Spații culturale nr. 78 (11)

Elena SIMIONESCU-ZAHARIA

În căutarea adevărului despre sine și despre alții

Motto: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața
(Ioan 16, 6)

La o primă lectură, „Spovedania”* este un mixt reușit între elementele clasice și moderne ale unui roman polițist, dar și ale unui roman psihologic (aici ne referim la planuri narative dinamice, tehnica detaliului, investigația propriu-zisă a cazului, sudarea verigilor evenimentelor narative, profilul criminalilor, dar și sondarea interiorului personajelor, introducerea scrisorilor ca elemente ale verosimilității, memoria involuntară, înlănțuirea, alternanța, inserarea unor întâmplări din perioada pandemiei, retrospecția).
Titlul trimite la o confesiune, o mărturisire, un monolog profund cu sine, apoi recunoscut în fața duhovnicului – o altă voce a conștiinței personajului complex Fiorela Brătescu. Este o spovedanie pentru învingători, a celor care luptă pentru aflarea adevărului despre sine și despre alții, pentru aceia care încearcă o schimbare cu propria persoană (în această cheie simbolică se poate interpreta cartea propusă de autoarea Elena Petriman-Țarălungă).
Romanul propune două perspective de lectură: una centrată pe căutarea adevărului despre alții – rezolvarea unui lanț de crime de la un spital – și a doua, mult mai profundă, focalizată pe aflarea adevărului despre sine, implicând autocunoașterea și chiar o renaștere morală a unor personaje-cheie. Prima perspectivă de lectură aduce în fața cititorilor ancheta propriu-zisă în ceea ce privește moartea suspectă a cinci femei dintr-un spital, aparent răpuse de Covid-19. Această anchetă se derulează, la început, în afara spitalului și este coordonată de comisarul Tudor Iftode, ajutat de medicul legist. Treptat, acțiunea devine din ce în ce mai palpitantă, odată cu infiltrarea ca pacient a detectivului Lidia Georgescu, pentru adunarea probelor și a mărturiilor despre caz. Aceasta se internează la același spital cu Fiorela Brătescu, principal suspect al crimelor, personaj semnificativ din dosarul Spovedania.
Pe măsură ce se derulează ancheta, se sudează verigile cazului și se ajunge la concluzia că cele cinci femei au fost ucise de Mantu Adam, un afemeiat notoriu, în complicitate cu amanta lui, asistenta Turiuc Maria, cei doi având împreună și o fiică. Victimele erau convinse să renunțe la propriile averi și să le dea, sub semnătură la notar, asistentei respective. Acest cavaler afemeiat este omorât, la rândul său, de către amanta sa cu stimulente sexuale, în ciuda problemelor cardiace pe care aceasta i le cunoștea. Cazul se rezolvă, adevărul triumfă și un final fericit pare a se contura, dar rămâne destul de mult sub semnul echivocului, al neverosimilului. Lidia Georgescu pleacă de la spital împreună cu Fiorela Brătescu, deși aceasta este conștientă de boala sa, dependentă de tratament. La gară, la București, femeile sunt întâmpinate de fiul Fiorelei, firul acțiunii referitoare la evoluția personajului oprindu-se brusc. De asemenea, mai puțin verosimilă pare apropierea celor două prietene, din final, dat fiind faptul că detectivul îi cunoaște crimele (faptele) și o înregistrase la început pentru probe, fără ca aceasta să știe. Astfel, Lidia Georgescu se învârte cu Fiorela de bucurie, după aflarea adevărului despre moartea femeilor din spital; femeile adorm îmbrățișate ca cele mai bune prietene. Scrisorile Lidiei către Xenia și ale acesteia către distinsa doamnă detectiv constituie elemente care imprimă o tușă de verosimil atât poveștii în sine, cât și personajelor.
A doua cheie de lectură vizează o călătorie a devenirii întru ființă, întru aflarea adevărului despre sine. Spovedania propriu-zisă a Fiorelei, un om răstignit al vieții, un damnat solitar, capabil de multe acte criminale, săvârșite încă din copilărie, este un moment de autodescoperire, de salvare, prin descoperirea lui Dumnezeu: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea. Doamne, izbăvește-mă de cel rău“ (p. 85). Din necesitate, Fiorela calcă pragul bisericii, fiind bântuită de chipurile celor uciși. Pot fi aceste vedenii glasuri înăbușite ale conștiinței care a răbufnit la un moment dat sau semne ale unei boli mintale a personajului? Este Fiorela un personaj de condamnat sau poate avea circumstanțe atenuante, dat fiind că sâmburele criminal pare să-l fi avut de mică, fără alte explicații logice: „Eu nu doream să împart nimic: nici dragostea părinților, nici bucata de pâine, nici hainele, nici încălțările” (p.19). Vedeniile îl determină pe fiul Fiorelei să o interneze într-un azil de lux, neinteresându-se și de confortul său emoțional, afectiv.
Dacă facem referire la onomastica personajului, Fiorela trimite la fior: simpla ei apropiere stârnește fiori, fiind un personaj primejdios. Iată reacția Lidiei Georgescu, la început, numai la gândul că va trebui să stea pe lângă Fiorela: „Ei, hai, lasă și tu, nu mai sta cu atâta grijă, că nu plec pe Lună! Doar pe lângă Fiorela… Brrr!“ ( p. 67). Paginile scrise de preotul duhovnic al Fiorelei par desprinse dintr-un jurnal al fericirii dobândite din perspectiva împăcării cu Dumnezeu și cu sine, fiind o renaștere spirituală, bazată pe smerenie, iubire divină, dar și pe iubire față de aproapele său, acceptare, iertare. Acest manuscris trădează însăși dilema duhovnicului: să țină secretul mărturisirii Fiorelei și să deconspire toate cele aflate în urma spovedaniei pentru îndeplinirea actului justițiar: denunțarea unei criminale. Iată de ce paginile așternute pe hârtie de preot, găsite după moartea lui de către fiica sa, Xenia Patrichi, sunt predate de aceasta bunei sale prietene, Lidia Georgescu.
Actul spovedirii se face firesc, dintr-o trăire creștină primară, spontană, care marchează începutul salvării, al rezistenței prin credință. Până la un punct este similar cu episodul botezului în închisoare al lui Nicolae Steinhardt, moment rememorat în Jurnalul fericirii: „La repezeală, părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă însemnează cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri conținutul ibricului… și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh… Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, București, Editura „Polirom”, 2008). După spovedanie, Fiorela urmează sfaturile duhovnicului: își cere iertare, în fața icoanei, pentru fiecare crimă săvârșită, aprinde lumânări pentru cei morți, dovedește căință, ține post, face milostenie, se roagă, face fapte bune (una dintre ele este implicarea ei cu trup și suflet în anchetă pentru a-i fi de folos prietenei sale, Lidia Georgescu). Fiorela acționează ca un adevărat profesionist atunci când Lidia îi dă misiunea de a nota într-un carnețel amănunte despre persoanele care au murit în spital. Dovedește abilități de detectiv, notând până și starea materială a victimelor, dovedindu-se de un real folos și concluzionând victorioasă că „adevărul era sub nasul tuturor” (p. 116).
Adevărul despre sine este atins și de alte personaje antrenate în fluxul evenimentelor. Astfel, comisarul Tudor Iftode își depășește limitele propriei cunoașteri, fiind capabil să rezolve cazul coordonat de el și reușind să iubească din nou, după ce rămăsese văduv. El se va căsători cu profesoara Xenia Patrichi, în ciuda tuturor restricțiilor impuse de pandemie. Lidia Georgescu depășește anumite bariere afective și își dezvăluie mai mult latura umană, pe lângă profesionalismul desăvârșit, devenind prietenă cu văduva Fiorela Brătescu și împreună cu Xenia îl ajută pe Tudor Iftode să finalizeze cu bine ancheta.
Romanul „Spovedania” este și o radiografie a societății contemporane, de după ’89. Câteva evenimente fierbinți sunt amintite, fiecare putând da naștere la nuvele sau romane distincte. Referitor la Revoluția din 1989, autoarea precizează: „Uite, abia acuma îmi dau seama că evenimentele vor avea loc pe vreme de iarnă, de unde și parola cu ninsoarea, dar nu se știa că nu vom avea un fulg de nea… Posibil că din cauza asta colonelul o ținea una și bună: «E soare, nu ninsoare!» […] De fapt, ninsoarea însemna pace; albul e semnul păcii” (p. 40). De asemenea, sunt trecute în revistă momentele de tensiune, frustrare, îngrijorare, tragism cauzate de restricțiile și de decesele din timpul pandemiei zilelor noastre. Virusul ucigaș Covid-19 se instaurează și în psihicul individului prin depresia pe care o împrăștie în rândul unora: „Starea civilă a fost închisă pe toată perioada stării de urgență. […] Oare va mai trece pacostea asta? Tu ce crezi? […] Numai uniți vom reuși, căci lupta cu virusul ucigaș va continua. Iar noi vom continua să trăim, izolați de familie și de prieteni, având alături de noi un dușman nevăzut, cu nume de Covid-19” (passim).
Așadar, finalul se raportează tot la starea contemporană de pandemie. Interesant ar fi fost să se prefigureze un sfârșit care să aducă în prim-plan și figura Fiorelei Brătescu, personaj complex, esențial în țesătura narativă a romanului. Dar în registrul imaginar, cititorul are libertatea de a crea și de a recrea orice.

*Elena Petriman-Țarălungă, Spovedania, Bacău, Editura „Egal”, 2021

Nicolai TĂICUȚU

vremelnic

o poartă singulară
ce se deschide umbrei mele
la răsărit de lună

un trup singular
prin care vântul trece
să anunțe asfințitul

vremelnic singular
cuvântul ce nu și-a
auzit rostirea

umed și rece

mi se lăsase
pânza serii-n privire

și-atunci am vrut să strig
să chem, să cer iertare că
încă mai exist
dar cuvântul neîmplinit
devenea un ecou înăbușit
vad de trecere
de pe un zid pe altul/
de pe un mal pe altul
o banală traversare a drumului
camuflat de șarpele-iederă
într-o slabă făclie roșcată
de toamnă

A.G. SECARĂ

Istoria Tecuciului, dar și a României, altfel…
Cărturarul visător Ghica

Vasile Ghica, „Cocuța Conachi: eseu despre eroina din umbră” și „Tecuciul în ipostaze ilustre”.
Două cărți deosebite propune cărturarul Vasile Ghica, la un an după împlinirea unei frumoase vârste, 80 de ani, în care a dovedit de atâtea ori ce înseamnă să fii un om de cultură deplin, un dascăl minunat, un patriot cum puțini sunt… Din perspectiva receptării cărților sale, a avut și dascăli buni pentru patriotismul său autentic, cum a fost Ecaterina Conachi, a cărei carte, dedicată faptelor sale, care au pus una dintre pietrele de temelie ale statului modern România, a ajuns la o nouă ediție, „revăzută și adăugită”… Pagini despre „eroina din umbră” sunt și în cartea „Tecuciul în ipostaze ilustre”, carte cu o regie inedită, autorul fiind supus „tirului de întrebări” ale unui alter ego, interviurile rezultate fiind unite în capitole după cum urmează: „Tecuciul, în ipostaze ilustre” (în loc de prefață), „Oraș al Unirii Principatelor”, „Oraș Erou”, „Nasc și la Tecuci oameni”, „Sufletul Cercetășiei românești”, „Tecuciul, Areopag al aforiștilor români de pretutindeni”, „Mica Vienă”, „Leagănul aviației române” și „Gânduri spre mai bine”. Pledoariile sale sunt demne de un avocat al… „Orașului Unirii Principatelor”, încercându-se, cât se poate de convingător, să i se dea Tecuciului un statut apropiat de cel al Focșaniului, fapt care ar aduce „titluri, emisiuni TV în direct, prezența celor mai mari politicieni (…) Am fi vizitați anual de cele mai înalte personalități ale țării, chiar dacă nu le vom putea oferi, deocamdată, paradă militară. În 2-3 ani, va fi reabilitat, sperăm, Conacul de la Țigănești, iar manifestările de la 24 ianuarie pot fi transferate acolo, unde sunt condiții să participe mii de locuitori din această zonă a țării. Am încinge cea mai mare Horă a Unirii, după cea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Orașul nostru ar dobândi strălucirea meritată. Nu ne-ar mai căuta nimeni prin Republica Moldova! Să nu ne îmbătăm, însă, cu iluzii. Dar, indiferent ce vor hotărî aleșii noștri, eroina trebuie ajutată să intre adânc în conștiința națională, deoarece a schimbat destinul poporului român. Îi rugăm pe părinți și pe dascăli să le vorbească necontenit tinerilor și celor mici despre curajul și sacrificiul ei. Cei în drept să facă demersuri ca această vrednică icoană să-și găsească locul meritat în manualele școlare și în tratatele de istorie. Să invităm scriitori, artiști plastici, oameni din televiziuni și cinematografie, care să ducă spre nemurire chipul și faptele eroinei noastre. Să nu uităm că popoarele care nu-și cunosc și nu-și prețuiesc trecutul nu au niciun viitor.” (p.42)
Se poate spune că Vasile Ghica este un visător frumos, dar adevărul este că triunghiul, dacă nu chiar patrulaterul Focșani-Galați-Mânjina-Tecuci are importanța sa deosebită, împreună cu personalități precum Al.I. Cuza, Costache Negri, Cocuța Conachi, evident, în crearea statului modern, putând fi, într-adevăr, organizate evenimente deosebite, cu ecou național, în aceste locuri, în a treia decadă a lunii ianuarie.
Demonstrația „verbală” o întărește pe cea practică (nu vom insista aici asupra activităților concrete ale lui Vasile Ghica), pentru „Orașul Erou” argumentându-se așa: în Primul Război Mondial, „în vara anului 1917 în Tecuci erau mii de răniți, morți, printre care și cercetași, refugiați. Bombardamente, foamete, tifos. Dacă pompierii tecuceni nu salvau de la incendii trenurile cu alimente și muniții, victoria de la Mărășești ar fi fost incertă. Frontul celei mai mari bătălii din istoria modernă a României a fost condus de la Tecuci.”
Istoria pe care o propune Vasile Ghica este și una culturală. Sau, poate, mai ales una culturală: de la Costache Conachi, dacă nu ne gândim și la Ștefan cel Mare (al cărui bust de trei tone așteaptă caragialește un postament printr-un misterios loc tecucean), trecând pe la Iorgu Iordan, Ion Petrovici, Calistrat Hogaș, Tudor Pamfile, Ștefan Petică, Alexandru Mironescu, Smaranda Brăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gheorghe Petrașcu, la C.D. Zeletin sau la familia Nicoleta și Doru Eugen Pelin, ca să dăm doar câteva nume, se subliniază rolul acestor personalități în dezvoltarea culturii, în procesul de modernizare, de europenizare în sens foarte larg.
La urma urmelor, Vasile Ghica militează sui generis pentru un „pașoptism continuu”, o revoluție decentă perpetuă (și la nivel de… provincia magna!), oarecum după modelul lui Adrian Marino, care, într-o pledoarie pentru… neopașoptism, spune că mesajul acelei generații întemeietoare, în ciuda unor enorme obstacole, „necesar a fi mereu reamintite și permanent subliniate – rămâne în continuare o necesitate obiectivă imperioasă a modernizării, europenizării și democratizării postcomuniste.” Deoarece, arată în alt loc, în 1998 (de fapt tot în revista „Mozaicul”): „Ideea europeană funcționează în mod unitar în toate țările românești, cu particularități specifice, dar în cadrul aceluiași sistem de gândire. Modul cum românii descoperă, adaptează și formulează propria lor imagine despre «Europa», printr-un act de adeziune spirituală spontană, constituie însuși modul de funcționare a acestui «model european».” Dacă nu ești atent la epocile la care se referă Marino, nici nu ai zice că s-a… asfaltat destul și din România… eternă.
Întorcându-ne la istoria culturală, înțelegi și apropierea de capitala Austriei, când se transmite un mesaj menționatei familii Pelin, dar de fapt întregii elite actuale, reale sau nu, în cazul unora dintre cei pierduți în „tuturor”: „familia Pelin sunt niște visători de marcă rătăciți într-o lume fascinată de pragmatism și schimonosită de setea îmbogățirii grabnice. Dacă inițiativele acestor iluștri concetățeni se vor bucura de o receptivitate corespunzătoare din partea tuturor, Tecuciul va deveni, cu adevărat, o Mică Vienă.”
Un alt mesaj, esențialmente pedagogic, printre ultimele, adresat celor tineri, emoționează (cum reușesc, de fapt, ambele cărți, un mare merit fiind acesta!): „Cultura îi ajută pe tineri să-și fundamenteze caracterul, personalitatea și să-și găsească mai ușor un drum în viață. Despre 70% dintre profesiunile care vor fi practicate peste două decenii nu știm nimic. Dar pentru cei cu un orizont spiritual bogat șansele de a depăși aceste dificultăți vor fi mai mari. După cum se derulează evenimentele economice astăzi la noi, încă mulți români vor fi nevoiți să-și găsească un loc de muncă pe alte meridiane. Dacă vă veți număra printre ei, deși ideal ar fi să faceți voi din România o țară locuibilă, în limitele normalității, să nu mergeți doar la cules căpșuni și sparanghel, ca până acum. Să găsiți soluții de redobândire a demnității naționale purtate cândva în lume de strămoșii noștri.” (p.160)
Bref, două cărți demne despre… viitor!

Dan Bogdan HANU

ALEG SǍ FIE ORBI

sîngele coboarǎ
se aude o cascadǎ îndepǎrtatǎ
degetele lor repetǎ suprafețele pînǎ la orbire
rezervați sau exuberanți între cei doi versanți
jocurile electrice șocurile de societate
eu ațintesc mai departe linia orizontului
prin luneta aburitǎ ca o oglindǎ
scrumierele pline paharele goale
acolo e șantierul pîinea virtualǎ o reverie și ea
privirea unește înșiruirea punctelor de fugǎ
îl cautǎ pe cel slab ca sǎ pot începe

(ooo, acea alertezza a anilor amnezici
cîndva le vor palpa trupurile vor recunoaște tot)

și cîini negri se leagǎnǎ peste avenidas
orfanii imenși înfiați de lumina îngǎduitoare
cîini negri prinși în corzi bungee jumping
pe un cer împînzit de așchii metalice migratoare
cîndva obișnuiam sǎ le numim pǎsǎri
dar pe atunci privirea încǎ sǎlta
pînǎ departe spre un etaj neclar
unde sǎlile de așteptare se golesc
în ritm de suflu sistolic
undeva o clǎdire uriașǎ va deraia
un pachebot neprevǎzut ne va tǎia calea
o elegie o galerie înfundatǎ ne va opri
fǎrǎ însușiri
nu se va mai ascunde nimeni nu se va sfii
așa ne vom despǎrți
voi fi în apele mele vor aparține trecutului lor

AMINTIRILE NU DAU NUME
(CǍCI DELICIILE ALTORA SȊNT BOLGII PENTRU MINE)

desigur
cît timp inima este un relief alunecos
neglijența poate conduce
la o viațǎ cu geometrie variabilǎ
amintirile sînt o florǎ carnivorǎ
întreaga noblețe stǎ în discreție pînǎ la implozie
un masacru endogen
nu mai departe acum
așa cum stau aplecat asupra paginii
cu lama între degetele îndoite
încordate pînǎ aproape de amorțire
ale mîinii drepte de care îmi sprijin și capul
ceva trebuie șters ceva trebuie ras
va trebui sǎ disparǎ ceva
din textul acesta
peste care mîna stîngǎ șerpuiește
ca umbrele amurgului peste o așezare cubistǎ
aproape de gîtul imaculat
ca și pagina urmǎtoare
lama zvîcnește
precum flacǎra întețitǎ
o strǎveche și eficientǎ proprietate a omului

Sorin CĂLIN

Jurnal de patimi

Săptămâna asta m-am mințit că nu voi pregeta să-mi sacrific toate puterile pe altarul crezului muzical și că voi mai scoate din adâncurile căilor mele auditive o părticică, fie cât de mică, cu scorneli cantabile. M-am mințit că sunt cineva și v-am înșelat și pe voi.

Păcătosul din mine n-ar fi în stare să calce prag de biserică, dar sărutai crucea și primii ploaia de picături de busuioc acasă, cam tocit sărmanul de atâta înmiresmare de enoriași cu numele, fiindcă eu cu anafora și sângele lui Iisus nu mai avem treabă demult. Pesmetul l-am uitat în armată, vinișorul stă doar de bibelou în vitrină. A făcut 20 de ani.

Recunosc a suta oară că nu pot fi în rând cu oamenii. Nu-mi stă în fire să fur, ba chiar am meteahna de a fi corect până la ultima lețcaie. Cât m-am străduit n-am putut răzbate dincolo de granița muncitorului.
Mărturisesc că m-aș putea stăpâni în fața incorectitudinii, dar firea mea colerică dă frâu imediat puhoaielor de cuvinte, nu totdeauna potrivite, nu totdeauna conforme cu vocabularul și cu adevărat vulgare. Am înjurat niscai părinți și de mamă și de tată, neglijenți cu odraslele.

Apără Doamne ochiul adulter și trimite arșița sufletului preacurvit în hăurile Gheenei și întoarce-ți chipul către robul tău nedemn. Pe mine m-a ferit.

Alungă din mine patima furiei, a încordării de nerv și înseninează chipul încruntat în fața supărării. Vindecă sufletul rănit.

Am gânduri negre când închid ochii și nu pot defel adormi. Urâte, neomenești.

Sunt leneș. Las lucrurile de pe o zi pe alta și s-au cam îndesit în ultima perioadă
.
Am observat, de mai demult, că sunt și prost. Adică nu deștept. Descopăr pe măsură ce timpul meu se scurge încet că lipsurile mele intelectuale sunt vaste. Probabil că aici are dreptate și soția. Degeaba ai trei sinapse de același fel și miliarde de conexiuni, sunt mai puține decât cinci cu funcții diferite. Aici trebuie să fiu de acord cu ea.

Am început să nu-i mai suport ușor pe cei din jurul meu. Să fie din cauză că m-am trezit în prag de final de tinerețe că nu știu mai nimic despre viață, despre mersul ei, bizar pentru mine, despre legile și cutumele tuturor?

N-a cântat cocoșul măcar o dată și eu m-am dezis de Răduleasca și Nane, de Freddy și George, de…. Gomora mă-sii! M-am dezis de toți libertinii, democriții, partidacii, procuratorii, jurisprudențele, organigramele și legiferările.

Alungă himera societății perfecte, e ochiul naibii. Lasă-mă cu creierii limpezi, ca lacrima, fă-mă Doamne cel dintâi tăntălău, ăl din coadă om. Așa n-ar mai cuteza ispita să-mi dea târcoale și să văd toate strâmbăturile lumii.
Mi-am făcut portret și în fiecare zi privesc eu spre mine ca la nimeni altul. Zău că-mi vine să-mi dau like, că frumos m-a mai făcut mama. Păi dacă eu nu țin la mine, la altul cum? Mi-a spus mie cineva, om cu frică de tine Doamne, că întâi să mă rog de sănătatea mea și după aceea pentru ceilalți. Eu, neinițiatul în tainele Tale, fac taman pe dos. Prima oară îi iau pe toți ai mei la urat și dacă mai rămâne și pentru mine un dram de bunătate mi-o împart, dar de cele mai multe ori uit. Așa-i c-am greșit?

Nici la capitolul luării de viața nu stau deloc bine. Am călcat o furnică, am strivit de perete un păianjen și am executat o muscă în stil chisăliță. Mă pot așeza așadar între criminali, nu între ăia mari, n-am eu haz să tai pensii, să iau ajutorul celor cu dizabilități, nici șofer nu sunt ca să fac de petrecanie vreunui biet participant nevinovat la trafic.

Am călcat toate cele zece porunci în săptămâna mare. Cu gândul. Mă iartă….