Propoziții pretențioase – Adamita
Se plimbă trei păreri pe sub limbă. Inducerea ascultării concertului nr. 2 pentru vioară de Bartok – o nebunie dodecafonică, aleatorie, serialistă…, cea mai cea; o babetă ce m-a acostat ieri pentru o lucrare – prilej de prindere din zbor a unei uitate zile pe strada Păcii; prezentarea-n raftul cu cărți a Zăngănelelor – mult prea mult ,,talentul” propus de domnul Nicolai, însă cu totul onorant – și-aici un ghem de fiori din cele timpuri.
Cartier boieresc, pretenții nedefinite. Cum s-o numi extensia Râmnicului, de după unitățile militare, cerea o altă grijă, o altă perfecțiune și alte căi de abordare. Un mod adaptor în care permisivitatea greșelilor se reducea la foarte puțin. O tăietură defectuoasă, o metodă inedită – nu că nu s-ar fi inventat, ci noi nu uzasem de ea -, un pas scăpat în afara zonei de siguranța: stricăciuni umano-materiale ireparabile. Aici nu se mai punea problema gambelor în golul podului, a hâirii foarfecii în hăis sau cea și rectificarea prin aducțiune a coamelor sau crestelor la linie – reiterând, îl revăd pe Nae intrat până la brâu în eternitul de la Măcrina, la un trup de moarte -, prin lipire sau alte tertipuri cutumiare. La casele înalte, cu țiglă metalică sau tablă ordinară, ridicate în câmp, problemele se diversifică, iar erorile sunt ireparabile. Ca să nu socotim și efortul. Te leșină efectiv, curg seurile de pe tine. De la șase metri în sus, adierea de la sol e un mic uragan, îți fură bucățile de tablă și nu poți anticipa direcția deplasării uneia și daunele corporale…. Dar, am găsit mereu soluții pentru toate, am reușit să adecvăm maniera de lucru la mediu și condiții date.
Cartier cu pretenții, deși am văzut până unde pot merge prin alte părți. Notat cu nouă cincizeci la noi, cu șase indulgent raportat la alții. Fiindcă prea multe să admirăm n-am prea avut. Da, înalte, dar ca măgarii-ntre oile răsfirate pe imaș. Unele, altele spate-n spate neterminate, abandonate…. Primul ne ademeni părintele fraților angajați la pompele de benzină ale Spot-ului, pe când mi-eram muzicant de restaurant. Duplex, model adoptat de la periferiile Buzăului, pentru fii, două apartamente cu un etaj, zidite din materialul cel mai prețios încă, Bca-ul. Cât privește adopția tiparului pentru acoperiș, ,,inspirația” nu a mers foarte departe, dimpotrivă, a făcut ceva pași înapoi la Mărăcineni, la construcția-hotel-restaurant a bunului prieten al lui D. Huru, Musceleanu. Mansardă ridicată din lemn cu ferestre de jur-împrejur, tăiate în partea de acoperiș aproape perpendiculară pe sol. Sus, în pod, o altă casă. Uriașă. Un mini-teren de handbal. Și ne-am gândit, și ne-am strofocat creierii cum. Cum stăm? În partea a doua, deasupra, panta aproape lină și mai lungă decât oriunde mai muncisem. Simplu. Se lipeau tălpile de adidași de parcă aveau benzi adezive, o aderare la scândură rar întâlnită, deși stătuse golașă doi ani înainte. Dificultatea celeilalte rezolvată într-un singur fel: cu grinzi scoase pe la poale, prinse de cele de tavan cu sârme și înțepenite, ca să se lase accidental, cu scânduri barieră. Așa am ieșit acolo unde nimeni n-a fost vreodată: în aer. Acceptasem învelirea după destule tatonări, majoritatea lor din mașină. ,,Hai, nu veniți? Să vedem, să calculăm…” Într-un târziu, în baza viitoarei prepuneri de țiglă metalică, am mers. La asemenea suprafață se lua manoperă frumușică. Decizia temporară: folie din cea mai bună ca să reziste unei ierni. Și-a ținut mai multe. După ce mă însemnasem cu capsatorul manual la încheietura dintre policar și index: vânătăi, bășici și răni. Înfipsesem câteva mii de capse.
