Spații culturale nr. 78 (14) – Râmnic, mon amour!
Târgul a uitat cum este să fii tânăr și neliniștit. Poate din cauza acelei jumătăți și mai bine de mileniu de la prima atestare documentară (a luat-o, cu mândrie patriotică locală, înaintea actualei capitale a țării), poate din cauza situării geostrategice, printre curbe, linii frânte mai mult pe orizontală decât pe verticală și într-un timp care se scurge dulceag-uleios ca vinurile din podgoriile județului vecin. Nu încape îndoială că este un târg viu, atâta vreme cât frunzele din parcuri îi foșnesc, verzi vara și ruginii toamna, murind apoi sub zăpezi și urcându-se înapoi pe ramuri primăvara, ca într-un remake după un film din perioada interbelică. De ce neapărat interbelică? Fiindcă acea perioadă a fost, pentru natură și naturelul simțitor al populației, cel mai romantic, mai elitist și mai eficient etic, poetic și edilitar cronotop. De unde întoarcerea acolo, preamărirea, înnobilarea și adorarea lui, la toate adunările cu caracter laic ori frizând setea de metafizic a tuturor celor sătui de meandrele concretului.
Târgul e viu pentru că oamenii din el se mișcă (de acasă, la piață, la spital sau la cimitir, să aprindă o lumânare pentru cei plecați la Domnul), mănâncă, respiră, se roagă. Ar fi și greu să n-o facă, la câte biserici sunt în târg; spun unii cârcotași că raiul pe pământ va deveni o realitate în momentul, nu prea îndepărtat, când vom avea câte o biserică pe cap de locuitor, deși ar fi de ajuns și una pe familie, pentru ca Dumnezeu să ne vadă, în sfârșit, pe toți.
Ca în orice societate modernă, consumul este baza, de unde zecile de puncte comerciale de cartier, cele mai multe la doi-trei pași, dar și aglomerarea de hipermarketuri într-un spațiu încă adumbrit de releul istoriei. Cumpărăm în neștire – și s-ar putea pune legitima întrebare: cu ce bani? – probabil datorită unor activități economice misterioase, despre care doar ANAF-ul (și nici el întotdeauna) poate să aibă știință, ceea ce nu este un lucru rău. Oricum, ca să mănânci, trebuie să cumperi și, la ce aglomerări cu mască, fără mască, întâlnești zilnic, e clar că toți se vaită că n-au bani, dar au și e treaba lor de unde.
Și de respirat respirăm bine, aerul e tare de te amețește ca licorile distilate, s-a terminat de vreo două decenii cu poluarea industrială și chiar și cu cea casnică, am putea primi o diplomă de excelență de la activiștii de mediu care-și duc zilele spionând în dreapta și-n stânga, ba în căutare de deșeuri toxice importate sub formă de haine și alte elemente second hand, ba în căutare de tăietori ilegali de păduri (la noi, nu se atinge nimeni de ele, pentru că nu le avem), ba de incendiatori voluntari și nechibzuiți de miriști (și aici stăm bine, agricultorii locali sunt prin Spania sau Italia, la muncă pe bani frumoși, nu pe mărunțiș de la cutia milei).
Deci ne mișcăm, respirăm, mâncăm, ne rugăm, de parcă am trăi într-un film cu Julia Roberts. E clar că suntem vii, pentru că, în plus, mai avem și darul vorbirii frumoase, uneori cu miez, alteori simplă melodie duioasă. Și, cel mai important, ca să rămânem cu gândul la ficțiunile cinematografice, este că încă mai suntem în stare să ne iubim. Nu în totalitate, nu până la capăt, suficient cât să zburăm pe sub radarul știrilor de la ora cinci, cele cu violuri, crime, incendii și tâlhării cotidiene.
Dacă mai punem la socoteală faptul că avem electricitate, apă curentă, străzi asfaltate, canalizare etc., plus câteva școli și câțiva scriitori care țin aprinsă flacăra culturii, chiar că o ducem bine. Și, desigur, cum am spus-o de la bun început, chiar că suntem vii.
