Spații culturale nr. 78 (7)

Nina-Elena PLOPEANU

Vitrectomie și compot de caise
A doua zi după operație – Vineri – 16 iulie 2021

La idele lui cireșar fusesem diagnosticată cu gaură maculară la ochiul drept. Descoperisem singură că vedeam literele ondulate și amestecate, iar liniile ce ar fi trebuit să fie drepte erau întrerupte și curbate. O lună mai târziu am fost operată la o mare clinică din capitală. Operația era, se pare, singura modalitate de corecție a defectelor de vedere.
Noaptea de cincisprezece spre șaisprezece iulie a fost una diferită de celelalte. Eram împreună cu Pavel într-o cameră de hotel și mulțumeam în gând lui Dumnezeu că scăpasem cu bine din această încercare prin care, probabil, mi-a fost dat să trec. Rugăciunile către Maica Domnului grabnic ajutătoare și către Sfânta Nina se dovediseră folositoare. Era prima operație din viața mea și doream să fie și ultima. Nu adormeam prea ușor sau deloc într-o cameră străină. Nu am vrut să recurg la somnifer, așa că Pavel s-a străduit să mă ajute citând-mi din propriile poezii. Glasul său abia șoptit mi-a închis într-un târziu genele, de la ochiul stâng cred, pentru că dreptul, după intervenție, mi-a fost acoperit cu un bandaj. Câteva ore mai târziu, m-am trezit și am deschis geamul. Camera de hotel avea vedere spre un teren viran. Deși era luna lui cuptor, iar ziua fusese caniculară, de afară venea o răcoare plăcută, de parcă ne-am fi aflat undeva la munte. Glasuri de huhurezi, ce își marcau teritoriul, acompaniau vocile stranii ale nopții. Mi-am alungat gândurile negre și mi-am reamintit de zeița Lakshmi, care, în hinduism simboliza prosperitatea, bunăstarea, starea de bine.
Eram încă sub efectul calmant al anesteziei locale pe care un doctor în vârstă mi-o administrase cu destulă pricepere, după ce îmi explicase ceea ce avea de făcut și care era rolul meu pentru ca aceasta să fie eficientă. Văzându-mă speriată, a încercat să mă calmeze spunându-mi:
—Ca totul să meargă bine, depinde foarte mult de dumneavoastră. Țineți bărbia în piept și nu mișcați în timp ce eu voi introduce acest ac fin sub pleoapa de jos. Apoi, veți apăsa locul înțepat, la început cu mâna dreaptă, iar pe măsură ce aceasta obosește, o schimbați cu cea stângă.
A doua zi dimineața trebuia să merg la control. Era zi de vineri și îmi propusesem să țin post. Am luat anafură și apă sfințită, am ros câțiva covrigei și speram să-mi fie de ajuns. Mă simțeam încă slăbită. De vină cred că era stresul acumulat în ziua precedentă. Ca să-mi revin și să pot fi sigură că mă țin pe picioare, mai ales că în aceeași zi trebuia să ajungem și acasă, cu părere de rău, a trebuit să mănânc și o cutiuță cu brânză Făgăraș și un corn cu ciocolată. Spășită am cerut iertare de la Sfânta Vineri, căreia trebuia să-i fiu pururea recunoscătoare și pentru faptul că în a cincea zi a săptămânii am adus-o pe lume pe fiica mea, Livia. În ultimii ani mi s-a cam diminuat voința și, cu toate că nu vreau să nu mănânc de dulce, se întâmplă ca, mai ales seara, să am momente de slăbiciune și să cad în ispita unei prăjituri sau a unei bucățele de carne. Când aveam cinci-șase anișori, făceam frecvent ulcior la ochi. Apărea ca un bumbișor pe pleoapa de sus sau pe cea de jos, uneori în colțul ochiului. Peste câteva zile cocea și mă trezeam dimineața cu ochiul umflat și cârpit. Bunica din partea mamei, bisericoasă până peste cap, îmi reproșa:
—Vezi dacă ai mâncat de dulce miercurea și vinerea? Dumnezeu te-a pedepsit!
Am rămas cu această teamă și cu acea convingere că va trebui să postesc miercurea și vinerea toată viața, altfel mi se va întâmpla ceva rău legat de sănătate: un ulcior, un herpes, aplecate sau mai știu eu ce. Nu prea există medicamente pentru ulcior nici astăzi, sau poate nu am eu cunoștință de așa ceva. Răsfoind pagina Boli și tratamente naturiste de pe facebook, am descoperit tot felul de năzdrăvănii. Astfel, cineva sfătuia o persoană care avea orjelet să pună coada lingurii de lemn încălzite pe acesta. Eu știam că trucul acesta este folosit pentru aftele de la colțul gurii. Altcineva recomanda diverse creme cu antibiotic sau apa de viță de vie. Alți binevoitori îi spunea despre tot felul de amestecuri: „combină făină cu miere și pune pe pleoapă, unge ochiul cu cremă de tuia de trei ori pe zi, pune comprese cu biter suedez sau cu apă cu sare!”. Nu lipseau nici descântecele: seara să-i șoptești hordeolumului „Bună dimineața, ulcior. Așa cum nu e acum dimineață, să nu mai fii nici tu până dimineață”. Am găsit și oameni cerebrali care îi ziceau bolnavului că trebuie să meargă la doctor. Bunica mea, din partea tatălui, care era un fel de doftoroaie și avea câte un leac pentru fiecare boală îi spunea mamei:
—Să duci fata la o femeie lăuză ca să-i toarne lapte în ochi. O să vezi că n-o să mai facă ulcior.
Așa a făcut mama. M-a dus la o vecină care avea copil mic și mi-a picurat lapte din sân în ochi. Din câte îmi aduc aminte, ochiul care se îmbolnăvea mai des era cel drept, cel pe care ieri a trebuit să-l operez. Am început să mă îndoiesc că am procedat corect. Poate trebuia să mai aștept. Să caut și alte remedii. Sunt sigură că divinitatea a creat o plantă pentru fiecare boală. De curând am aflat chiar de izvoare tămăduitoare de boli de stomac, de ficat și chiar de ochi.
Ne-am adunat lucrurile, am închis geamantanul, după ce am verificat să nu uităm ceva prin dulap, și ne-am îndreptat spre ieșire.
—Ar trebui să duci întâi bagajele și apoi să te întorci să mă ajuți și pe mine, l-am rugat pe Pavel.
—Nu. Nu vreau să mă mai întorc. Plecăm acum împreună, mi-a răspuns fără să lase loc de negociere.
—Dar o să-mi fie greu să merg privind cu un singur ochi, am încercat eu să mă alint.
Pavel mergea în față cu ambele mâini ocupate, iar eu pășeam nesigură pe urmele sale. În timp ce călcam pe urmele pașilor lui Pavel, pe retină mi s-a relevat o imagine întipărită cu mulți ani înainte: tata, Dumnezeu să-l ierte, pășind pe urmele mamei, ori de câte ori, mergeau la policlinică, la spital sau la cumpărături. Cu viteza melcului, împiedicându-mă din când în când, am ajuns în parcarea unde aveam automobilul. Pavel a lăsat bagajele și mi-a făcut semn să-l iau de braț. Împreună am pornit spre clinică. Deși aceasta nu se afla la mare distanță, drumul până acolo mi s-a părut o veșnicie. Mă împleticeam la fiecare pas și călcam parcă în străchini. Din nou imaginea tatei îmi dădea târcoale mustrându-mă:
—Iată cum este să nu vezi! Îți amintești când te supărai că merg prea încet?
—Da, tată. Aveai dreptate să fii îmbufnat și anxios. Îmi dau seama că vederea este cel mai prețios simț pe care îl are omul. Nu degeaba există o vorbă din bătrâni care spune că trebuie să-i iubești pe cei apropiați ca pe lumina ochilor.
Ca și ieri, pentru că virusul sars-cov2 încă își făcea de cap, la intrarea în clinică ne-am pus pe față măștile de care de vreun an și jumătate nu ne mai despărțeam. Deveniseră un accesoriu obligatoriu, acum doar în spațiile închise și în locurile aglomerate. Ne-a întâmpinat cel care ne verifica temperatura. La parter erau deja o mulțime de oameni care așteptau la diversele cabinete medicale ce se înșirau de-o parte și de alta ale sălii de așteptare. Secția de oftalmologie se găsea la primul etaj. Am urcat cu unul dintre cele două lifturi destinate atât pacienților cât și personalului medical. De cum am ajuns, asistentele m-au luat în primire, mi-au dat jos bandajul, mi-au igienizat și dezinfectat ochiul. Mi-au pus din nou picături pentru dilatarea acestuia. Am constatat că nu puteam să-l deschid decât foarte puțin. Globul ocular era încă plin de sânge și lăcrima. Când m-a văzut fără bandaj, Pavel s-a dat câțiva pași înapoi scuturându-și cămașa semn că îl apucaseră căldurile în ciuda faptului că în încăpere era pornit aerul condiționat.
—Arată chiar așa de rău? – l-am întrebat, deși constatam singură că nu-l pot ține deschis și aveam o senzație de rău.
—Nu, mi-a răspuns Pavel. Doar că e foarte roșu.
I-am mulțumit în gând soțului meu pentru încurajare și pentru faptul că întotdeauna și când îmi era rău el spunea că este bine, iar vorbele sale erau ca un balsam pentru suflet și corp, un fel de placebo. Îmi ridicau moralul și mă vindecam mai repede.
O veche imagine olfactivă, ochiul drept al tatei, mic, chinuit, aproape închis și degetele care-l masau ușor să atenueze presiunea și să dreneze lichidul în exces, nu-mi dădea pace. Tata suferea de glaucom, boală pe care, din păcate, o moștenisem și eu. Din când în când, secretara anunța pe X sau pe Y să intre în cabinetul profesorului. Încet, încet, corabia cu pirați se golea. Mi-a venit rândul și mie să fiu invitată la medicul la care, în urmă cu o lună, nu speram să ajung. Era cel mai bun specialist în retinopatie din țară. Când am încercat, prima oară, să fac o programare, mi s-a răspuns că are pacienți până în ianuarie anul viitor.
În timp ce așteptam la ușa profesorului, auzeam glasul lui Pavel, care discuta cu fiica uni paciente.
—Mama a avut o operație foarte grea, aveam să aflu că îi povestise aceasta. A durat o oră și jumătate. Au fost operați până noaptea târziu foarte mulți pacienți. Intervenția mamei s-a încheiat în jurul orei două dimineața. A fost operată mai mult pe viu. A făcut pe ea de durere. Anestezia nu și-a făcut efectul.
—Soția mea a avut noroc. A stat timp suficient după anestezie, chiar prea mult poate, iar operația nu a durat mai mult de jumătate de oră. S-a simțit chiar relaxată. Îmi spunea că auzea o muzică diferită, ce parcă venea din alte sfere și vedea cu ochiul ce i se opera culori minunate, odihnitoare: nuanțe de roz pal și sidefiu întrerupte de margini bleu ciel și albastru marin.
—Mama a fost un caz mai dificil, avea dezlipire de retină și mai multe accidente vasculare în spatele ochiului.
—Da, mi-ați spus ieri că dintr-odată a zis că nu mai vede, după ce tatăl dumneavoastră a decedat în urma unei grele suferințe.
—Așa este. Am umblat la mulți medici cu ea, am cheltuit bani grei până am ajuns aici. Noroc că eu muncesc în Germania și acum am venit să mă ocup de ea. Doar pe mama o mai am.
—Poftiți, vă rog! M-a invitat galant chirurgul care, ca orice om mare, mi s-a părut modest, politicos și foarte cumsecade. Deschideți ochiul! O să verificăm cum se prezintă după operație. Facem un fund de ochi și apoi un computer tomograf.
Am făcut o sforțare și am ridicat pleoapa. Mi-am fixat bărbia și fruntea în locașul special al biomicroscopului. De partea cealaltă, oftalmologul se străduia să pătrundă prin păienjenișul sângeriu.
După ce a terminat, mi-a făcut semn să mă mut pe scaunul de lângă birou. Nu părea prea mulțumit de ceea ce văzuse.
—O să vă prescriu un antibiotic pe care să-l puneți în ochi de trei ori pe zi și niște suplimente cu luteină pentru trei luni pe care le puteți cumpăra de la noi. O să reveniți la control peste zece zile. Sper ca până atunci ochiul să-și revină.

A treia zi după operație – Sâmbătă – 17iulie

M-a trezit în zori cu gândul la ochiul meu interior. De când cu problemele de vedere, aveam impresia că mi-a devenit mai activ cel de-al treilea ochi, deși știam că de la vârsta majoratului glanda pineală, în cazul celor mai mulți oameni, se calcifiază. Mi se părea că sunt mai preocupată, mai mult ca de obicei, de introspecție și de lucruri spirituale.
—Știi că glanda pineală are în interior țesuturi retiniene și umoare vitroasă? l-am întrebat pe Pavel.
—Ce vrei să spui că avem în frunte un alt ochi?
—Da, cel cu care visăm cu ochii deschiși.
—Dacă mă gândesc bine, am vorbit cândva la cursurile de mitologie egipteană despre ochiul lui Horus numit ochiul minții și al adevărului absolut.
—Da, așa este. Ochiul zeului egiptean era văzut ca un simbol protector, aducător de înțelepciune și luciditate. Se credea că avea puteri foarte mari. Putea să-ți îndeplinească orice dorință.
—Mai ceva ca lampa lui Aladin, a zâmbit Pavel.
—Nu râde. Nu degeaba Horus era fiul lui Isis , zeița magiei și a vindecării.
—Aș fi foarte fericit ca să ți se vindece ochiul drept în urma acestei operații care ne-a costat destul de mult.
—Cred că medicul care m-a operat a făcut o adevărată magie Ți-am povestit că m-am simțit foarte relaxată în timpul intervenției.
—Cu alte cuvinte, l-am putea compara pe oftalmolog cu zeul Toth care i-a redat vederea lui Horus după ce unchiul acestuia Seth îl orbise tăindu-i ochiul în șase părți și aruncându-le.
—Se pare că da. Dacă eu am avut o gaură pe retină, înseamnă că lipsea ceva, o bucățică de acolo. Heliul pe care mi l-a introdus în ochi joacă rolul zeului înțelepciunii, care va închide orificiul prin alipirea părții lipsă. Un miracol, nu?
—Un triumf care merită toți banii. O să-ți caut o amuletă cu o reprezentare a ochiului lui Horus. Așa cred că ți se vor accentua toate celelalte simțuri. Se pare că glanda pineală patronează nu numai văzul ci și auzul, simțul tactil și chiar gândirea.
Toată ziua m-am gândit la discuția avută cu Pavel în dimineața aceea, mai ales că îmi simțeam ochiul drept, aproape plin cu bula catifelată de gaz inodor, insipid, incolor, asemănător cu reprezentările grafice ale ochiului zeului de pe malurile fluviului Nil.

A patra zi dup operație – Duminică – 18 iulie

M-am trezit la șapte dimineața. Nu bătuse clopotul bisericuței de lângă blocul nostru. Slujba începea puțin mai târziu. De când cu pandemia se montaseră difuzoare și rugăciunile se auzeau până în apartamentul meu. După o noapte în care dormisem profund, mă așteptam ca ochiul să fie mai bine ca ieri. Din păcate, nu a fost așa. Este adevărat, nu mai era așa de roșu și se deschisese mai mult, dar dunga neagră de pe mijloc parcă se lățise și mă deranja îngrozitor. Am luat un antihipertensiv și m-am așezat în fotoliu. Era poziția în care mă simțeam cel mai bine. Observasem lucrul acesta încă din ziua în care făcusem vitrectomia. Clinica nu avea locuri de cazare și de aceea a trebuit să ne cazăm la un hotel în apropiere. În cameră găsisem un fotoliu foarte comod și un scaun pătrat pe care îmi sprijineam picioarele.
Arti, pisicuța noastră tricoloră, fusese destul de liniștită în noaptea aceasta. Spre dimineață adormise pe canapeaua din sufragerie. Aceasta devenise camera ei acum. Apartamentul nostru fusese împărțit în sfere de influență. Dormitorul era proprietatea lui Pavel, iar în camera mică dormeam eu. Pisica, și Arti nu făcea excepție, își petrece cea mai mare parte a timpului dormind. O treime din timpul rămas îl dedică igienei personale: își curăță zilnic, chiar de mai multe ori în aceiași zi, cu meticulozitate blănița de pe spate, de pe față și de pe lăbuțe. Așa nu este nevoie să-i faci băiță. Lui Arti nu-i place apa deloc. Când avea chef de joacă, alerga de colo până colo, se lupta cu șoricelul textil, se urca pe dulapuri sau pe pervazurile geamurilor și privea cu jind la lumea exterioară unde nu avea voie să meargă. Cum ziua doarme foarte mult, noaptea cotrobăie prin toată casa, doar, doar o găsi vreun șoricel adevărat. Deranjează covoarele, scormonește în ghivecele de flori sau dărâmă diverse obiecte.
În jur de ora opt am mers în bucătărie. Nu aveam stare, ochiul drept mă ustura și faptul că nu vedeam decât parțial cu el mă neliniștea. Trebuia să fac ceva. Pavel culesese caise din pomul din grădina de sub geam. În fiecare an făceam compot din aceste fructe. Mă gândeam că nu este un efort prea mare așa că am clătit borcanele și am pus caise în fiecare.
—Ai grijă! Să nu te obosești, m-a avertizat Pavel.
—Stai liniștit. Nu este o treabă prea grea. Trebuie să fac ceva ca să treacă timpul mai ușor, i-am răspuns în timp ce adăugam zahăr și apă.
—Ar fi bine să consumi cât mai multe fructe crude. Caisele sunt printre alimentele alcaline care deblochează glanda pineală, m-a sfătuit Pavel, semn că nu uitase discuția din dimineața anterioară.
—Așa am să fac, i-am răspuns zâmbind, iar tu să nu uiți de amuleta pe care mi-ai promis-o.
După ce Pavel a capsat capacele, le-am introdus într-o cratiță verde, specială pentru așa ceva, cumpărată în urmă cu vreo treizeci de ani. Am așezat vasul la foc mic unde trebuia să stea în jur de o oră. Era cel mai simplu preparat pe care îl pregăteam pentru iarnă. Îmi plăcea să consum compotul de caise, mai ales în zilele de post, după ce serveam o tocăniță de legume sau un piure de avocado.
—Știi câți ani are cratița aceasta? L-am întrebat pe soțul meu. Este unul din primele obiectele pe care le-am cumpărat din banii noștri.
—Atunci trebuie să aibă peste treizeci de ani.
—Da. E puțin mai mică decât Livia. Cam atunci am primit noi repartiție și ne-am stabilit în acest oraș.
—Îmi amintesc faptul că nu aveam aproape nimic cu excepția Liviei și a hainelor de pe noi. Am pornit-o cum s-ar zice de la lingură.
—Cam așa. Ne-am petrecut tinerețea educând zeci de generații de elevi. Am făcut-o cu drag și din pasiune.
Ziua s-a scurs destul de greu. Continuam să ascult rugăciunile recomandate de preot și emisiunile de la radio. Mă plictiseam să audiez doar postul național și nici doar cele regionale nu mă mulțumeau, așa că preferam radio România cultural. La televizor sau calculator nu puteam să privesc. După un an și jumătate de predat online îmi propusesem să iau o pauză. Pavel și-a petrecut ziua citind, lucrând la computer și pregătind masa. Din când în când îmi cerceta ochiul și mă întreba cum mă simt.
—Nu mă simt prea bine. Bula aceasta de heliu se tot plimbă prin ochiul meu. Nu văd decât cu jumătate de ochi.
—Ia să ți-l văd. Să știi că nu mai este atât de roșu. Începe să se limpezească. Treptat gazul se va disipa. Să sperăm că-și va îndeplini rolul, acela de a obliga gaura de pe retină să se închidă. Trebuie să mai ai puțină răbdare.
Încercam să fiu răbdătoare, așa cum mă sfătuise și Pavel. Dar, cum răbdarea are și ea limite, aveam momente în care deveneam anxioasă și îngrijorată. Teama că operația mi-a agravat glaucomul cronic nu-mi dădea pace. Speram că sfera neagră ce se plimba prin ochiul meu era doar gazul pe care medicul îl alesese ca tratament pentru închiderea găurii maculare. Continuam să ascult acatiste și rugăciuni de pe youtube, ascultam știri și muzică la radio, dar nu-mi erau de ajuns. Simțeam o poftă nebună să citesc, să fac ordine prin casă sau chiar să dansez. În felul acesta aș fi alungat ideea că n-o să mai văd cu ochiul drept nici măcar așa cum vedeam înainte de intervenția chirurgicală.
Spre seară, obsedată de remușcări, am vorbit cu ochiul bolnav. I-am cerut spășită iertare că l-am făcut să treacă prin așa ceva. L-am rugat din suflet să lupte pentru sănătatea lui și a mea. I-am explicat că îmi va fi foarte greu dacă el nu-și va reveni. I-am promis că o să am mare grijă de el și niciodată, orice s-ar întâmpla, n-o să-l mai fac să sufere. Mă gândeam că ar fi trebuit să caut și să încerc toate remediile înainte de a ajunge la operație. De pildă, lacrimile de viță de vie conțin foarte multe substanțe organice benefice ochiului. Plânsul viței de vie are loc primăvara, la prima tăiere, când are loc momentul de trezire al plantei, când își vindecă ramurile rupte Seva se folosea încă din vechime, iar bătrânii spuneau că cine bea primăvara lacrimi de viță de vie nu va plânge tot anul și va avea noroc și belșug în casă. De fapt lichidul incolor era denumit și apă vie, iar rolul său magic este recunoscut și în medicină. Viniferinul este un remediu excelent și pentru ten sau buze. De fapt, mă gândesc, pentru fericirea ochiului meu, și ca să-mi răscumpăr o parte din vină, să-mi procur și să-l folosesc de acum încolo.

Teodor DUME

Dumnezeu simțindu-se jignit m-a întrebat, tu încă mai ești aici?…

drenajul pe care
mi l-au făcut pe patul de spital
în imaginația mea
arăta ca o metaforă pe care
nu ar fi folosit-o absolut
niciun poet nominalizat
la premiul nobel

în locul acela răsărise o grotă
prin care
mișiunau toți șerpii din arizona
era mult frig și întuneric
din când în când
pâlpâia ledul
de deasupra butonului de panică
zbaterea
de sub stratul subțire de lumină
părea un tunel lung
interminabil
din mine se vedea doar moartea
cum pune de o parte
bucățică cu bucățică din ceea
ce cândva a fost un trup

ceva mai încolo
Dumnezeu simțindu-se jignit
a aprins lumina și m-a întrebat
tu încă mai ești aici?…

Stan BREBENEL

Primarii regimului popular

Imediat după instaurarea regimului popular în diferitele funcții rămase disponibile după abdicarea din 30 decembrie 1947 au fost numiți oameni care să corespundă criteriilor de atunci ale partidului muncitoresc. Competența nu se găsea printre ele atunci când se desemnau funcționarii, ci adeziunea la partid. Așa au ajuns unii analfabeți în posturi importante, inclusiv de primari. Iată două cazuri edificatoare.
Primul caz vine din satul Mânzălești, o așezare, de altfel, cu oameni harnici și destupați. Primar fusese numit de curând un localnic pe nume Ursache. Era cam suspicios de felul lui și nu lăsa stampila primăriei nimănui. O purta tot timpul în buzunar. La un moment dat primarul face o poznă pe care nu știe cum să o dreagă. Își ia inima în dinți și sună la eșalonul superior.
– Alo? Consiliul Popular Raional Beceni?
– Da!
– Aici primarul Ursache de la Mânzălești.
– Da, spune tovarășu` primar. Ce s-a întâmplat? Ce probleme ai?
– Bre, tovarășu` secretar. Cum să vă spui io. Bre, am chierdut ștampila. Da, auzi bre, partea aia de lemn o am. Deci nu am chierdut-o de tot. Numai guma aia nu o mai am, adică zgârciul ăla de cauciuc nu știu unde este, că eu am ținut ștampila în buzunarul de la pantaloni, lângă portofel, tot timpul.
Nu am idee cum s-a terminat discuția, cert este că a doua zi a fost schimbat din funcție. Pentru o gumă!
Într-un alt sat, de astă dată de câmpie, Jirlău este numele localității, primarul alerga pe teren cât era ziulica de mare. Mai mult fără folos. El credea invers. La ora pe care o stabilise se întorcea întotdeauna de pe teren pentru a semna corespondența și documentele ce erau întocmite de funcționarii primăriei. Intransigența primarului era cunoscută de toți angajații așa că la ora stabilită toți așteptau cuminți și răbdători pe holul care da în biroul primarului. După ce termina de semnat, prin aplicarea degetului mare de la mâna dreaptă înmuiat în cerneală, striga în gura mare:
– Mă, care mai aveți de semnat, că merg să mă spăl pe mâini, după care pleca val-vârtej din nou pe teren.
Nu toate se desfășurau așa cum ar fi trebuit. Intrase în conflict cu angajatul care era cel mai bine pregătit, adică avea ceva școală și cunoștea atât legile cât și mersul treburilor într-o primărie. Pe măsură ce timpul trecea, în loc de aplanare conflictul se adâncea. Într-o zi, de la regiunea Galați de care aparținea primăria, sosește un plic deosebit, confidențial, pentru primar. Toată lumea era curioasă și nerăbdătoare. Când sosește primarul de pe teren și i se înmânează plicul îl cheamă la el pe omul pe care îl considera cel mai devotat subordonat pentru a-i citi conținutul adresei. O liniște sumbră, apăsătoare se lăsase în biroul primarului. I se comunica faptul că i-a fost aprobată cererea de demisie din funcția de primar al localității. Cererea a fost ticluită de angajatul cu care era în conflict, iar semnătura îi aparținea primarului chiar dacă pusese numai deștul, cum spunea chiar el. Așa se întâmplă de fiecare dată atunci când deștul este mai deștept decât capul. De luat aminte.

Ioan Romeo ROȘIIANU

DUMNEZEU S-A ASCUNS ÎN DELTĂ

Hărțuit de oameni și atâta democrație
Dumnezeul românilor s-a ascuns în Deltă
l-am văzut plutind, adiind peste ape și stuf
l-am văzut refugiat în biserica veche
altarul pustiit renăștea de sub pulberi
Chilia Veche mirosea a viață și-a cânt
era moarte multă și apă multă în jur
creștea speranța și renăștea visul.

Dumnezeu îmi zâmbea din vitralii și-un sfânt
reclădea în inima mea înaltul și zarea.
Visam frumos în biserica veche din Chilia Veche
apele atingeau malul culcau stuful smulgeau iarba
păsări străine amintirile mele puține
înnobilau cerul cu aripi și puf.

Dumnezeu se odihnea în biserica ’naltă și veche
undeva între ape într-o biserică veche la Chilia Veche
într-o Deltă veche și-ntr-o patrie veche
departe de oameni departe de noi
oamenii vechi rescriu și retrăiesc astăzi desculți
legenda rămânerii-n lume.

L-am văzut pe Dumnezeu ascunzându-se-n Deltă
printre stufărișuri și animale-nvățate la școală
departe de altare aurite lui Dumnezeu îi era bine
în biserica veche dintre ape
la Chilia Veche între zări.

Distribuie: