Spații culturale nr. 78 (8)

Cărți prezentate de:

Florentin POPESCU

Pandemia, ca motiv literar

Nenorocirea care se cheamă pandemie de coronavirus (și care, iată, nu se știe când se va sfârși) nu-i putea lăsa indiferenți nici pe scriitorii noștri contemporani. Fiindcă, se știe, creatorii de literatură din toate timpurile au „percutat” (ca să folosim un cuvânt din terminologia militară) imediat la temele mai importante din timpul lor. Teme care i-au afectat profund, ba chiar, în unele situații s-au aflat în chiar mijlocul lor, dacă putem zice așa. Așa se întâmplă și în cazul pandemiei de coronavirus, care a cuprins o lume întreagă, pe unde s-a manifestat lăsând sute și mii de morți în urma ei.
Românul, în înțelepciunea-i milenară a privit întotdeauna faptele cu luciditate și nu de puține ori chiar și cu umor. Prin urmare nici actuala pandemie nu putea fi văzută altfel.
Cam asta ar fi una din concluziile ce se pot desprinde și după lectura unor volume apărute în ultima jumătate de an, cărți având ca subiect amintita pandemie.
Un editor, Nicolae Roșu, patronul Editurii Betta și al revistei „Arena literară“ le-a propus colaboratorilor lui această temă la un concurs literar, la sfârșitul căruia a realizat și o antologie de texte în proză.
Nu ne vom opri asupra volumului cu pricina, altfel interesant din multe puncte de vedere, ci asupra a două cărți semnate de doi poeți, ambii având la activ o bibliografie relativ bogată și interesantă.
Emil Niculescu, scriitor buzoian care ne-a părăsit de curând (1956-2021), după ce și-a făcut simțită prezența în literatură prin mai multe plachete în care era dominant sentimentul vieții șterse a provincialului de rând și cel a zădărniciei (Provincia Felix, 1993; Birja cu crai, 1996; Zona Zoster, 2009; Vanitas levantina, 2015; Confinium, 2019), a apărut editorial cu alte două cărți (Masca, 2020 și Supernove, 2021) în care precumpănitoare sunt textele inspirate (provocate) de pandemie.
Având drept motto o definiție dată de „Dicționarul explicativ al limbii române“ termenului de pandemie („Capitală imaginară a infernului. Adunare de oameni sau loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția“) primul din cele două volume cuprinde câteva poeme cu trimitere directă la tema amintită. Dintre ele sugestiv ni se pare cel intitulat Reverie, de o amară ironie, dar oferind, cu atât mai mult o exactă definiție a unui timp și a unui spațiu: „De dimineață, încă, din zorile târzii/ Spitalul se trezește – Babel în maladii,/ Disciplinat de doctori pe secții, maladii –// Ieșit din tomograf și cerneluri de contrast,/ Un palimpsest pe care, iată că ești „the last“/ Sub un destin, din toate, oricum nu cel mai fast,// Ar fi, poate, mai bine mutările-ntr-un plic/ Să le primești, să nu-nțelegi nimic,/ Perfuzia se duce încet și pic cu pic,// În timp ce, drept conductor, Marele Creator,/ Brav ceferist, îmi spune cumva prevenitor:/ „Ne se penche pas en dehors!“.
În Supernove autorul merge și mai departe, propunând cititorilor lui nici mai mult nici mai puțin decât un Jurnal de molimă, în care se pot citi scurte poeme precum Akeron „Deja – crescut, încă din vară, zvonul/ Că a căzut în albie – Akeronul./ Indiferent de ranguri și de cinuri,/ Puneți un ban deoparte (de vaccinuri)“, sau Imunizări „Măști și dezinfectante date pe mâini drept frecții./ Doctori, ca-n Monte Carlo, mizează pe injecții./ Efecte secundare: simplă rouă pe roze./ Totul e sub control, dar nu prea mai sunt doze.“, sau One Way Ticket: „Întâi la analiză-n D.S.P.,/ Să vezi dacă n-ai fi contaminat./ Nu poți, totuși, să știi ce iese pe/ Hârtie. Ai la A.T.I. un pat?/ Nu se admite cred, nicio mită-n/ Călătoria with out return.“
Mai puțin ironice și sarcastice, versurile semnate de târgovișteanul Grigore Grigore (născut în 1948, debutând în 1988 cu cartea Ultimul soldat, după care a mai publicat alte douăzeci și ceva de volume) în culegerea Lacrimi sfințite (Editura Rora, Târgoviște, 2021) sunt mai degrabă transpuneri de gânduri imediate, versificate, decât transfigurări artistice cu bătaie mai lungă. Iată o mostră: „Mă rog la Dumnezeu să înțeleagă/ Că astăzi nu ne este prea ușor/ Să-i dăm și libertății un picior/ Și sănătății – starea noastră dragă/ … / Mă rog la Dumnezeu, dacă îi pasă,/ Să stea cu noi, când stăm închiși în casă” (Mă rog la Dumnezeu să înțeleagă). Sau o alta: „Mă gândesc ce mult o să ne doară/ Izolarea asta dubioasă/ Care a-nceput deja să pară/ Din adânc de lacrimi triste scoasă.” (Mă gândesc la mine și la viață).
Izolarea, lipsa de socializare în loc să ducă la o alienare, dimpotrivă (fiindcă în fond poetul este un optimist și gândește pozitiv) conduce la întrebări și meditații, altfel firești în situația dată: „Se-ntâmplă că venit-a carantina/ Să ne dea brânci să stăm închiși în casă,/ Ca să uităm de viața cea frumoasă,/ Ca să gândim care ne este vina,// Căci poate am greșit cândva și unde/ Nu ne-amintim, căci nu știam de noi,/ Pe lume, pe sub soare, pe sub ploi,/ Și poftelor le tot puteam răspunde“ (Se-ntâmplă că venit-a carantina).
Desigur, astfel de poezii nu pot avea o cotă valorică ridicată, însă trebuie luate sub beneficiu de inventar al temei și ca o mărturie a unei ușurințe de a versifica pe orice subiect și oriunde.
Nu tot ce rimează este poezie adevărată și nici orice bagaj lingvistic care e „atins“ poate deveni aur (citește poezie) ca la regele legendar.
Oricum și din orice unghi am privi lucrurile, cei doi autori (ca și alții desigur) au meritul de a aduce în literatură o temă cu adevărat nouă, care trebuie reținută ca atare.

Petre ISACHI

Istoriografie și istorism fictivizat
sau
cum se remitizează Istoria medievală a Moldovei*

Motto:
„Fondul însăși al existenței noastre este memoria, adică
prelungirea trecutului în prezent, adică durata care este activă și ireversibilă.” (H. Bergson)

Prima calitate a scriitorului sucevean, care nu se întreabă doar retoric, cum „s-ar fi schimbat istoria noastră a românilor, dacă s-ar fi întâlnit în aceea perioadă cei trei: Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș”, este că nu uită adevărul biblic: în fiecare cuvânt se află ceva sacru – cum credea, printre alții, și Mircea Eliade – ce ne interzice să facem din el un joc al hazardului. Faptul că „cei trei” nu s-au întâlnit ține de nenorocul României pitorești. Și eu am interogații insolubile de acest tip: cum ar fi curs a noastră istorie, dacă Ștefan cel Mare ar fi trăit să zicem 95 de ani, cât are acum, Elisabeta a II-a, regina Angliei? În istorie este nevoie de noroc, de minte, de Dumnezeu, de sabie și de continuitate. Cum s-ar fi perpetuat și înrădăcinat ideea de continuitate în istoria românilor? Trădarea, crima politică, șantajul, ipocrizia, permanenta emigrație, comploturile, ignoranța politică – se uită că politica este în primul rând o știință/ artă și apoi un înalt act patriotic sau de eroism – au făcut ca în Istoria românilor de la origini până în prezent, să se instaleze odată cu discontinuitatea și principiul capul plecat sabia nu-l taie. Resemnarea mioritică!? Altfel spus, în Timpuri contemporane, „când străinul te tot paște, de nu te mai poți cunoaște” (Eminescu), în vremuri euroatlantice, când „vremea vremuiește veninul viperei” (Dumitru Brăneanu), suntem, cum spune autorul seriei de romane istorice – Legendele Moldave, Regatul Mușatinilor, Vitejii Măriei Sale, Regatul Nemuririi, Domnii Paralele – , în Dedicație, „la fel ca în timpul lui Alexăndrel Vodă și Petru Aron, nimeni nu știe cine îi conduce; în țară domnind haosul și legea bunului plac; stare de lucruri de care mulți profită fără să fie trași la răspundere.” Cei care ne conduc n-au niciun interes… Totuși, interesul poartă fesul!
O a doua caracteristică a aceluiași autor sucevean, ce scrie în ritmul lui Sadoveanu sau Balzac, este viziunea lovinesciană asupra istorismului, adică o concepție hipertrofică a valorii documentului brut. De aici autenticitatea/ veridicitatea și verosimilitatea docuficțiunilor breabăniene, ce-l vrăjește – estetic vorbind – chiar și pe un specialist al domeniului. Nu întâmplător, istoricul Cezar Dobre, profesor dr., notează într-o Prefață revelatoare pentru problematica transfigurată: „Exactitatea datelor istorice este impresionantă și arată o cercetare istorică de excelență, împletită cu dragostea față de domnitorii acelor vremuri. Dacă nu aș ști că întoarcerea în timp ar fi imposibilă, aș fi jurat că autorul a trăit contemporan cu evenimentele pe care le prezintă în romanul Domnii paralele.” Găsesc extrem de importantă această judecată a doctorului în știința istoriei, pentru că sugerează corelația: document – timp istoric – ficțiune – prezent etern. În opinia mea, acest romancier al trecutului, Andrei Breabăn, are ceva din simbolistica și orgoliul acelor magistrați ai Egiptului Cleopatrei, care chemau în judecată sufletul tuturor morților.
Am citit undeva că asemenea scriitori ce gândesc și scriu Cartea unei societăți care doarme – cred că nu există român care să nu se fi pătruns de sensurile din Imnul Deșteaptă–te, române – ar putea fi preceptorii oamenilor politici/ de Stat. Dar cine-i mai citește Doina lui Eminescu? Mă-ntreb, și am 1001 de motive să o fac, dacă mai avem oameni de Stat? Un Voltaire – cu inteligența și ironia-i recunoscute – ar fi spus despre Andrei Breabăn, acest profet întors spre trecut, că este Naratorul care face Memoriei românilor de pretutindeni, respirație artificială. Tragic, nu? Să fi avut dreptate Goethe, când spunea: a scrie istorie e un mod (elegant) de a te debarasa de trecut? Romanticul Mihai Eminescu alunecă sarcastic în vanitas vanitatum: „În zadar ne batem capul, triste firi vizionare/ Să citim din cartea lumii, semne ce noi nu le-am scris,/ Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare./ Măsurăm mașina lumii cu acea măsurătoare/ Și gândurile-s fantome, și viața este vis.” Spre deosebire de cele două genii, A. B. consideră istoria, precum A. France, o artă în care nu reușești să afli „adevărul” decât prin imaginație/ ficțiune, dar, în același timp, este și cea mai bună expresie a filosofiei concrete a istoriei. Probabil că și formația de jurist a scriitorului îl obligă să vadă în Istorie, pe „cel mai autentic dintre judecători” (Malraux) și să o considere drept cea mai folositoare dintre toate ocupațiile intelectuale…?
Desigur, cititorul pseudoeuropenizat se poate întreba (și bine face!) care este rostul acestor „domnii paralele”, care încep cu anul 6959 luna brumărel 16, a venit Petru voievod numit Aron și a năvălit asupra lui Bogdan voievod la Râoseni, vineri, în zori și i-a tăiat capul? Răspunsul este aparent simplu: pentru a se evita tragice catastrofe identitare pentru sinele poporului român sau a altor neamuri. Epoca modernă este plină de circumstanțe tragice, în care s-au petrecut și se petrec asemenea catastrofe. Secolul luminilor, revoluția franceză, secularizarea, ateismul, cele două invazii ale păgânismului (comunismul și nazismul), cele două conflagrații mondiale, fenomenul falsei globalizări etc., încât pare firească resurecția panteismului și a sadovenianismului, așa cum sadovenianizează Andrei Breabăn în mitologiile sale subiectiv-obiective, care adâncesc organic, și blagiano-gândirist, înțelesurile românismului, care încep odată cu dacismul, pentru a ajunge în „amintiri despre viitor”.
Indirect, autorul romanului Domnii paralele, vol. I, Două săbii într-o teacă; vol. II, Cavalerul negru ne sugerează că nu întâmplător, în culturile/ societățile tradiționale, țările sunt puternice (China, Japonia, Franța, Italia, Germania, India, Spania etc.) sunt competitive, fac istorie. Ele au învins timpul, tocmai pentru că trăiesc din transmiterea miturilor și a riturilor sacre, care perpetuează ordinea socială, într-o înțelegere simbolică/ spirituală a devenirii Lumii. Metaforic vorbind, privirile în oglinda/ oglinzile trecutului ajută efectiv la crearea unei societăți ca împreună-gândire, ca împreună-simțire (trăire împărtășită), printr-o corelație organică cu tradiția, religia, mitologia, cultura și spiritul poporului român. Cultura organică asigură unicitatea și perpetuarea românismului văzut ca o stare de spirit activ-umanistă, în eternul și firescul război al religiilor, culturilor, civilizațiilor. Vizualizarea și actualizarea Istoriei considerată drept oglinda adevărului înseamnă perpetuarea tradiției, care avându-și rădăcinile într-un trecut imemorial se simbolizează pe sine și dobândește o valoare normativă pentru gândirea și conduita istorică a prezentului/ viitorului. Tradiționalismul, ca doctrină a adevărului istoric, actualizat în cărțile lui A.B., afirmă de fapt, coexistența și valoarea pluralităților tradițiilor, cărora autorul le caută, simultan, fundamentul și unitatea europeană.
Foarte bine și firesc mi se pare transfigurată în scriitură (v. vol. II – Capitolele Hirotonisirea lui Kir Ianulea, Limba slavonă în scrierea din Moldova, Crăciun cu năbădăi, Crăciun între prieteni, De Sfântul Vasile, Curtea Domnească de la Bacău) forța de credință în Dumnezeu, cea cu adevărat nereductibilă la nimic altceva și, deci, inexplicabilă prin vreo altă cauză din lumea aceasta. O astfel de Putere a credinței în Dumnezeu – prezentă într-un fel sau altul și în celelalte cărți ale scriitorului – perpetuează învățăturile spirituale ale neamului, de la cele de credință (ortodoxă, catolică etc.), la cele ale tradițiilor, mitografiilor etc. Romancierul insistă în scriitură, pe puterea spirituală care măsoară „supraviețuirea” în istoria Lumii, capacitatea de conservare și de propagare în timp și spațiu, a ființei și a identității etnospirituale specifice neamului românesc.
Puterea învățăturilor mântuitoare, providențiale, revelațiilor (naturale și supranaturale) din romanele lui Andrei Breabăn configurează o atitudine, tranșantă împotriva tuturor agresorilor și agresiunilor ideologiilor de ieri, de azi și de mâine, care, în ignobila lor egolatrie, cred că vor putea să alunge din România și din sufletul oamenilor, credința și mitul Binelui, Frumosului, sentimentul istoriei, al apartenenței de neam și amintirea/ memoria unor voievozi precum Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu etc. Cea mai mare reușită a scriitorului este – în opinia noastră – revelarea cu subtilitatea și accesibilitatea necesară, a diferenței dintre mitologie și teologie, dintre mitos și teos, dintre fapta mitică și fapta teotică. Dacă prima s-a petrecut într-un timp/ spațiu mitic și poate fi povestită după, cea de-a doua se petrece permanent într-un timp sacru, este mereu actualizată și actualizabilă, cu fiecare om în parte, în fapta fiecărui om, ceea ce ne sugerează scriitura: – Dumnezeu este în fiecare, în sufletul și în faptele fiecăruia. Și în mitologie/ istorie, arte, literatură etc., dar și în teologie, Binele este un impuls. Pe acest „impuls” al Binelui mizează întreaga narațiune din cele două volume. În viziunea mitologiei și a istoriei, binele este un mod de a fi exemplar și, deci o normă, un model cvasietern, este adică un fapt de memorie, de istoriografie transfigurată, după necesități compoziționale și de problematică, în Domnii paralele.
În cele două volume este sugerat și binele în lumina teologiei – binele lăuntric, o latență a sufletului fiecăruia ce pulsează și se integrează în ritmul Sufletului cosmic și al Binelui nesfârșit, de fapt a Duhului Sfânt Atotproniator. Hirotonisirea Mitropolitului Moldovei descrisă și narată cu o autenticitate de scriitor religios, ce surprinde cu veridicitate animozitățile dintre cele două Biserici creștine, ortodoxă și catolică, generate – printre altele – de Taina Euharistiei. Revelator în acest sens este chiar Cuvântul evanghelic al lui Kir Teoctist. Merită citat nu doar pentru a conștientiza arta scriitorului, ci și pentru a înțelege puterea învățăturilor spirituale ( puterea/ forța de credință, insuficient și ineficient cercetată, imposibil de monitorizat): „Kir Teoctist deschide Sfânta Evanghelie și continuă să vorbească: – Sfântul Evanghelist Ioan ne amintește despre o predică ținută de Iisus, apostolilor, după ce a înmulțit cele cinci pâini și doi pești cu care a hrănit pe cei cinci mii de bărbați ce erau de față la predica de pe munte. Sfântul Evanghelist nu spune răspicat că acele nu erau pâini nedospite, ci pâini obișnuite, făcute din orz. După acea predică, Iisus și apostolii au plecat la Capernaum unde, fiind urmat de mulțimea celor care au văzut minunea, îi mustră pentru faptul că Îl caută nu pentru că au văzut minuni, ci pentru că au mâncat pâine și s-au săturat. Îi sfătuiește pe cei de față să umble nu pentru pâinea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viață veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. Observând nedumerirea ascultătorilor, Mântuitorul le explică: Eu sunt Pâinea Vieții, cine vine la Mine nu va flămânzi, și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată! Amin, amin grăiesc vouă: cel ce crede în mine are viață veșnică. Eu sunt Pâinea Vieții…” Se pare că nimic nu nedumerește și nu înspăimântă mai mult pe om, decât lucrurile pe care nu le înțelege. Decât Tainele! Minunea lui Iisus cu cele cinci pâini și doi pești a demonstrat ceea ce era de demonstrat, dar nu a dovedit nimic. Autorul lui Faust considera minunea – copilul iubit al credinței, realitate a ceea ce speri, dovada a ceea ce nu vezi.
„Minunea” întâmplată în Istoria Moldovei/ României, lasă să se înțeleagă autorul „Domniilor…”, este/ devine vizibilă odată cu coborârea lui Dumnezeu prin întrupare (Kenoza – Dumnezeu nemuritorul s-a făcut pe Sine muritor, „cu moartea pe moarte călcând”, înviindu-Se pe Sine din moarte și „celor din mormânturi viață dăruindu-le”). De fapt, în creștinism și în arte, Timpul, în toate clipele lui, se sprijină pe eternitate. Durata fiind ireversibilă și activă confirmă că Învățăturile spiritului și ale mitologiei transfigurate în Cavalerul negru pare să argumenteze spusa lui Spengler despre creștinism – „singura religie din Istoria universală în care o soartă omenească a prezentului nemijlocit a devenit simbol și punct central al întregii creații”. Implicit și a Istoriei neamului românesc, pe care Andrei B. o actualizează mitico-sacru, în seria romanelor istorice. Narativizează și fictivizează implicit dragostea de invizibil, încrederea în imposibil, în improbabil, credința în cel ce este nemuritor care S-a făcut muritor și în cel ce-a murit și a înviat din morți, în fenomenul de asincronie completă, totală, fără precedent în istoria umanității.
Unsul Domnului este cea mai teribilă taină – comentează IPS Bartolomeu – este cel ce se face axul lumii recreate, iar lucrarea aceasta se săvârșește prin Persoanele Treimice: „deosebite în egalitatea ființială: Tatăl, Cel ce unge, Fiul cel ce este uns, și Duhul, ungerea însăși”. Romancierul A. B. face din Biserica Ortodoxă „axul” Moldovei/ României recreate/ reunite. Exprimă altceva, evlavioasele cuvinte ale rugăciunii: „Duhul Sfânt este dragostea care se revarsă în toate sufletele care îl iubesc pe Dumnezeu. De aceea te rugăm, Prea Milostive Doamne, învață-ne pe toți, dar mai ales pe sfinția sa Kir Theoctist, să trăim după voia Ta, să Te cunoaștem în Lumina, Dragostea și Înțelepciunea Ta! Dă-i, Milostive Doamne, puterea să învețe de la Fiul Tău cel iubit ce este smerenia și, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, să devină un bun păstor de oameni, care să îndrume poporul Moldovei spre calea dreptei credințe și a mântuirii!”. În această Rugăciune este exprimată indirect viziunea lui Andrei Breabăn asupra Istoriei Moldovei – simultan creație a Sfintei Treimi și a românilor ce merg pe „calea dreptei credințe și a mântuirii.”
Cel puțin patru teze reconfirmă lectura celor 23 de cărți ale autorului sucevean (ultima: Și dacă ar veni…): 1. Un popor de credincioși este un popor cult. De ce se uită acest adevăr – de noi în primul rând? 2. Mitologia, Teologia și Artele nu se exclud, dimpotrivă coexistă și se potențează reciproc. 3. Nici un scriitor nu se poate sustrage patriei și credinței sale. 4. Nu poți să fii Om întreg, fără să fii o ființă culturală, adică fără să fii creștin, să poți trăi și iubi spiritual, în „Ierusalimul Ceresc din România”/ Bucovina – am folosit chiar limbajul lui Andrei Breabăn, despre care am auzit că nu este membru în Uniunea Scriitorilor?! De tot ceea ce ni se întâmplă, să fim oare vinovați doar noi…? Succintele glose critice, dacă ați avut răbdarea și timpul să le traduceți, s-au referit la Evenimentele dintre anii 6959 – 6966, dar și la Evenimentele din perioada 1989 – 2021; durata rămâne activă și ireversibilă, și, totuși, Istoria se repetă! Nu și literatura despre ea.

*Andrei BREABĂN, DOMNII PARALELE, Vol. I, „Două săbii într-o teacă”, Editura SEMNE, București, 2021
*Andrei BREABĂN, DOMNII PARALELE, Vol. II, „Cavalerul negru”, Editura SEMNE, București, 2021

Cornel Simion GALBEN

Bacoviană

Te uită ce viscol, iubito, e-afară,
A nins peste noi cu flori de măr și cais,
Târziul din ore începe să doară,
Ianuarie a fost și rămâne un vis.

Ascultă cum vâjâie vântul în plete,
Ninsoarea se-așterne-n troiene de dor,
Aprilie vine-n curând să mă-mbete,
Mai vreau lângă sânii tăi o dată să mor.

E-atât de târziu și-i atâta iubire,
Ard clipă de clipă în lujer de mire!

Clepsidră

Un vis șoptit se-ascunde-n pletele-ți bolnave
și țipătul din mine sângeră-n oglinzi,
cuvintele sunt cântec fără de octave,
un tren ca o fantomă, nu poți să-l mai prinzi…

Un călător de-am fost, mă știe a preface
și din deșert mă-ntoarcă trupul tău robit,
voi arde în clepsidră clipele sărace
și vom dansa, iubito, pe-o lamă de cuțit.

Ștefan VIDA MARINESCU

„Canonul” între „anxietatea influențelor” și „școala epocilor”

Cartea poetului și eseistului Virgil Diaconu, „Poezia canonică românească” se încheie cu un eseu-studiu vizând conceptul canonic tratat „occidental” de H. Bloom. Despre Poezie.
Eseistul analizează și interpretează, așadar, „canonul anxietății influențelor literare” sau „canonul literar occidental bloomian”, ca punct de plecare (dar nu și de oprire, chestiunea rămânând deschisă) despre conceptele estetice ale Poeziei. Autorul decelează conceptele evaluative, estetic-poetice, cu ipostaze și istoric, redefinind noțiunile de „canon”, cu sensuri și predecesori, desprinzând principiile exclusiv estetice: stranietatea și anxietatea, în marginile canonului invocatoriu, respingând, totodată, ceea ce e exterior / străin literaturii.
Prin urmare: originalitatea și ideatica, ineditul sunt câteva criterii de esență în definirea canonică. Odată cu acestea: ca tensiune interioară – „anxietatea influențelor”. Rezumând, ca obsesie fecundă, Bloom va include aceste principii în aprecierea „canonică” a unei opere. Opera de azi fiind un fel de replică la opera anterioară. Una de substanță, desigur.
Poetica „anxietății influențelor” (la Bloom) e un fel de „poetică textualistă”, cu motivație psihologică. Apar, în context, nume de scriitori care au „subsumat” tradiția, continuitatea, sublimând traseul operei, literatura nouă având ca reper pe cea veche, Bloom preluând de la T.S. Eliot ideea influențelor dinspre tradiție.
„Canonul occidental bloomian”, în speță, îi invocă pe Shakespeare, pe Joyce, pe Beckett; alte opere de influențe, ulterior, asumându-și și un livresc. Pentru V. Diaconu, în afara lui H. Bloom, de folos sunt și Curtius, Marino, teoreticieni de vază întru idei literare.
Dar analistului nostru poetica bloomiană îi apare ca „artificială”, acesta nefiind de acord cu reciclarea, cu ideea de replică, de pastișă a literaturii predecesoare, deși fenomenul e, din păcate, real. S-a ajuns la plagiat, la ideea de epigon, opera re-creată fiind a unui rescriitor, fără de rezistență, în timp. E o mistificare, o falsificare a actului creator. Calul de bătaie al autorului român e „Levantul” lui Cărtărescu, text „reciclator” (V.D.). Suntem solidari, și aici, cu șeful „Cafenelei literare”.
Bloom a ales 26 de scriitori de prim rang, a lansat o listă, ilustrând „canonul” și cu scrieri din afara literarului (științifice, filozofice, religioase, istorice) dar care conțin semne estetice, literare.
Concluzionând: Bloom e contradictoriu și contrariant, elaborează o listă „restrictivă” ori indulgentă, unele concepte ale sale asemănându-se cu poetica postmodernismului. Cu bază în rescriere, pastișă, plagiere, împrumut, influențe. Oricum, E. Lovinescu era mai inspirat în chestiunea revizuirii, a ritmării creației românești cu cea occidentală.

***

Poezia „canonică”

Scriitorul Virgil Diaconu a inițiat nu de mult o anchetă (în zece ediții ale revistei „Cafeneaua literară”), anchetă care a convocat 62 de autori, respondenți de inegală creație și notorietate, la fel ca „jurații” „României literare”, cei 35 de opiniomani. Dezbaterea s-a convertit și într-o carte a lui Virgil Diaconu, incitant intitulată „Poezia canonică românească”. Având, la final, și un studiu – eseu despre canon, anxietate, influențe, plecând de la un concept-volum al unui universitar-istoric literar american, Harold Bloom.
Conceptul poetic, estetic, este sinonim cu cel de artă, de estetică a poeziei, provocator, poetul și eseistul Virgil Diaconu dezvoltând și determinând o efervescență critică prin cartea sa. Elegantă și mult utilă, de actualitate. Suverane sunt: lectura (de poezie), stilul, valoarea, reprezentativitatea. Decidenții? O formulă de dictat spiritual, căci poți propune dar nu poți impune. În niciun domeniu.
Centenară, lista cu poeți canonici (canonizați?) este valabilă prin vreo 10-15 personagii (ale opțiunii) dar și prin cam jumătate dintre cei convocați de V. Diaconu la a se pronunța, cu subiectivism dar și cu argumente. Evaluând, subevaluând, cum juriul a supralicitat (dacă nu a parcurs toate textele poetice ale perioadei…?!) și a fost publicată o listă cu multe nedumeriri, contradictorie, contrariantă etc. Ca un joc de societate, ca un top relativ(ist). Intrigând, în orice caz.
De efect și de consistență a conceptualizării și argumentării ni s-au părut depozițiile poetei Valeria Manta-Tăicuțu, ale lui Liviu Costache, A.D. Rachieru, ale Paulei Romanescu, ale criticului I. Simuț, ale scriitoarei Magda Ursache. Prioritar. Dar, în prim-plan, cu substanțiale și fecunde aprecieri și interpretări – însuși autorul cărții, scriitorul Virgil Diaconu. Deși toate părerile ar merita citite, citate.
Despre legitimitatea și limitele, despre „compoziția” eteroclită a „listei” Uniunii Scriitorilor, parcă special aruncată pe piață pentru a provoca valuri, s-au exprimat, cu nuanțe și ironic: L. Antonesei („un fel de top”); listă propusă de o echipă ce nu e „sinod ecumenic” (M. Bădescu), „cu diletanți” (L. Bureriu), cu „triste personaje manipulatorii” (I. Chelariu), dar și cu „un pas înainte” (Ioana Cistelecan), o listă „echilibrată” dar cu mult subiectivism de după 1970 (Th. Codreanu), fără ca autori premiați de U.S. să figureze (D. Crudu).
În adevăr, cum notează o frumoasă autoare: poezia e un miracol, mai adecvat – în loc de canonic – ar fi „reprezentativ”. Iar un poet „e sau nu e” (L. Costache), iar „expunerile” – în materie – din manualele școlare sunt și ele în cauză.
Sondajul atestă că lista este deschisă, este amendabilă, de dezbătut. E nevoie de echilibru între antiteze. Iar vanitatea distruge (sănătatea spiritului), iar viitorul va oferi, „canonic”, surprize, o altă „paradigmă a canonului” (C. Dehelean). Cert e că există „non-valoare, impostură” (Gh. Grigurcu). Cineva e iritat de prea mulți avangardiști pe listă (M. Ianuș), dar lista e „oficială” (cine a decretat-o astfel?!). O problemă: cine cuantifică performanța (în Poezie – imposibil!). Lista e a unui moment anume și e girată (de N. Manolescu), „critic și istoric literar de legitimitate și prestanță” (O. Nușfelean) dar e „relativă” (O. Pecican).
Sunt întrevăzute „simpatii, obligații, relații” clientelare (C. Pricop). Ar fi contat și gustul cititorilor (relativist și el) dar se emite și opinia că lista e „o farsă” (A. Roseti). În adevăr, poeți autentici există „și în provincie” (I.N. Roșca). Sunt propuse alte nume și scoase altele, din lista cu pricina. Literatura nu e edificată „de barzii oficiali” (C. Stancu). Poezia este „atât cenușăreasă cât și prințesă” (Magda Ursache). O „supraevaluare” e evidentă (I. Vieru).
Virgil Diaconu fixează datele problemei, el amintește de o altă listă, tot „canonică”, precizând termenul „canonic”, ce presupune un „canon”, cu necesarul de lămurire, de limpezire a chestiunii, explicând clar noțiunile.
În „joc” intră spiritul epocii (cu 5 concepte estetice), apelând (V.D.) la exigență în abordare. Evaluarea estetică trebuie fundamentată pe „exigență creatoare”. Pe norme, criterii, gust (poetic, estetic). Dar și pe revizuiri sistematice. Scriitorul – Autor ne oferă mostre de pseudo-poezie (aservită unui regim revolut), prin: Baconski, Brumaru, Beniuc, Banuș, Păunescu, Nina Cassian, Jebeleanu, dar și prin câțiva avangardiști, până la Cărtărescu. Incriminat cu tărie. Unul e pornoliric, altul „sinistru”, ori „răspândac” ideologic, mai toți răsfățați și cultivați de vreo epocă. Așadar – canonul respectiv e unul „proletcultist” (aici), cu justețe. O formulă este contrariantă: „presupus canonică”, ambiguu-pasageră.
O probă de viabilitate, în chestiune, ar putea fi o Antologie a poeziei (1918-2018), ca o concluzie auctorială. Pe care o împărtășim reverențios.