Fărădelegea lui Călin – Cidul țivil
Doar ei, numai ei.
Să dețină cheile tainelor din cuvinte. Dovada la Art. 696. Nefiind eu unica trăsnaie omenească ce dă terminații după vrere. ,,Confesorie” n-are sertăraș în dex, iar legătura cu superficia și acțiunea proprie nu poate avea echivalent logic simplu. Din conținutul alineal (!) prim decurgând demersuri juridice împotriva celui ce împiedică exercitarea dreptului, indiferent dacă se numește proprietar de teren.
Superficiarul primește… terenul…, însă nici vorbă de gratuitate. Nici de contract oneros. Cauzându-i plata de rate lunare, pentru chirie. Sumă criterizată după natura terenului, destinația construcției de pe el, zona unde este încadrat imobilul etc. Versiunea neînțelegerii duce la tribunal. (Art. 697)
Termenul de deținere și uz de superficie mai și expiră, cu el și stipularea aferentă cărții funciare. Fie că se consolidează, fie prin pieirea construcției, fie… (Art. 698)
Din sens invers, cel îngăduitor cu găzduirea, proprietarul de teren, va deveni stăpân pe construcția lipită de alt bun al său, adică prin accesiune, după expirarea superficiei dacă a plătit-o. Pentru alineatul următor, 2, rămân la scepticismul replicat lui am-dă-mi, al meu-al tău, fă-mi-ia-l…. Despre impunerea legală (deși se constituie în nesănătate mintală) de a dărâma ceea ce s-a făcut, constructorului, pus în situația de a aduce în stare anterioară locul, când refuză să cumpere terenul pe care a edificat și cheltuielile îi aparțin. Piatra, nisipul și betonul s-au dus pe apa sâmbetei, fierul nu mai este bun decât la vechiturile date azi pe nu mai mult de-un leu, lemnul e fărâme, tabla e găuri toată…. O pierdere inutilă de timp-manoperă, timp-materiale. Este cu totul adevărat că Al. 2 are două fraze. De la acest fapt banal textual, până la a la întâia transformare a fiecăreia în ,,teză”, numerotate în sistem roman, fără o delimitare concretă anterioară, lasă aceeași gust amar al jocului beletristic în conținutul juridic, o impresie de infatuare conceptivă. Al. 3 fiind în fapt un popas necesar dezambiguizării efectelor ipotecării superficiei. La început ideea-,,teză” revine, inutil, cu stingerea dezmembratelor funciare deodată cu încetarea superficiei. Se știa. Continuă cu ipotecile ce se întind peste sumele de bani sau peste materiale, sigur de construcție, primite de proprietarul de teren, învinovățit astfel pe nedrept. Mi se pare și cred cu tărie în doza maximă de ilicit legiferat aici, indiferent de cantitatea de responsabilitate asumată, fiindcă bun fără stăpân nu există, iar el este responsabil pentru diferitele stări în care îl aduce. Rațional, orice judecător ar trece această obligație celui ce a inițiat-o. O altă ,,glumă proastă” extinde după finalizarea superficiei, până atunci deloc, ipoteca pe terenul superficionat asupra întregului proprietarului. Și aici, la Al. 4, incorect. (Art. 699)
Sperat, nesperat, am ajuns la 700. De remarcat lipsa de consecvență, lipsa încadrării exacte a ,,obiectelor” discutate. Nicio alipire termenului ,,consolidare”, niciun cuvânt despre construcția în speță, din dreptul de superficie, stins prin această operațiune. Logic, stingerea impunea refacerea dezmembrămintelor, însă ele se mențin la Al. 1 pe toată durata superficiei contractuale. Aria inutilităților se întinde la Al. 2, ipotecile pe durata superf… se mențin. Absurd de normal.
