Cenaclul Alexandru Sihleanu – 16 Octombrie 2021
COPILĂRIA O PURTĂM CU NOI, CA UN BAGAJ DE AMINTIRI, TOATĂ VIAȚA
Sâmbătă, 16 octombrie, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Nevastă cu greutate) Roagă-se pe la icoane,/ Mă bucur că nu-i a mea,/ Cu-n implant de silicoane/ O să fie puțin grea! (Șpagă vaccinară) A primit soacra lui șpagă/ Și la cap ceva se suie!/ Crede c-o să-i fie dragă/ Vaccinarea de la… U.E. (Tăcerea mieilor) Mult noroc la stâna lor,/ Cum tradiția o cere,/ La zăpada miei-lor/ Bucurie și tăcere!” (Dumitru Hangu)
„(Dependență) Toată ziua stai pe net,/ Ciorba nici n-a dat în fiert,/ Bălăria e cât casa,/ Copiii plâng să pui masa. (Toamna se numără bobocii) Dacă toamna se culeg/ Fructe de tot felul,/ Epigramele se-aleg/ Ca untul bătut cu telul. (Unui ministru) La unii le plângi de milă/ Când îi vezi acolo sus,/ Neștiind c-au avut pi-lă,/ Le-a fost unsă când ia pus.” (Safta Leaută, prin telefon, cu dor de la Constanța)
„(Educație) -Ți-ar place, când te-i face mare,/ Să fii profesor, ca tăticu?/ -Nu, mami, vreau ceva mai tare:/ Pensionar, cum e bunicuʼ! (Acreală) Eu, oțet, de ani de zile/ Nu vreau în mâncarea mea./ Se acrește… de-o privește/ Doar o clipă, soacră-mea! (Întâlnire) Ne-am întâlnit, dar ți-ai găsit năpasta,/ Când ți-am permis ca să îmi pupi nevasta,/ Căci gândul bun veni atunci, pe loc:/ De ai pupat-o ia-o, bre, de tot!” (Laurențiu Turcu, prin telefon)
A urmat lectorul de serviciu, un lector surpriză, Nicolai Tăicuțu, (Viorel Dodan va fi reprogramat), cu un grupaj de poezii și o proză intitulată Imprudența. Exemplific din lectură: „(să îți cobori privirea) de pe vârful minor al movilei din câmpie/ sau de pe un martor de eroziune/ la fel de înalt și tot de aici// de jur-împrejur se vede/ ca printr-un clar de răsărit de soare/ ca printr-un clar de apus de soare/ ca și când te-ai afla pe un vârf de munte// și ai ști că la picioarele tale/ ți se desfășoară geologia locurilor/ descrisă dintr-un mal de râu/ până-n afund de apă, unde/ pe sub lanurile la zi sau/ pe sub gheața veșniciei/ au rămas fixate în calcar și-argile/ cohorte de viețuitoare/ precum filele unei cărți/ de istorie a pământului (cum să scapi încă o zi) în ultimul timp, dimineața/ când mă ridic în capul oaselor/ – din pat, se înțelege -/ un scurt vertij mă cuprinde // semn că peste noap-te m-au vizitat/ nu numai prieteni de azi și de ieri/ ci și o doamnă cu identitate neclară/ ce, deocamdată, se ascunde/ după obiectele/ organele mele intime// cineva îmi spune să n-o iau în seamă/ astfel că/ îmi spun rugăciunea de început de zi/ și-mi fac semnul crucii (încă o noapte luminată) azi-noapte, în vis, se pare/ am avut o vizită protocolară/ (spun asta pentru că mi-au trâmbițat/ zorelele din adăpost, neatinse de brumă)-// pe un covor zburător (că/ nu se putea altfel, dar nu știu/ da-că și roșu era) spre mine înainta nicolai t/ spre foișorul de verde/ unde mă aflam eu, nicolai tăicuțu/ într-o discuție aprinsă/ (încât frunzele, din preajmă/ deveneau ruginii)/ cu un sfârșit de octombrie// desfășurătorul și scopul vizitei, cititorule/ le las să rămână ca taină/ acestui poem (de ani buni) șterg praful din/ fereastra casei părintești/ îl tot șterg de ani buni/ deși casa nu mai e// merg la fântână/ pe urmele lăsate de mine/ cu mult timp în urmă-/ urmele au rămas conturate/ într-un du-te-vino/ precum o scară căzută la pământ/ fântâna nu mai e//mă plec în fața bisericii/ cu evlavie mă plec/ și din spatele ei, din cimitir/ aud doar pacea consătenilor mei/ ce dusu-s-au demult (ultimele ițiri) viața mea se bâțâie/ într-un balansoar de-o sin-gură persoană// și asta pentru că frunzele toamnei/ brune, ude, reci și grele fiind/ cad alternativ/ când peste galoșii mei posomorâți/ (în timp ce soarele ițit de după nor/ usucă frunzele de pe pălărie)/ când pe borul pălăriei mele negre/ (în timp ce același soare ițit după alt nor/ usucă frunzele de pe galoși) (uitarea) în locul copilăriei mele/ din casa părintească/ a rămas o cameră goală// ferestre nu mai are/ ta-van nu mai are/ ci doar un toc de ușă/ cu prag putred// care, din păcate/ nu te îmbie să-l treci (rugă) ține, Doamne, departe de mine/ acea nefăptură/ ce se sclifosește/ în chip de femeie zvăpăiată// acolo pe câmpiile umblate de mine/ acolo prin parcurile străbătute de mine/ acolo prin amintirile mele/ se zbenguie și mă ademenește/ precum o femeie tânără// ține-o, Doamne, departe de mine/ ține-o în credința ei, tot tânără, departe de mine/ între mine și ea să fie nepotrivire de caracter/ să nu-mi dea încă nicio atenție/ și ferește-mă de apropierea ei/ ferește-mă de iubirea ei din milă/ și iartă-mă de mângâierea ei/ și de contopire (câte ceva din ce-a fost) se mijea de ziuă la mine-n câmpie/ în zi de octombrie, prin anii cinzeci spre / șaizeci/ ai secolului douăzeci/ și nu mai știu, mama sau tata/ m-a trezit din somn, mi-a dat cana cu lapte cald/ atunci muls de la vacă, și un coltuc de pâine/ uscată/ și m-a trimis la fereastră să privesc/ căruțele cu cai care/ treceau spre lanurile de porumb-/ era vremea culesului// …era, de altfel, o dimineață rece de octombrie/ când nu era prielnică joaca pe-afară-/ tata și-a pus desagii cu merinde pe umăr și mi-a/ spus/ noi plecăm la cules, pe la prânz o să mai trec pe/ acasă/ să fii cuminte! mi-a spus mama… (…) (Imprudența) Sfârșit de noiembrie 2017. Urc singur în microbuzul Buzău – Râmnicu Sărat de la prima stație intermediară. Pasageri puțini, scaune puține. Pasagerul și scaunul. Un grup de douăsprezece persoane, după aspect șantieriști. Eu sunt al treisprezecelea. Constat aceasta în momentul când îmi iau avânt spre spatele mașinii. Dar cum locurile sunt ocupate, mă opresc, dau un pas înapoi și așez bagajul/sacoșa (trei peturi a doi litri de miere de albine, un pet cu vin de Huși și unul cu țuică marca Trestioara-Cozieni de Buzău) lateral, în fața primului scaun după ușa de acces, și mă pregătesc de stat în picioare, când aud că cel de pe scaunul pomenit mă invită să stau în locul lui.
– Mulțumesc, dar dumneavoastră?
-Eu cobor la Poșta Câlnău, nu-i nicio problemă. Îi mulțumesc, încă o dată (în viața mea de navetist-37 de ani- nu mi se întâmplase așa ceva!) și mă așez. L-am privit în treacăt. Era un om în floarea vârstei. Și-a găsit, imediat, loc, căci o tânără doamnă, de pe celălalt rând de scaune, și-a luat copilul (de 5-6 ani) în brațe. Fiind așa puțini în microbuz (și până la ultima stație din Buzău a fost așa), simplul mulțumesc, în fața tuturor mi s-a părut prea puțin pentru gestul lui unic. Ești bătrân, Nicolai, mi-am zis în sine, au început s-o vadă alții, tu nu? Și cum aveam la mine câteva exemplare din recentul volum de poezie editat, în timpul de așteptare la unul dintre semafoare, scriu pe unul dedicația: Domnului care mi-a oferit/ cedat locul în microbus, cu respect. Mă semnez, pun data și i-o ofer. Fără infatuare, în văzul tuturor. O ia, o privește, o întoarce când pe o parte, când pe alta; îmi dau seama că nu înțelege nimic.
-Ce e asta? mă întreabă.
-Ți-am oferit o carte de-a mea, un volum de versuri, drept mulțumire că mi-ai cedat locul. Mă privește contrariat, spre amuzamentul tovarășilor de călătorie. Îl întreb:
-Știi să citești?
-Da.
-Atunci citește ce am scris aici, și-i arăt dedicația. Se conformează, citește, nu cu voce tare, și mă întreabă:
-Ce să fac cu el? Eu nu am primit până acum decât cărți de la secte religioase (și-mi enumeră câteva). Nu am ce face cu ea! Luați-o!
-Omule, eu nu am intenția să te jignesc, tu de ce faci asta? Ce-l mai corect ar fi să-mi mulțumești pentru ea… (…)” Incontestabil, lectorul de astăzi, dl Tăicuțu este un poet al câmpiei cu tot ce o definește: casa părintească, cultura de porumb, căruțele trase de cai etc, dar și un corespondent al sinelui „nicolai t” cu o analiză a ceea ce reprezintă viața rurală. Proza narează o întâmplare prin care autorul definește condiția scriitorului în raport cu marea masă a populației. Sănătate și spor la scris!”
„Am citit acum circa șapte ani de zile un volum de-al dlui Nicolai Tăicuțu, fără să ne cunoaștem și fără să am pretenție de cunoscător în ale poezie, ba din contră. Încă de atunci am remarcat predilecția pentru lumea satului, o lume care mi-a lipsit, nefiind născut la sat, o lume după care tânjeam și căreia i-am găsit corespondență la mari scriitori ai literaturii române. E o chestiune greu de închipuit pentru un orășean, greu de simțit și de exprimat. De aceea am fost și rămân, întrucâtva, invidios pe cei care au așternut pe hârtie atât de frumos și de bine arealul rural. Dl Tăicuțu nu face rabat de la a susține, în totalitate, această lume prin poeziile lecturate astăzi. Nu a renunțat la tovarășul imaginar „nicolai t”, uneori singura legătură cu satul și sinea lui. Proza relevă drama scriitorului de azi și ieri, și starea precară a națiunii care continuă să se degradeze galopant. Îi dorim sănătate și putere de muncă.” (Sorin Călin)
„Încep prin a-i aminti pe cei doi foști membri ai Cenaclului „Alexandru Sihleanu”: Agheană și Matincă a căror prezență se mai simte prin omagiile aduse de dl Hangu, dl Doina și ceilalți membri ai cenaclului. Despre lectorul de astăzi vreau să încep cu felicitările pentru cartea fiicei d-lui, Feline gândind printre gânduri. Atât din poeziile prezentate astăzi, cât și din cele apărute în numeroasele volume de poezii (cel mai recent Balansoar), transpare o profundă legătură a poetului cu natura, cu câmpia pe care autorul o cunoaște foarte bine. În același timp autorul are ca teme lucruri obișnuite pe care le înnobilează cu metafore surprinzătoare. Este bine cunoscut stilul dlui Tăicuțu pentru anumită curiozitate în a cunoaște, în amănunt, ceea ce ne înconjoară. Câteva din temele predominante sunt lumea satului, casa părintească, câmpia și o filosofie existențială. Aștept cu nerăbdare urmă-torul volum și îl felicit pentru toată opera pe care a creat-o până acum și îl mai așteptăm și la alte ședințe.” (Viorel Dodan)
„Referitor la ședința Cenaclului „Alexandru Sihleanu” de astăzi, am venit cu sufletul plin de bucurie știind că cenaclul oferă o atmosferă de mare încărcătură spirituală plină de frumusețe și cuvinte frumoase. Acestea au fost lansate prin vocea caldă, primitoare a lectorului „nicolai t”. În urma celor transmise o să iau șevaletul și să mă instalez în câmpia râmniceană, și să pictez în culorile toamnei fântâna, căruța plină cu porumb trasă de cai suri acompaniați de doi mânji superbi. Consider această întâlnire benefică, deoarece prezența dânsului în cenaclu transmite sănătate trupului și sufletului participanților. Multă sănătate! Multă inspirație și bucurie!” (Adrian Câmpeanu)
Sâmbătă, 23 octombrie, începând cu ora 11:00, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi închinată lansării cărții Între teluric și celest, eros și thanatos, Editgraph, 2021, autor Vasile Ghinea. Vă așteptăm, cu drag.
