-ar duce să vadă ce se întâmplă, dar nu îndrăznesc. Câteva babe încep să şuşotească între ele: „Maică, o fi Necuratul”, „O fi părintele plin de păcate şi de-aia a venit Necuratul tocmai în seara asta sfântă!”. „Ba nu, zice alta, noi suntem păcătoşii, că unii dintre noi lucrează la sărbători şi nici n-au ţinut post!”.
Câţiva bărbaţi se-ncumetă să-i vină în ajutor preotului. Deschid cu sfială uşa altarului şi când îl văd pe părinte trântit pe jos, după ce s-a împiedicat nici el nu ştie cum şi de ce, îndrăznesc să-l întrebe: „Aţi păţit ceva, sfinţia voastră? Vă putem ajuta?”.
Abia răsuflând şi adunându-se de pe jos, preotul se răsteşte la ei: „Ce staţi aşa şi vă uitaţi ca la minunea de la Maglavit? Veniţi şi m-ajutaţi să prind blestematul ăsta de cocoş!”.
Vocea preotului se aude până dincolo de altar, în biserică adică şi deodată în încăperea în care se află năvălesc mai mulţi bărbaţi şi copii, unii cu gândul cinstit de a ajuta, alţii din simplă curiozitate, voind să vadă ce se întâmplă şi de ce s-a întrerupt Prohodul aşa, pe neaşteptate.
Preotul, cu straiele pline de praful din care tocmai s-a ridicat, îi mustră din nou: „Ce staţi? Prindeţi pintenogul! Uitaţi-l pe pervazul ferestrei”. Toţi îşi îndreaptă privirile într-acolo şi văd pasărea speriată şi gata s-o ia la fugă ori să zboare.
Câteva perechi de mâini se ridică să prindă neaşteptatul musafir din altar, dar pasărea zboară peste capetele lor în cealaltă parte a încăperii. Oamenii dau buluc după ea şi sunt gata-gata s-o înşface. Dar cocoşul li se strecoară printre picioare şi se ascunde sub faldurile feţei de masă ce acoperă locul pe care se află, acum răsturnate, sfeşnice, pocaluri şi Sfintele Daruri.
Cineva ridică faldurile feţei de masă şi cată să se strecoare în locul în care s-a ascuns fugăritul, dar nu reuşeşte şi strigă: „Să vină un copil, că eu nu-ncap acolo!”.
În acest timp, când toţi caută primprejur un copil, se deschide larg uşa din spatele altarului şi intră omul de la lumânări, clopotarul, care habar nu are ce se întâmplă. Când vede mulţimea de bărbaţi în altar, încremeneşte cu mâna pe mânerul de la clanţa uşii, în vreme ce aceasta rămâne câteva momente pe jumătate deschisă. „Închide repede uşa aia!”, strigă cineva. Clopotarul tocmai se pregăteşte să execute ordinul, însă e prea târziu. Cocoşul s-a strecurat printre picioarele urmăritorilor şi a zbughit-o afară.
Toţi cei de faţă, care au înţeles mişcarea, rămân pentru o clipă încremeniţi. „Am scăpat de el!” zic unii. „Rămâne popa fără friptură de cocoş de Paşte!” gândesc alţii. „Bine că s-a dus afară!” zice preotul ca să-i liniştească pe oameni, dar nu prea convins în sinea lui, mai ales la gândul că va fi lipsit de nişte copane fripte lângă pulpa de miel, care nu-i prea place. Într-un târziu, încet-încet, enoriaşii se întorc în biserică şi-şi ocupă locurile de mai înainte.
„Şi acum ce facem?” întreabă cineva.
Preotul e încurcat şi nu ştie ce să răspundă. După o clipă de şovăire se adresează adunării: „Vom continua Prohodul!”.
„Şi cocoşul?, Ce facem cu cocoşul?” vrea să ştie altcineva. „Îl lăsăm în plata Domnului!” îl linişteşte, cam cu o jumătate de gură şi nu prea convins, preotul.
„Cum să-l lăsăm părinte!”, se iţeşte o bătrână, dacă ăsta-i Necuratul şi ne spurcă Biserica?” Să mergem după el şi continuăm slujba după ce-l prindem!” propune un bătrân.
Încurcat, preotul nu ştie pe cine să asculte şi ce hotărâre să ia. În cele din urmă supune la vot propunerile şi-i înfloreşte un zâmbet în colţul gurii când vede că cei mulţi vor să caute cocoşul. N-are încotro, îi ascultă şi le propune să se organizeze cât mai bine, în câteva echipe, ca să aibe succes şi să termine treaba cât mai repede.
Se alcătuiesc numaidecât patru grupuri care vor căuta în cele patru colţuri ale curţii bisericii şi în cimitirul de alături.
Echipele respectă întru totul strategia părintelui şi pornesc căutarea. Între timp, însă, s-a lăsat întunericul, a început să adie un vânticel de primăvară, care le stinge din când în când lumânările. Când ajung să cerceteze cimitirul, lucrurile se încurcă şi mai rău. Crucile mari şi grilajele, apoi multele tufe de liliac, felinarele şi criptele cu acoperişuri înalte şi care de care mai rotunde, mai pătrate ori mai dreptunghiulare, îngreunează căutarea.
Cuiva i se năzare că a văzut cocoşul stând pe o cruce, altcuiva că l-a zărit mergând pe acoperişul unei cripte, pe grilajul unui mormânt şi tot aşa. Căutarea continuă, oamenii se împrăştie în toate părţile, dar întunericul şi vântişorul care stinge lumânările îi împiedică să dea de pintenog.
„Ne-ar trebui o lanternă!” îşi dă cu părerea un enoriaş. „Am eu una!”, îi răspunde numaidecât un copil şi-i întinde obiectul cerut.
Omul ia lanterna, o suceşte pe toate părţile, o apasă în fel şi chip, însă degeaba.
„Măi băiete, zice omul, da’ tu n-ai văzut că s-a consumat bateria?!”
„Uite-l acolo! Cocoşul! Uitaţi-l acolo!” strigă o femeie şi cuvintele ei acoperă întregul murmur din curte şi din cimitirul bisericii.
„Unde?!”, se reped către ea mai mulţi bărbaţi.
„Acolo, pe gardul din spate!” strigă din nou femeia şi şase-şapte de oameni dau buluc către locul arătat de cea care a strigat.
Speriat, cocoşul îşi ridică aripile şi-şi ia din nou zborul, avântându-se dincolo de împrejmuire, în hăul nopţii. Acolo curge un râu şi-ncepe un hăţiş de anini şi sălcii, unde enoriaşii ştiu că nu-l mai pot găsi decât ziua.
„Iubiţi creştini, zice preotul, să mergem înapoi în biserică, să terminăm Prohodul şi Sfânta Liturghie!”.
Bărbaţii, femeile şi copiii intră rând pe rând în lăcaşul sfânt şi cântarea Prohodului se reia de unde rămăsese.
Târziu în noapte, pe când lumea se îndrepta către casă, pe drumul cel mare al satului se auziră mai multe voci de femeie mustrând-o pe lelea Floarea: „Ce-ţi veni, bre, s-aduci cocoşul la biserică? Ai dat tot satul peste cap. Ai stricat slujba!”
Fără să se mai obosească cu explicaţiile, lelea Floarea mergea tăcută, bine zăvorâtă în gândurile ei, cu capul plecat în pământ. Iar când ajunse acasă, de cum deschise poarta auzi cum un cântec de pasăre străpungea întunericul nopţii, venind de undeva dinspre marginea curţii ei sărace: „Cucurigu! Cucuriguuu!”
Cocoşul, nebunaticul ei cocoş fuse lăsat să trăiască până muri de moarte bună, cum se zice în popor, ori se duse să cânte, alături de fratele lui, cocoşul biblic, lepădarea de Hristos al lui Petru…

Vasile GHICA

SURÂSURI MIGDALATE

Arta poate fi logodna abisului cu speranţa.
Cartea debutantului merge spre librării precum Nataşa Rostova la primul ei bal.
Marea artă reciclează disperarea lumii.
În artă există valori, nu clasamente.
Ierarhia naţiunilor este arbitrată de cultură.
Plăteşte un critic să te înjure. Altfel, mori anonim.
Muzica de orgă are irizări de infinit.
Poezia-o împărtăşanie a orelor de taină.
Arta autentică are alonjă de vultur.
Artistul – acest oval de flacără al conştiinţei umane.
Artistul – acest regizor de furtuni.
Artiştii scrutează sufletele semenilor, aşa cum vulturii ţintesc din înalt peştii din apă.
Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.

CRISTALE DE FUM

Talentele mediocre mizează pe excentricităţi.
Cine poate să spună câtă singurătate a înghiţit o capodoperă?
Nu e suficient să guşti cultura. Trebuie să înoţi în ea.
Priviţi cu atenţie bibliotecile: câtă luptă pentru fiecare centimetru de raft!
Niciun creator modern nu-şi mai poate sacrifica, asemenea Meşterului Manole, soţia. Deşi, mulţi ar fi dispuşi să o facă.
Creaţia artistică – unul dintre pârleazurile spre eternitate.
S-ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii în literatură.
În fiecare epocă, se scufundă iremediabil câte un transatlantic de cărţi.
Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de surâsuri.
Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o Catedrală.
În lupta cu Absolutul avem noi, efemerii, un aliat de nădejde: arta.
Capodopera înseamnă aer de pisc.
Casa poetului: o mansardă de vultur.

Petrache PLOPEANU

M-aş da oricui, dacă m-ar cere,
să fiu străjerul nimănui,
să fiu stejarul plin de mrene
şi să mă cert umplut de sere,
înfipt în El, eu să mă sui,
spre cerul şui,
să-i stau în poală.

Ce paznic lipsă în arene,
ce duchampesc în buza goală,
mă-ndeamnă-n duh şi-n algoritm,
să mă răstesc la Dumnezeu?
Doar eu…,
sunt zeu…,
sau leu…,
ce colţii zilei şi-i ascute pe lespezi albe de fecioare?
Nu-i nici un ritm…, nu-i nici un ritm…, un singur ritm…

…M-aş da oricui dacă m-ar vrea
pierdut în albe deshumări,
în luturi galbene din drumuri,
strigate-n tălpi de cucuvea,
şi parcă-L văd, îL văd, aievea!

ÎL strig cu gura altuia,
cu vorba-ntoarsă către mine:
sunt Dumnezeu,
sau eu,
sau zeu,
ce ne-ncetat ne spune: nu mai vine!

Distribuie: