Spații culturale nr. 49 (11)
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Critica criticii: Arta, credinţa şi hipertextul*
Conflictul ireconciliabil al esteticianului şi criticului Ioan Neacşu cu invazia entropiei informaţionale este, în fapt, „războiul” tuturor creatorilor/ receptorilor autentici, contra haosmosului. De ce al tuturor? Pentru că dezordinea/ legea entropiei acţionează nu doar în spaţiul virtual, ce reflectă mai vizibil „entropia informaţională în care suntem condamnaţi să trăim” (p.264), – vă amintiţi, intuită şi transfigurată genial de Jorge Luis Borges în capodopera Cartea de nisip – şi care face din hazard, stăpânul lumii, încât ceea ce i se poate întâmpla cuiva, i se poate întâmpla oricui, iar ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc în orice moment, odată cu apariţia Internetului, „imbecilul genial”, capabil să creeze orice în infinite lumi paralele. În asemenea condiţii, discernământul lectorului trăitor sub „infinitul ipotezei” trebuie să se bazeze/ să „conteze” – sugerează şi argumentează Ioan Neacşu în Oglinda retrovizoare – pe semnătura/ numele autorului, coerenţa operei/ mesajului, deşi lumea văzută şi nevăzută este incoerentă, pe valoarea estetică a Textului, „nu dacă-i pe hârtie sau nu, în reviste, pe bloguri, sau în cărţi tipărite la edituri de prestigiu şi nu în ultimul rând, pe afinitatea faţă de autor” (p.264). Cum afinitatea faţă de autori este limitată şi scade cu fiecare zi ce se anunţă…
Cele trei secţiuni ale volumului de eseuri critice: * Estetică; * Cronici şi prefeţe; * Articole disparate alcătuite din texte ce „se potrivesc tematic” şi corespund ansamblului cărţii, mai precis obiectivelor cercetate, configurează un estetician plurivalent, erudit, polemic (inclusiv cu sine însuşi!) în a cărui faustică alchimie intelectuală/ artistică pare să fie topită afirmaţia camusiană: „Nu suntem niciodată siguri de nimic”!? Starea de îndoială, omniprezentă în scriitură, face ca problematica oricărui eseu să pornească de la scepticism şi să sfârşească fie în eternitatea întrebării, fie în exaltarea mirării. Cartea, (ne)întâmplător fragmentată şi aparent neunitară, ilustrează strălucit aforismul: „dacă totul este un răspuns, atunci toate sunt o întrebare”. În Oglinda retrovizoare, putem afirma că esteticianul Ioan Neacşu face elogiul întrebării a cărei raţiune este anularea limitei şi deschiderea infinită a oricărei teme sau opere interpretate.
Paradoxal, dar întrebarea face ca totul să se poată. Ea nu cunoaşte iremediabilul, ireversibilul, insolubilul, fiindcă totul devine suspendat. „Cu ea, lumea nici nu este, dar nici nu încetează să fie” (C. Noica). Aşa se explică coexistenţa, în scriitura eseistică, a întrebărilor afirmativ-negative, cu întrebările concesive, imperative, progresive/ regresive, logice sau absurde, inductive sau deductive, dar mai ales caracterul „daimonic” al acestora. Avem în vedere conceptul de „demonie” al lui Goethe, ce confirmă că interogativitatea generează în jurul unei idei/ semn/ simbol o stare imposibil de stăpânit în chip raţional. Voinţa scriitorului este situată dincolo sau dincoace de tăgadă, în modul exprimat de filosoful Noica: „Dar negativitatea de desfiinţare este doar un exces al interogativităţii; caracteristică este mai degrabă această negativitate de nedeterminare. Interogaţia depăşeşte negaţia frustă şi se regăseşte ca deschidere neutrală. Ea nu interzice, cum vrea negaţia absolută, dimpotrivă…”
Caracteristic spiritului polemic al criticului mi se pare negativitatea de nedeterminare. Observând structurile interogative din prima secţiune a volumului (Estetica) am selectat pentru eventualul cititor, câteva interogaţii revelatoare în a demonstra „romantismul interogativ” al profesorului Ioan Neacşu. Observaţi, citindu-le, şi gândirea estetică/ poetică a scriitorului: *Este opera „modelul realităţii” (ne)văzute?; *Sunt capodoperele scrise doar „cu mâna stângă”?; *Numai esteticul permite „accesul spre lumea celor nevăzute”? etc. (v. Paradoxul esteticului, pp.11-12); *Exprimă căderea în profan, moartea artei?; *„Receptarea simpatetică” exclude hermeneutica textului? etc. (v. A trece cortina, pp. 13-18); Este Glossa eminesciană un „tratat de mistică” sau un tratat despre sublim? etc. (v. Elemente de spiritualitate în Glossă de Mihai Eminescu, pp. 19-22) etc.
Kantian exprimându-ne, autorul cărţilor electronice: Editoriale, 2003; Jurnalul unui outsider, vol. I, 2005, vol. II, 2006, vol. III, 2007; Şcoala românească, 2008; Lumea văzută din fotoliu, 2009, nu pare să îmbrăţişeze nici o certitudine, dacă nu pune în joc motivele contrare/ antitezele. Întrebările explicite sau implicite, topite în scriitură, provin din permanenta „nostalgie a originilor”/ paradisului, deşi nostalgia edenică validează simultan şi ispita infernului, încât nu poţi să nu te întrebi dacă doar provocarea diavolului naşte în noi, imaginaţia? Prin urmare, ar exista o închipuire creatoare, divină, benefică şi una diabolică, malefică! Cele două tipuri de ficţiuni îşi dau mâna în ivirea operei de artă, definită de I. Neacşu drept o „maşină de accesat transcendentul”, iar pentru noi, receptorii, aceste creaţii sunt „ferestre prin care privim în transcendent”. Desigur, prin aceeaşi „fereastră” fiecare vede altceva şi altcumva reprezentată lumea (v. Esteticul între cunoaştere şi credinţă, pp.23-26).
Autorul vol. Introducere în poezie, Editura Cartea Românească, 1983, are obsesia stărilor absolute, a metodologiei prospective (v. Abordarea prospectivă a artei din perspectiva estetică, pp.27-30) şi a consecinţelor/ efectelor estompării graniţelor dintre genurile artei, sincretismul structurilor artistice, ficţionalizarea, dar şi desemantizarea operelor, fuziunea dintre artistic şi estetic, industrializarea artelor, democratizarea culturii etc. Persistă în scriitura eseistică, ca un laitmotiv, posibila dispariţie a esteticului, dar şi coexistenţa credinţei, cu arta (reamintim, arta n-a înlocuit credinţa!) şi cu hipertextul/ cyberspaţiul (v.Arta virtuală, pp. 31-33). Calculatorul, acel „imbecil ideal”, capabil să creeze lumi virtuale/ paralele cu dimensiuni infinite, adică capabil să devină hipertext îi prilejuieşte esteticianului Ioan Neacşu să fie un admirabil „încurcă-lume şi un tulburător”, atunci când aduce „un exces de limpezire asupra hipertextului”: „Acest spaţiu infinit este spiritual gol, este un fel de Nirvana sau este „a treia lume” de care vorbeşte Andrei Pleşu în angelologia sa? Este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, cum ar spune Ion Barbu, sau o interfaţă, ca să folosesc o metaforă informatică, între Om şi Dumnezeu? „Înainte de o estetică cyberspaţiul are nevoie de o ontologie”. Excelent gândit!
Întrebarea dacă putem spune, acum, „artă virtuală, cum spuneam acum un secol, artă realistă”, nu este pur retorică. „Sau avem de-a face cu adevărata moarte a artei?”, se întreabă şi ne întreabă apocaliptic, esteticianul convins nu atât de Theodor Adorno, cât de irealitatea imediată, de pierderea, „după o logică irevocabilă, a simţului metafizic” (care logică?) şi de utopia că doar hipertextul/ navigaţia prin cyberspaţiu „este noua modalitate a omului de a trece în transcendent”. Să alcătuiască oare triunghiul credinţă – artă – hipertext, un triunghi mistic, asemenea celui consacrat de Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa”!?
Firească şi necesară ni se pare pledoaria esteticianului, „pentru o estetică a limbajului” (pp.34-39). În acest eseu, scriitorul constată, comentează şi explică prin absenţa unei structuri/ viziuni proprii, criza poeticii. Simptomele crizei sunt generate de aşa-zisa democraţie culturală, de criza terminologică, care naşte omonimia derutantă, de abordarea interdiscipinară şi transdisciplinară (de aici fragmentarea discursului/ imaginii), de fuga de sistem şi de eliminarea inconştientă a esteticului – care, se ştie, „reprezintă diferenţa specifică prin care se defineşte opera literară” – de confuzia artisticului cu esteticul, care nu este doar „o marcă a operei, ci şi un principiu ontologic”, de absenţa unei stilistici adecvate care să caute/ găsească caracterul estetic al limbii în „dimensiunea sa abisală”.
În eseul Bacovia – contemporanul nostru, pp.44-50, I. N. face din poetul singurătăţii „omului primordial izgonit din Eden” (v. şi Singurătatea în poezia lui Bacovia, pp.51-56), un precursor al lui Fr. Fukuyama (cel din Moartea istoriei). Apocalipsa este anunţată de explozia informaţională (în progresie geometrică), care duce fatal la blocarea comunicării, iar cu ajutorul televiziunii şi al internetului, la anihilarea entropică a omului, de explozia demografică care provoacă masificarea şi ucide individul în sens teologic, filosofic, juridic, dar şi de „tragedia globalizării”, care omoară naţiunile, culturile, religiile etc.
Dacă prima secţiune a cărţii, Estetică, pp.9-56, ne revelă esteticianul/ axiologul din personalitatea polivalentă a intelectualului Ioan Neacşu, cea de-a doua secţiune, Cronici şi prefeţe, pp.57-145, ne configurează criticul şi istoricul literar, după principiul: spune-mi pe cine interpretezi ca să-ţi spun cine eşti. Personalităţi precum Iustin Pârvu, Eminescu, Petru Ursachi, Zoe Petre, Andrei Vartic, Nicolae Manolescu, Geta Moroşan, N. Gane, Gabriela Popa, Vasile Baghiu, Varujan Vosganian, Vasile Alecsandri, Dan Puric, Constantin George, Nichita Stănescu, Ovidiu Genaru, Mircea Ciobanu etc. oferă cititorului de elită, măsura unui critic/ istoric literar fără complexe, erudit şi permanent preocupat de evoluţia şi sincretismul literaturii cu teologia, poetologia, filosofia şi estetica etc. Desigur, o literatură menită a comunica translogic, în viziunea lui Nichita Stănescu din Respirări: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există. Semantica precedă cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. În poezie putem vorbi despre necuvinte: cuvântul are funcţia unei roţi, un simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic” (p.173)
Actuală şi extrem de interesantă mi se pare şi cea de-a treia secţiune a cărţii: Articole disparate, pp.149-265. Problematica articolelor, conştiinţa axiologică şi spiritul critic al autorului, credinţa intimă a acestuia că lumea ar putea evolua spre o societate noocratică, demasificată, „adhocratică” (A. Toffler), o „adhocraţie bazată pe libera circulaţie şi asociere a valorilor”, spre o „eră a intelectualilor”, cum visează cu ochii deschişi, profesorul Ioan Neacşu. Îmi propun să aleg din aceste „articole disparate”, zece Texte care să ofere cititorului, în integralitate, personalitatea jurnalistului, politologului, criticului, politicianului… Destul de greu, dacă avem în vedere multiplele preocupări, spiritul analitic şi critic al eruditului profesor nemulţumit de sine şi de inerţia lumii: Rezistenţa de catifea, Conceptul de criptocomunism, Spre o didactică postmodernă, Era intelectualilor, Legea presei (v, şi Presa de partid I, II), Eminescu pedagog, Moartea partidelor istorice?, Apocalipsa României, Şcoală pentru sclavi, Ziua Naţională a României etc.
„Oglinda retrovizoare” – eseuri – este, în opinia noastră, o carte de referinţă, subiectivă – subiectivitatea oglinzilor laterale şi, desigur, centrală, dar şi a acelui ce priveşte – care revelă cu precizia numerelor imaginare, erudiţia, conştiinţa axiologică, spiritul critic, estetica, poetica, filosofia, politologia şi pedagogia profesorului Ioan Neacşu, intelectualul solitar, autentic, altruist, creativ, fără complexe, resentimente şi prejudecăţi, un posibil locuitor al viitoarei „ere a intelectualilor”. Ce ne facem însă, scumpul meu coleg şi prieten, cu „era ticăloşilor”, care supravieţuieşte diabolic şi învinge chiar fenomenul globalizării?!
*Ioan Neacşu, „Oglinda retrovizoare”, Editura Vicovia, Bacău, 2016
Ionel POPA
Vintilă Horia – SALVAREA DE OSTROGOŢI (Prigoniţi-l pe Boetiu)
(Lectură la a doua ediţie)
Ştiinţele literarurii, pentru a denumi caracterul proteic al romanului, mai ales al celui ultramodern al sec. al XX-lea, au recurs la diferite etichetări, embleme heraldice (Ion Vlad): roman de idei, roman reflexiv, roman-eseu, roman-meditaţie, roman al cunoaşterii. Toată această heraldică arată că romanul s-a dorit, chiar a devenit, “o ontologie a fiinţei umane” (Ion Vlad). Semnul heraldic cel mai adecvat pentru romanul ultimei jumătăţi a veacului XX este roman filosofic. Acest tip de roman invită la o “cină de taină” ştiinţa, filosofia, religia, artele pentru a găsi răspuns la gravele probleme existenţiale ale omulul veacului care a fost blestemat cu două războaie mondiale. Salvarea de ostrogoţi de Vintilă Horia este un astfel de roman.
Capodopera exilatului român, scrisă în limba spaniolă, vede lumina tiparului la Madrid în 1983 cu titlu Prigoniţi-l pe Boetiu; în 1987 este publicat în limba franceză, în Elveţia. În limba română (traducere de Ileana Cantuniari) cu titlul Salvarea de ostrogoţi (cu acordul autorului, titlul original e păstrat ca subtitlu), romanul e publicat în 1993 la Editura Europeană – Craiova.
Geneza romanului îşi are punctul de plecare, conform mărturisirii scriitorului din Jurnalul unui ţăran de la Dunăre, în 1966, când îşi propune să scrie un nou roman pe tema exilului. Cu titlul Pe malul fluviului Babilon, ulterior schimbat cu Noapte şi poimâine (apud Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Transliteratură şi realitate, 2011, p. 127; la rândul său preia informaţiadin, Întoarcerea lui Vintilă Horia, de Marinela Rotaru, 2002).
Dacă ne amintim cine este Boethius devine limpede subiectul romanului şi titlul lui. Citez din Eugen Cizec, Istoria literarurii latine, 1994, vol.2, pag. 808, 809, 810: “Anicius Manilius Torqnatus Severinus Boethius s-a născut la Roma, prin 480-482 d.C. Se trăgea dintr-o familie aristocratică.”; “În 510 Boethius a devenit consul împreună cu Eutharic, viitorul ginere al regelui ostrogot Theodoric, stăpânul absolut al Italiei din acea vreme. De altfel Boethius l-a slujit pe Theodoric ca sfetnic şi înalt funcţionar, dar, în 523 d.C. l-a apărat la Verona, în faţa regelui, pe senatorul Albinus, care se afla în corespondenţă secretă cu împăratul de la Constantinopol. Acesta din urmă incita pe italici la rebeliune împotriva ostrogoţilor, care erau Barbari şi arieni. Boetius a fost el însuşi arestat, judecat şi ucis din ordinul lui Theodoric, la 23 octombrie 524 d.C.; “Opera capitală a lui Boetiu a fost «Consolarea filosofiei» […] redactată pe când îşi aştepta moartea”; “Opera lui Boetiu dă seama de fundamentarea unui nou umanism”; “Opera lui Boetiu s-a bucurat de un deosebit succes în evul mediu”; “va fecunda ulterior cultura occidentală.”
Theodoric şi-a pierdut regatul, ca oricare tiran, pentru că a fost barbar şi arian, adică s-a îndepărtat de Dumnezeu şi Adevăr.
Cum valorifică Vintilă Horia biografia şi opera lui Boetiu în romanul său, Salvarea de ostrogoţi, vom vedea în continuare.
Una din ideile fundamentale din opera lui Boetiu, prezentă sub diferite formulări în opera scriitorului nostru, este că Platon şi Aristotel nu sunt adversari, ci complementari, ei formează o unitate. Iată ce spune Boetiu, personajul romancierului, preluând ideea din De conslatione Philosophiae:
“- Ascultă [se adresează lui Dromihete, dacul care îi salvează manuscrisul]. Mai am câteva vorbe să-ţi spun. Scrie-le de îndată ce vei ieşi de aici [Boetiu era în celulă] […] Platon şi Aristotel nu sunt adversari, aşa cum se continuă să se spună de secole deja, ci formează un întreg armonios care stă perfect mărturie a complexităţii fiinţei noastre şi a Fiinţei în sine. Dimpotrivă, ei nu trebuie să fie niciodată despărţiţi, căci realitatea ar deveni astfel de neînţeles. Ratiocinanndiq quam imaginandi, îţi aminteşti, am scris la sfârşitul cărţii. Există în noi două tendinţe. Trebuie să ne lăsăm dominaţi de imaginaţie sau de raţiune? Suntem noi imaginea cerului şi a ideilor veşnice, cum afirmă Platon, sau a pământului şi a vizibilului, cum susţine Aristotel? Ceea ce regret, regret cu adevărat şi mai ales acum, este faptul că n-am putut demonstra solidaritatea complementară care se desprinde pentru mine din operele lor puse alături. Căci despărţirea lor va da naştere unor abuzuri. Îţi dai seama? Excesele platonismului pot genera erori cu consecinţe cumplite, sub forma celor mai rele şi totalitare utopii, în timp ce un aristotelism exagerat şi singuratic ar face din raţiune stăpâna lumii, dar într-un fel incomplet, cauză posibilă a infirmităţii spiritului şi guvernării cetăţii. Ea ar putea deveni raţiunea impură, înţelegi, ce vreau să spun. Oamenii care ar folosi-o s-ar crede zei şi ar face imediat să dispară pe cei ce n-ar crede în ea. Ar fi un război civil pe teritoriul filosofiei şi al politicii […]. Aş fi vrut să convertesc Raţiunea la creştinism, dar politica m-a împiedicat s-o fac. E păcatul meu cel mare. Altcineva, într-o zi mai apropiată sau mai îndepărtată, o va face în locul meu.”
Vintilă Horia face din Boetiu un vizionar, în termeni biblici, un profet.
Suntem imediat după după 1944. Tânărul Vintilă Horia, aflat în străinătate ca funcţionar diplomatic, înţelegând caracterul noului sistem politic instaurat în ţară de “armata eliberatoare de libertate” refuză întoarcerea în ţară. Condamnat la închisoare de regimul ciumei roşii, trăieşte în exil. Vintilă Horia devine un neostoit luptător împotriva ostrogoţilor, noii barbari. Dovadă stă întreaga sa operă literară şi neliterară. Scriitorul face din exil o formă de cunoaştere a timpului său şi o cunoaştere de sine: “Mi-am transformat exilul, mărturiseşte scriitorul, într-o căutare a adevărului.” Îşi ridică drama exilului la semnificaţie universală dându-i chiar o dimensiune metafizică.
Din această dramă se naşte trilogia exilului: Dumnezeu s-a născut în exil (1960), Cavalerul resemnării (1961), Prigoniţi-l pe Boetiu – Salvarea de ostrogoţi (1983). Cronotopul fiecăruia din cele trei romane este simbolic deoarece indică perioade de criză de sfârşit de ciclu istoric. Protagoniştii lor (Ovidiu, Radu-Negru, Toma Singuran – Boetiu) sunt victime ale unor regimuri totalitare.
Mai există un aspect al cronotopului asupra căruia se cuvine să atragem atenţia pentru adânca lui semnificaţie de conştiinţă şi sentiment. Direct sau indirect cronotopul este Dacia în diferite momente de răscruce din istoria ei: Dacia preromană; Dacia în relaţie cu împăratul de la Constantinopol, Iustinian; Dacia (Valahia) în relaţie cu Veneţia şi primejdia otomană; Dacia (România) în vremea gulagului comunist.
Decembrie 1950. Toma Singuran, profesor de literatură la universitatea bucureşteană, este ridicat de securitatea comunistă direct din sala de curs şi condamat la închisoare. După zece ani de temniţă este “eliberat”:
“- Eşti liber. Poţi pleca! […]
– Va trebui să te prezinţi la miliţia din Balta Albă la zi-ntâi a fiecărei luni. În afară de iarnă. Nu vei scrie scrisori. Nu vei scrie nimic. Nu te vei îndepărta prea mult. Nu vei traversa Dunărea. Nu vei da nici un semn de viaţă. Vei face la urma urmelor, ce vei vrea dumneata. Îţi vei stabili reşedinţa în regiune, unde–ţi va place, în afară de oraşe şi sate. […]
– Poţi alege. Noroc. Ar fi bine să te îndrepţi spre răsărit.”
Pe “eliberarea” lui Toma scrie un şir de nu, şi un “sfat”: “Ar fi bine să te îndrepţi spre răsărit”.
La noua condamnare – domiciliu forţat, Toma “Avea să împlinească patruzeci şi patru de ani. Umbra trupului său era mai încovoiată, pierduse din greutate şi pieptul, gleznele şi braţele purtau urme de lovituri şi de lanţuri, fiinţe josnice îl scuipaseră în faţă, capul îi fusese ras, fusese deposedat de toate bunurile şi de toate cărţile, îi răpiseră şi distruseră manuscrisele şi toate speranţele, una câte una, cu o pasiune lacomă de a-l face să piardă şi să uite tot […].” Portretul “eliberatului” este o expresivă sinecdocă a ţării sub dictatura comunistă.
Condamnat la domiciliu forţat, Toma, “ca un nou Robinson” (Cornel Ungureanu), e nevoit să găsească mijloace şi soluţii de supravieţuire. În pustietatea şi vitregiile Bărăganului va descoperi semne ale vieţii. Descoperirea acestora va glisa de la cele bio la cele ale conştiinţei şi spiritului.
Lăsat singur în mijlocul cîmpiei, Toma se aşează pe un bolovan. În clipa aceea zăreşte spre orizont o lumină care parcă îi face seme. Lumina îi deşteaptă amintiri domestice (mămăligă, familie, pat…). Adoarme cu capul pe bolovan, cu faţa spre lumină. Când se trezi zări lumina în acelaşi loc. Se îndreaptă spre ea. Ajunge în faţa unui bordei. Intră. Un interior de o simplitate austră, totală. La masă un bărbat “cu barbă albă, cu fruntea înaltă” zăcea cu “capul în piept prăvălit direct în moarte”. Pe masă găsi o foaie de hârtie şi un creion. Toma citi rândurile următoare: “Caracterele complementare ondulatoriu-corpuscular etc. – se găsesc în mod necesar, integrate esenţei înseşi a fiinţei, împotriva credinţei generale, care acordă fiinţei o iluzie de unitate omogenă.” Toma îşi dă seama că pagina este dintr-un manuscris al bătrânului.
Înmormântează pe bătrân. Orele şi zilele îşi urmează curgerea. Existenţa lui Toma curge şi ea jalonată de explorarea împrejurimilor (descoperă “conacul” părăsit, livada), se aprovizionează cu cele necesare traiului (fructe, porumb, napi şi cu lemne pentru foc). Gândul la manuscrisul bătrânului pune stăpânire pe Toma. Fiind ascuns, gândeşte Toma, înseamnă că manuscrisul este foarte important. Urgenţa existenţei sale devine găsirea manuscrisului şi copierea lui pentru a fi transmis. În una din nopţi are un vis. La trezire rămâne cu imaginea unui beci şi a datei de 13 martie. Făcând apel la cunoştinţele sale de “prizonier” descifrează semnificaţia cifrei 13 şi ajunge la concluzia că manuscrisul e ascuns într-o pivniţă. Întâmplarea (un zgomot venit din spatele peretelui unde se afla vatra) face să descopre pivniţa de sub bordei. Coboară. Acolo, printre altele, găseşte Manuscrisul şi mica bibliotecă a bătrânului savant (Hilbert, Niels Bohr, Max Planck, Brogli, Heisenberg, Pauli, Jung, Guenon, Biblia, colecţia revistei Gândirea), iar în sertarul mesei “fotografia unei tinere femei zâmbitoare.”
Din acel moment existenţa lui Toma va curge în sens unic: citirea, transcrierea şi transmiterea Manuscrisului. Câteva evenimente vor puncta existenţa lui Toma Singuran: două vizite ale Miliţianului său, întâlnirea Malvinei Rareş, locatarul “conacului părăsit”, victimă a regimului, pe care securitatea o livrează lui Toma drept momeală. Dar întâlnirea celor doi se transformă într-o iubire de 2-3 zile, după socoteala lui Toma. Malvina, neîndeplinindu-şi misiunea dispare. Episodul Toma-Malvina, raportat la problematica romanului, trimite la două idei: conceptul de complementaritate şi iubirea ca drum spre cunoaştere. Paginile respective sunt un adevărat poem închinat iubirii. “nimic sexual, nimic trivial în rândurile lui Vintilă Horia, iar atunci când aspectul carnal, fizic, al iubirii este prezent, e doar pentru a sublinia o etapă, o treaptă a devenirii întru spirit. Scriitorul coboboară în zonele profunde doar pentru a releva miezul adevăratei forţe a spirituale.” (Radu Enescu, apud Georgiana Orian, Vintilă Horia – un scriitor împotriva timpului său, 2008, pag. 181). Privind chipul Malvinei şi mângâindu-i trupul Toma caută frumosul.
Alte evenimente: popasul ciobanului Alexandru cu turma, în drum spre baltă pentru iernat, şi vizita călugărului Calistrat. Cei doi îi aduc daruri (caş, slănină, mălai, o pâine, o sticlă cu ţuică). Ultimul eveniment: la chemarea lui Dorin, copilul zărit în livada conacului, Toma merge la o muribundă pe care, cu ajutorul unor aspirine primite de la Malvina şi rugăciuni, o readuce la viaţă, o readuce la viaţă pe aceea care “n-avea dreptul la medic” din cauza celor care fac oamenii să sufere, pe care copilul Dorin nu-i iubeşte.
Relatarea existenţei lui Singuran este punctată de câteva analepse: amintiri din copilăria la Râmnicul Sărat, prima iubire, Dora-Adela, arderea bibliotecii în curtea casei de la ţară, imaginea fiind însoţită de comportarea şi vorbele unuia din autorii actului barbar: “- Ai citit toate astea? Îl întreabă unul dintre ei […] Mare scofală. Eu nu ştiu să citesc şi sunt la putere.” Scema respectivă conţine câteva detalii de maximă semnificaţie: figura celui care alimentează rugul cu cărţile aduse din casă, titlurile cărţilor, reacţia ţăranilor siliţi să asiste la sinistrul spectacol. De departe se simte analogia cu incendierea Bibliotecii din Alexandria de către califul arab, un ostrogot şi el.
Personajele romanului nu sunt ale faptelor, ci ale ideilor, sunt fiinţe gânditoare şi căutătoare. Sunt simboluri, personaje-funcţii. La nivelul literar al textului consecinţele sunt cel puţin trei: în primul rând cvasiinexistenţa portretului fizic, iar atunci când există el e redus la câteva detalii spiritualizate; în al doilea rând dialogurile sunt puţine, dar de un înalt nivel intelectual şi spiritual; scenariul epic este unul complex.
Toma Singuran poartă semnele suferinţei închisorii comuniste. La ieşirea din temniţă, starea lui fizică precară nu poate ascunde vigoarea lui spirituală, el rămânând aceeaşi fire frământată, neliniştită, dar cu speranţe. Nu întâmplător, Toma seamănă mult cu ciobanul Alexandru, care în transhumanţă face popas la coliba sa: “La fel de înalt ca şi el, avea părul castaniu, ochii de aceeaşi culoare, dar mai uşor închişi, trăsăturile subţiate şi parcă spiritualizate de vânt şi de statul în aer liber, o atitudine de respect, nu faţă de el, omul oraşului, ci de lumea lui Dumnezeu, deci faţă de el însuşi.” Ar trebui să continuăm citatul cu imaginea ciobanului la plecare şi dispariţia lui la orizont.
Toma devine treptat “conştiinţa pustietăţii”. Când explorează împrejurările, pornind de la ceva concret, rememorează, gândeşte, meditează şi astfel, încet, se purifică de “mizeria veacului”. Toma trăieşte a doua naştere “aproape de valoarea simbolică a nașterii lui Crist” (Nicolae Florescu). Din prima noapte când doarme în patul bătrânului mort, Toma simte că îl leagă de el o iubire filială. Secvenţa e foarte importantă pentru semnificaţiile romanului: “Se azvârli, îmbrăcat, pe patul pe care-l ocupase mortul cu o noapte în urmă, stând cu ochii deschişi în întuneric […] nu voia să alunece în somn […]. Paiele îngrămădite pe pat păstrau încă forma întipărită pe ele şi el imprima cu încetul forma sa, fără pizmă şi violenţă, căci nu simţea decât recunoştinţă şi un fel de iubire filială pentru cel care, prin moartea sa, îl redase lui însuşi.”
Găsirea Manuscrisului este punctul de răscruce din care Toma trece, treptat de la a exista la a fi, iar Salvarea de Ostrogoţi dintr-un roman despre gulagul “ciumei roşii” devine unul filosofic despre cunoaştere.
Un alt personaj este Miliţianul, simbolul regimului comunist. În lumina filosofiei cunoaşterii, care irigă romanul, Toma şi Miliţianul se află într-o relaţie de complementaritate. Ei gândesc în paradigme diferite. Din discuţia celor doi deducem ideea că gândirea închistată în dogmă naşte monştrii, că realul forţat să coincidă cu o imagine falsă, ideologică nu înseamnă raţional şi adevăr. Deci Hegel, afirmă Toma, nu avea dreptate. Pe urmele lui au apărut monştrii ideologici: Marx, Lenin, Stalin şi alţi idelogi – falşi filosofi, până în contemporaneitatea recentă, care au subvenţionat dictaturile. Toma, la fel cu Bătrânul savant şi cei menţionaţi în Manuscris, respinge iluminismul, hegelianismul, marxismul, materialismul grosier, materialismul dialectic şi istoric, care au devenit dogme tiranice anulând libertatea de gândire, ducând Fiinţa în neant. Toma este pentru “individul indivizibil” opus “masei amorfe”.
Alexandru, care poposeşte la bordei, îi aminteşte lui Toma de ciobanul mioritic. Prin înfăţişare, ciobanul pare un dac coborât de pe Columnă. În conştiinţa lui Toma, e imaginea cvasimitico-istorică a poporului său, o voce a conştiinţei sale. Gândurile şi vorbele ciobanului sunt şi ale lui Toma Singuran: “Eu am văzut lucruri cumplite […], va trebui să dau mărturie într-o zi. În sate, la câmpie şi în păduri, au mânjit lumea cu ură şi sânge.”
De la călugărul Calistrat află că este ajunul Crăciunului şi că pe bătrânul savant îl ghema Ştefan Diaconu. Călugărul vine de la mănăstirea Caprin, nu prea îndepărtată, aducând daruri şi binecuvântarea părintelui Filimon. La mănăstire se ştia că profesorul a murit. Călugărul era “drept şi ferm în tot ce zicea şi făcea, iar chipul său emaciat, corpul său firav nu erau decât urmarea unui post îndelungat”. Discuţia (de fapt cel care vorbeşte e călugărul, Toma e cel care ascultă) dintre cei doi este importantă pentru mesajul cărţii. Călugărul îl întreabă:
“- N-aţi auzit niciodată vorbindu-se de Ştefan Diacou? Fizicianul de mai multe ori propus pentru premiul Nobel.
Toma auzise vorbindu-se despre el, însă nu se întâlniseră niciodată. Diaconu călătorea mult în străinătate, invitat să ţină conferinţe, să participe la congrese.
– Stalin a vrut să-l folosească. A refuzat totdeauna să călătorească spre răsărit. L-a insultat într-o zi pe ambasadorul sovietic şi a sfârşit la închisoare. Şi dumneavoastră nu-i aşa? […]
– Era om aspru şi înţelept. Dumnezeu şi dreptul meu, zicea el, este minunată formula, un fel de a trăi al omului întreg.”
Şi îi mai mai spune călugărul: “Există o legătură profundă între rău şi lipsa credinţei […]. Există oameni care o arată, alţii, ca dumneavoastră, care o ţin ascunsă […], alţii care o folosesc greşit şi-i schimbă numele, materialiştii dialectici, de pildă, care au înlocuit bisericile cu închisori. E acelaşi lucru, şi unele şi celelalte sunt pline de credincioşi. Tot ceea ce facem, o facem pentru slava lui Dumnezeu, chiar şi constructorii de temniţe şi chiar călăii. Lucru cel mai rău este calea de mijloc, pe care o iau cei ce nu fac nimic, pentru sau împotriva credinţei.” În ultimile vorbe ale călugărului putem vedea o aluzie la dialectica hegeliană şi a materialismului istoric şi dialectic; calea de mijloc nefiind o sinteză, ci o încercare eşuată a realiza ”coincidentia oppositorum”. Referindu-se la Manuscris, călugărul Calistrat îl povăţuieşte pe Toma să termine cât de grabnic transcrierea şi să lase în grija sa trasmiterea lui. În urma discuţiei cu Calistrat, Toma trece printr-o profundă meditaţie care îi confirmă renaşterea sa şi îl apropie de Adevăr.
Prin discuţia lui Toma cu Calistrat, Ştefan Diaconu, autorul Manuscrisului, din personaj absent devine unul prezent. Nicolae Florescu formulează ipoteza că modelul acestuia ar fi Lucian Blaga. Ipoteza devine plauzibilă dacă avem în vedere nişte echivalenţe biografice şi dacă ţinem seama că, alături de Eminescu, Blaga a fost o “stea cardinală” pentru gândirea şi opera lui Vintilă Horia.
În mod neaşteptat, paradoxal, personajul principal al romanului este Boetiu. Prezent efectiv e doar în ultima parte a romanului, mai precis în finalul lui când, întemniţat, aşteptând să fie executat, se adresează lui Dromihete, primul cititor al manuscrisului De consolatione Philosopfiae şi salvatorul lui. Problema dilematică este: viaţa filosofului sau salvarea manuscrisului. Boetiu alege salvarea operei. Dacă este salvată nimic din spiritul şi frumuseţea lumii nu va pieri. “Autobiografia”, care conţine povestea lui de om al pământului, supus istoriei, îşi pierde importanţa în faţa OPEREI. În mod simbolic, acest al doilea manuscris n-a putut fi salvat. Mesagerul, asupra căruia se afla “Autobiografia”, a fost şi omorât de soldaţii Ostrogotului şi manuscrisul confiscat. Fiinţa fizică dispare, dar a rămas spiritul.
Ştefan Diaconu şi Toma Singuran sunt alter ego ai lui Boetiu. Între Boetiu, Ştefan Diaconu, Toma Singuran şi ceilalţi prezenţi În Biblioteca şi Manuscrisul savantului există o “continuitate în inteligenţă”.
Personajele romanului au nume cu rezonanţe simbolice. Ele aparţin oricărui timp şi spaţiu, dar sunt contemporanii noştri. Scriitorul îşi constuieşte personajele în aşa fel încât se oglindeşte în ele, încât poate să spună, precum odinioară Flaubert: Platon, Ovidiu, El Greco, Radu-Negru, Toma sunt Eu.
Conflictul şi fabula romanuluinu nu sunt, la modul simplis, discursiv, de ordin istoric, politic, social, psihologic, ci ale lumii interioare a omului, ale cunoaşterii. Acest lucru a impus scenariului romanesc o structură compoziţională complexă, sugerând o “cină de taină” la care se întâlnesc alături de personaje romanului şi minţile cele mai luminate ale vremii, pomenite în Manuscris: Bohr, Planck, Jung, Heisenberg, Pauli, Basarab Nicolescu, Ştefan Lupaşcu prin teoriile despre fizica cuantică, despre caracterele complementare – ondulatoriu-corpuscular, despre complementaritate, indivizibil, ciclicitate, religiozitate.
Naraţiunea complexă nu e dată de evenimente exterioare (acestea sunt minime şi se referă la biografia lui Toma – arestarea, domiciliu forţat în Bărăgan), ci de fluxul, mişcarea gândurilor şi a ideilor. Scriitorul ocoleşte logica narativă cronologică, romanul începe cu “sfârşitul” şi se încheie cu “începutul” dintr-o cronologie. Epicul e organizat pe două nivele: unul realist, minim (cadrul fizic şi lupta lui Toma pentru existenţa în condiţiile domiciliului forţat, rarele trimiteri spre realitatea concretă din ţară, aflată sub dictatura comunistă), celălalt al ideilor şi conştiinţei. Textul are trei părţi intitulate; “Întâia…”, “…a doua…”, “…şi cea de-a treia parte (“Dosarul Boetiu” – trimis de Dromihete lui Iustinian în 524)”. Fiecare parte e stucturată în jurul unor idei. Tehnicile narative sunt diverse. În prima şi a doua parte relatarea se face la persoana a treia singular cu prezenţa stilului indirect liber, fiind mereu întreruptă de analepse, de monolog, de pagini extrase din Manuscrisul lui Ştefan Diaconu, care conţin însemnări filosofice şi de jurnal. Textul romanului mai cuprinde secvenţe descriptive (crochiuri de natură) în care descoperim pe poetul Vintilă Horia. Ultima parte este scrisă la persoana întâi. Cel care povesteşte este Dromihete. Această ultimă parte despre salvarea operei lui Boetiu constituie “fundamentul cognitiv” al romanului (Pompiliu Crăciunescu).
Complexitatea problematică şi caracterul de roman al cunoaşterii au impus şi folosirea câtorva ingrediente literare cu putere de semnificare. Sunt în text secvenţe cu caracter de parabolă. De exemplu, Toma se află de câteva ori într-o stare între veghe şi somn, când nu vrea să “cadă în somn”. Acelaşi înţeles are şi secvenţa în care se luptă cu boala. De asemenea, în descrierea bordeiului şi a obiectelor citim straturile geologice ale istoriei.
În câteva momente din desfăşurarea tramei apelează la tehnica visului făcând din el un nucleu simbolic. Visul îl duce pe Toma la descoperirea beciului de sub colibă, unde va găsi Manuscrisul. Un vis are şi Dromihete, în care are viziunea viitoarei sale misiuni şi tot el are, apoi, visul-coşmar care preveşteşte dramatismul misiunii sale, mai ales al ultimului act, asunderea Manuscrisului de pericolul ostrogot. Visele sunt profetice.
Epicentrul romanului, simbolul care asigură unitatea celor trei părţi şi conduce spre mesajul încapsulat în fabula lui, este motivul manuscrisului. În romanul lui Vintilă Horia motivul este mai mult decât un simplu artificiu literar moştenit de la înaintaşi. Sub pana lui Vintilă Horia motivul primeşte o nouă înfăţişare şi capătă alte semnificaţii. Manuscrisul bătrânului savant conţine pagini cu note de cercetare ştinţifică şi cu gânduri filosofice, dar şi pagini de memorialistică. Toma citindu-l identifică câteva pasaje care ar aparţine altcuiva. Transcriindu-l, Toma introduce în textul Manuscrisului secvenţe de jurnal propriu. Toată această faţă a manuscrisului induce ideea de “continuitate în inteligenţă”.
Şi mai e un aspect de mare importanţă cu privire la soarta Manuscrisului. Autorităţile comuniste, care bănuiesc că bătrânul gânditor a scris o carte deosebită, de mare importanţă, vor să pună mâna pe ea. De ce vrea puterea să confişte manuscrisul? Pentru că era convinsă că el conţine mărturii despre gulagul sovietic, prin urmare trebuie distrus şi gândirea liberă anihilată. Dar prin însuşirea – desigur frauduloasă, urmărea, metamorfozarea şi manipularea conţinutului ştinţific şi filosofic în folosul ideologiei şi politicii ei. Aşa au procetat mereu comuniştii, dar și toţi tiranii care au bântuit prin istoria omenirii.
Pornind de la aceste înţelesuri ale Manuscrisului, înţelegem că vorbele, din finalul romanului, pe care Boetiu, în aşteptarea execuţiei, le adresează lui Dromihete, sunt testamentul său adresat viitorului.
Putem spune că Salvarea de ostrogoţi – Prigoniţi-l pe Boetiu este o epicizare a cărţii de interviuri-eseuri, Călătorie la centrele pământului. Rezultatul? O capodoperă.
Vintilă Horia este un scriitor de elită nu numai în cadrul literaturii noastre, ci şi în cel al literaturii universale din a doua jumătate a veacului XX.
