Spații culturale nr. 48 (1)

EDITORIAL

Valeria Manta Tăicuțu

Bacovia, contemporanul nostru
(ecouri la un Festival băcăuan)

De ce este Bacovia contemporanul nostru? Contemporaneitatea presupune coincidența unui spațiu, a unui timp, dar și un stil de viață comun sau măcar o perspectivă axiologică asemănătoare. Spunem despre câte un scriitor (indiferent dacă numele lui este Eminescu, Barbu, Blaga… și înșiruirea de nume celebre ar putea continua) că este contemporan cu noi, înțelegând prin aceasta, în primul rând, mirarea că, deși s-a dus la cele veșnice, autorul respectiv este actual, ceea ce ne-a rămas scris de la el ne emoționează și ne interesează chiar dacă vremurile s-au schimbat și avem alte gusturi, altă educație, alte preocupări.
Pe Bacovia îl simțim contemporan, deci aproape, fiindcă nu pare câtuși de puțin desuet. Textele lui poetice au o simplitate remarcabilă, acea simplitate care-și cucerește cititorul indiferent de gradul de cultură pe care-l are. Desigur, simplitatea aceasta este înșelătoare, așa cum se întâmplă, de exemplu, și în cazul altor poeți mari. Important rămâne faptul că Bacovia este citit cu interes în continuare, că cititorii lui (de toate vârstele și recrutați din toate mediile sociale) sunt capabili să-i decodifice, fie și parțial, mesajul, și să intre în rezonanță cu cele citite. Ca să dăm un singur exemplu, celebrele versuri „Adio, pică frunza/ Și-i galbenă ca tine” sunt, mă scuzați, și pe înțelesul amatorilor de manele, dar și pe gustul esteților care, mai ales în zilele noastre, ar trebui să-și ia în serios rolul de inductori de opinie/ formatori ai gustului public. Acolo unde, în simplitatea receptării, dată de o cultură precară, cititorul ocazional simte doar tristețea fără margini din versurile citate și mesajul de despărțire, alții reușesc să treacă de suprafață și să descopere, în adânc, alte sensuri. Cromatica bacoviană, zgârcită ca frecvență, nicidecum ca profunzime, vine nu de dincolo de lucruri, dintr-o inspirație de moment a poetului, ci din interior, beneficiind de o simbolistică aparte și totuși relativ ușor de descifrat. Chiar și numai în cele două versuri citate (nu-i cazul să lărgim discuția la nivelul întregii lirici bacoviene), conotația de boală și moarte, la care trimite epitetul „galbenă”, nu este cu neputință de decodificat, ca și apropierea de natură, deși avem de-a face cu o falsă apropiere; frunzele își degradează verdele în galben, semn de apropiere a descompunerii, a iernii reci, a plumbului din zile și din cer. Nu este vorba de acel galben strălucitor, expansiv, cald, ci de paloare, de boală, de suferință și deznădejde. Și frunzele, și iubita sunt condamnate să experimenteze pierderea vitalității, îmbătrânirea inevitabilă, apropierea de moarte.
Criticul Theodor Codreanu vorbea despre un paradox: Bacovia este actual în primul rând pentru că este inactual. În plin postmodernism, curent care pune preț mai mult pe divertisment (este opinia cărturarului din Huși), alienarea, sentimentul tragic al destrămării, simplitatea aparentă a versurilor bacoviene ar trebui să pară de neacceptat. Și totuși…
Ne simțim contemporani cu Bacovia nu numai pentru că îl înțelegem, nu numai pentru că spune mult în cuvinte puține, nu numai pentru că-i admirăm, și nu formal, concizia exprimării, economia de mijloace stilistice. Suntem departe de versurile lungi, încărcate cu figuri de stil, a căror sintaxă pare, uneori, un test chiar și pentru cei cu o îndelungată experiență a lecturii. Bacovia nu-i Arghezi, desigur (ca să dau un exemplu), nu transformă în metaforă tot ce atinge și, cu toate acestea, intrigă, emoționează și atrage în egală măsură, chiar și când un ciclu de poeme scris de el este echivalent, ca număr de semne, cu un singur poem al nu contează cărui alt mare scriitor. Nu pentru toate acestea ne este contemporan, ci pentru gravitatea crizei pe care o experimentează. Boala lui ne macină și pe noi sufletește, ne trezim, adeseori, goliți de sens ca ființe, fără rezolvări ontologice, fără motivații existențiale. La așa ceva nu există remedii: doar un râs dement, în hi, în ha…

Festivalul „Toamna Bacoviană”, aflat la ediția a VI-a, organizat cu ocazia împlinirii a 135 de ani de la nașterea poetului George Bacovia, s-a încheiat vineri, 23 septembrie, la Sala „Ateneu”, cu festivitatea de decernare a premiilor.
Înainte însă, invitații, poeți, romancieri, critici de artă, șefi de reviste culturale din țară, Republica Moldova și Ucraina (Cernăuți), s-au întâlnit cu elevi din colegiile băcăuane, au vizitat Casa Memorială „George Bacovia”, iar la ora 17.00, conform tradiției, o parte dintre ei au recitat din creațiile proprii la statuia Poetului din centrul orașului.
Din păcate, cum remarca și președintele Consiliului Județean, Sorin Brașoveanu, prezent pentru prima dată la o asemenea manifestare, în sală era doar „poporul scriitoricesc”, debutanți, consacrați, premiați sau nu, publicul, căruia i s-a adresat întregul festival, renunțând să mai caute spațiile unde erau planificate inițial diferite activități din program.

Au fost acordate următoarele premii:

Premiile “Toamna Bacoviană”

Premiul pentru debut cu volum de poezie – Maria Pilchin (Chișinău); Premiul de Excelență pentru întreaga activitate – Valeria Manta Tăicuțu (Râmnicu Sărat, manager de revistă culturală, poetă, critic literar); Premiul de Excelență – Adrian Dinu Rachieru (Timișoara, critic și istoric literar, cercetător); Premiul „Toamna Bacoviană” – Nicolae Scurtu (București, critic de artă, publicist, profesor cu o activitate bogată de recuperator al memoriei lui George Bacovia; Premiul Național „George Bacovia” – Lucian Vasiliu (Iași, poet, director de revistă).
Premiul Opera Omnia – acad. Mihai Cimpoi (Republica Moldova).

Premiile Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor

Cristina Ștefan (Bacău); Vasile Ghica (Galați); Petruș Andrei (Bârlad); Maria Elena Cușnir (Suceava); Petre Isachi (Bacău); Cezar Straton (Suceava).

Premiile revistei „Plumb”

Premiul pentru Poezie – Mihaela Băbușanu; Premiul pentru publicistică – Dan Busnea; Premiul pentru Proză – Gheorghe Ungureanu.

Lucian MĂNĂILESCU

Acum

Acum e duminică şi
la celălalt capăt al lumii
se năruie în somn catedrale
înlăcrimat de albastre
şi singurătatea îţi spune tandru:
„La mulţi ani!”
şi nu mai ştiu cum e să te bucuri
când roua aprinde rugul tandru
al dimineţii…

Cocorul

Pe tata l-a luat înserarea cu lopata
şi l-a făcut negură şi ploaie şi vânt
de n-a mai încăput pe pământ.

– Tată, întreb nucul bătrân şi amar,
unde ai ascuns zilele din calendar
şi de ce în casa noastră cântă cucii
şi-n grădină mărul ionatan
îşi face semnul crucii?

El tace foşnind ca un cocor
prin cerul asurzitor şi pustiu
şi dintr-o dată se face
foarte târziu…

Hamangia

Sunt un copil bătrân…
Mă recunosc
după urmele paşilor desculţi
şi după fruntea duios
rostogolită în palme.
Doamne, sunt atât de singur
printre tăcererile Tale!
Şi e atât de departe…
Şi trece un soare prin inimă
şi mă risipeşte în lumină…

Lacrimă

Dimineaţa şi-a făcut culcuş
în ţipăt de cocor şi norii, lungi corăbii
prevestesc invazia vikingă a copilăriei.
Pierdut pe ţărmul vast, printre-amintiri
şi cântece de greier,
găsesc căzută-n iarbă bucuria
sclipind precum o lacrimă de rouă.

N-ai să ştii

O să mă ascund printre păsări!
îţi spun.
N-ai să ştii, când ochii mei vor fi întuneric,
că te iubesc cu toată singurătatea
în loc de inimă!
Nu, n-ai să ştii niciodată
că degetele mele vor fi
adierea vântului în părul tău…
Va fi doar aşa, ca un joc ciudat
de-a „V-aţi ascunselea”
şi iarba va creşte şi soarele va apune
şi paşii se vor pierde…
Dar n-ai să ştii!

Nu mai râzi cu noi, Anuţa

Spun că te-au adus acasă, dar nu…
Lada aia de lemn e plină cu pământ de flori,
cu pietre de râu, cu foşnete din alchimia
aberantă a vieţii…

Nu mai râzi cu noi, Anuţa, cum râdeai
la Paris, fumând aerul nobiliar
din grădinile Versailles-ului
şi spunând: uite ce kitsch şi la ăştia,
câtă Grecia falsificată şi ce cocleală
sub perucile Ludovicilor!

Acum ai uitat nopţile noastre de pomină
când ne adunam în jurul focului
şi tu râdeai, Anuţa, râdeai cu ochii de jar
mai tare decât lătra căţelul pământului,
mai tare decât ţipa întunericul
sfâşiat de colţii de argint ai stelelor…

Acum nu mai râzi cu noi, Anuţa!
Acum cade o ploaie repede de vară şi
picăturile de lumină se scurg în pământ şi
în curtea casei tale mesele şi scaunele sunt goale
iar pe sârma de rufe o batistă uitată flutură
către zările oarbe.

Cuvinte otrăvite
In memoriam Stelian Chiper

Cineva apasă pe tastele negre ale linotipului:
– Sunt otrăvite cuvintele, sunt grele, de plumb –
spui tu, fumând cu bătăile repezi ale inimii…
– Sunt otrăvite cuvintele – spui din nou –
Aplecându-ţi capul sub ghilotina ciudatei maşinării
ca să adaugi virgule şi semne ale mirării
şi aripi foşnitoare de hârtie…
– În poezia din capul meu se întâmplă, de la un timp,
lucruri ciudate, îi povesteşti umbrei tale,
rămase la geam; fratele meu e acum
în ţara nimănui, între două fronturi,
ascuns în tranşeea întunericului şi trebuie
să-i duc toată setea şi toată foamea,
trebuie să ne ascundem
amândoi acolo, să stăm tăcuţi, ascultând
norii şi frunzele, visând eroic sub
rafalele ploii, un alt anotimp şi o altă istorie.

Fluturele albastru
In memoriam Valerică Stan

Erai precum ciudăţenia aceea rusească
Numită Matrioşka: în trupul greoi
se ascundea un tânăr,
şi în el un copil cu un fluture albastru
în loc de inimă, un fluture care
învăţa să zboare incredibil
de singur şi de departe.
Acum a mai rămas doar tăcerea
şi foşnetul desculţ care trece
prin iarba roşie a amurgului
învăţându-l pe Dumnezeu să
cânte la flaut…

Poveste

Azi tristeţea dansează peste păduri,
printre fluturi şi amintiri fără noimă
şi cerul se face albastru – albastru…

Desculţă e vremea şi mirarea celor
o mie şi una de nopţi visează
în lumina palidă încă o zi şi încă
o poveste.

Shahryar priveşte îngândurat
cum capul Şeherezadei
îmbătrâneşte sub tăişul de aur
al lunii.

Castel de nisip

Există o întâmplare patetică,
o mulţime de cochilii de scoici
pe o plajă străină şi un castel de nisip
în care locuieşte vântul…
Acolo viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea
lui Raskolnikov ucide uneori, acolo
sunt sentimente palide
şi înserări şi cuvintele de dragoste.
Oh, dar desigur, bunii călăi vor învinge
în cele din urmă, capetele noastre
umplute cu heliu se vor ridica în înalt
plutind pe deasupra realităţii iar pe urmele
noastre bocitoarele vor merge cu
inima în zdrenţe şi istoria va consemna
peste o mie de ani o mulţime
de lucruri absurde şi glorioase
pe care n-am avut timp să le trăim
niciodată…

Zi de coasă

Trece una, pui de lele, prin sat,
cu o coasă în spate şi Safta
o opreşte să-i spună o vorbă:
– Auzi, n-ai vrea tu să vii mâine, cu ziua,
pe la mine? Că am un pospai de fâneaţă
rămasă de la răposatul şi n-are cine
să-l cosească, că tare sunt singură…
– Mâine nu pot, se încruntă arătarea.
mîine, nu, că pleacă Ioana
să-şi caute ursitul de departe,
şi trebuie s-o ajut să se gătească…
Dar lasă, că vin, am tot timpul din lume –
mai zice şi pleacă fluierând
pe uliţă, cu umbra Saftei de mână.

Lacrimi de piatră

Plângi pe dinăuntru cu stalactite
şi ştii că cele mai frumoase lucruri
şi sentimente sunt cele
care nu există…
Cineva povesteşte despre un copil fericit
care alerga desculţ prin hăţişuri
îngânat de cântecul privighetorii…
Străinul acela eşti tu!
În jur doar absenţe…
Doamne, câte lucruri poţi ucide
cu amintirea!

Troia

O mare secetoasă improvizează
vuietul valurilor…
Pe hărţile lumii
anotimpul de mâine
devine o pânză pierdută în larg….
La ţărm a ancorat Antichitatea…