Spații culturale nr. 49 (12)

Octavian MIHALCEA

SUBLIMĂRI LABIRINTI

Debutul în proză al lui Alexandru Tiepac, cu volumul Ics. Fucktotum (Editura Tracus Arte, București, 2016), promovează anumite peisaje desprinse parcă din crunte lumi postindustriale unde, într-o manieră radicală, totul este (re)pus în discuție. Discursul continuu parcurge zone eterogene cu impact puternic asupra lectorilor. Elementele unei naturi cumva à rebours asigură fundamentul acestei atmosfere bântuită de traume și sublimări estetice. Sunt vizate toate acele reminiscențe de o specială visceralitate, care generează texte reprezentative pentru un subconștient supliciat. Observăm la Alexandru Tiepac certa vocație a labirintului, unul oceanic și studiat-ambiguu, care, încetul cu încetul, acaparează. Parcă de nicăieri e revelată funcția soteriologică a iubirii, transfigurare făgăduind, cândva, efluvii apolinice. Libertatea beneficiază de o asumare plenară. Cavalcada viselor etalate în carte posedă tușante virtuți enigmatice. Punctual, venerația este consonantă cu trivialul, relație cu adânci, asumate reverberații abnorme. Apropiere abisală de paradigma nervaliană, nu trebuie pierdute din vedere nici peisajele halucinatorii, mereu camuflând răspunsuri. Dereglările au un rol bine determinat în turbionul prozelor lui Alexandru Tiepac. Printre multe alte motive, un posibil alter ego urmărit de umbra lui Thanatos generează ipostaze nocturne în registru pluvial. Imaginația, de multe ori cu accente tiranice, se integrează unei spațio-temporalități aparte. Iată această înfricoșată, halucinatorie mostră epică: „(…) Se face că sunt într-o încăpere, aceeași de fiecare dată, complet goală, cu pereții plini de cărți, dar fără tavan, deasupra este un cer plin de stele, mă simt mic și singur, apoi văd bila, Care bilă?, hei omule care bilă?, ce-i cu tine, parcă ai intrat în transă?, ce ești așa speriat?, ce dracu ai?, care bilă?, O bilă de sticlă în care este reflectată toată lumea mai puțin eu și tu, Destul de nasol nu? (…)”. Unele teritorii ideatice abordează exclusiv problematica iubirii, mereu cu aparențe diferite, dar constantă la nivel esențial. În proza lui Alexandru Tiepac, universul se poate dematerializa instantaneu, pentru a se coagula apoi conform unor precepte apropiate marilor evaziuni imaginare fără întoarcere, acolo unde distanța dintre sacrilegiu și sacramental ia valori iluzorii. Numeroasele vilegiaturi au, de asemenea, un accentuat nivel morganatic, unele provocând plăcere, altele fiind situate în siajul spaimei. Stările terminale sunt descrise cu deosebită acuitate, astfel încât, câteodată, fluxul acțiunii e intersectat de câte o entitate cu alură daimonică, făcută să accentueze iraționalul înconjurător. Amintirile posedă accepțiuni traumatizante. Plurivalența interpretărilor ne îndreaptă spre un halou tot mai copleșitor, sincretism al contingenței cu destructurarea. Personajele care animă textele lui Alexandru Tiepac se înscriu într-o sferă animată de impulsuri greu cognoscibile, totul culminând cu acerba căutare a semnelor transcendenței. Odată cu volumul Ics. Fucktotum asistăm la un volum valoros, ale cărui multiple greșeli de corectură ar trebui să constituie un drastic semnal de alarmă pentru o editură cu pretenții. Toate felicitările pentru autor, Alexandru Tiepac, cel care prin proza sa ne poate reaminti, mutatis mutandis, de Fiicele focului creator, proprii lui Gérard de Nerval.

Theodor George CALCAN

Arar privim la Ceasul dintre noi

Cadru didactic dedicat misiei sale, cu vechi şi valoroase realizări ale profesiei, locuitor şi voce distinctă a(l) Agorei sale – Cetatea Banilor, Craiova –, Dumitru Gherghina ne surprinde din nou, cu un florilegiu de versuri intitulat „Cântec în amurg”, apărut recent la Fundaţia-Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.
Poet matur, subtil şi bine organizat, cu o stare febrilă de har lucrativ într-un real mai mult sau mai puţin figurativ sau – după caz – eruptiv, poetul ne arată că viaţa e iubită de sinele său, dar că acelaşi sine nu se poate sustrage chemărilor neantului şi ale morţii. Acest „cântec al amurgului” exprimă clar sentimentul că respiraţia sa livrescă şi nu numai, actul esenţial al vieţii, trăsătura sa caracteristică, dezvoltă simultan chemarea morţii, substratul nostru comun, locul geometric spre care omul aflat în amurgul vieţii şi al timpului său grăbeşte pasul destul de energic. Gestul, aş zice aproape parnasian (acela de a se sustrage operei sale, simulând instinctiv dar şi subiectiv mişcarea), ne sugerează sigur nevoia de frumuseţe, dar şi cea de posibilă perfecţiune, ideal clasic şi – sigur – greu de atins. Întorcându-se spre sine, poetul caută obiectiv forma unor idei în mişcare, dar şi o anume formă de materializare a frumuseţii: „Ce straniu mirosea văzduhul/Când treceai prin pădurea de salcâmi în luna mai,/Te legănai printre crengile potopite de flori,/Regina mea şi a primăverii tu erai/Doar vântul, surprins, îşi strunea răsuflarea/Oprind-o la marginea pământului,/Pentru a te lăsa, singură-singură/Să dansezi cu ierburile înalte…” (Dans perpetuu) Sau: „Trebuie să mă grăbesc să vă spun/Atâtea poveşti, lucruri nespuse,/Trebuie în braţe să te adun/Pe tine şi atâtea umbre răpuse./Noaptea vicleană se-ntinde. Ceea ce scriu/Cu o Creangă de fulger pe un cer pământiu,/Un semn enigmatic pe-o planetă străină.” (Avertisment)
Sentimentul nostalgic, elegiac devine harnic-lucrativ; textul poetic îl transformă ridicându-l spre un tărâm metafizic, lărgindu-i cumva orizontul, modificându-l în mod esenţial: „Au trecut Anii… Sunt un om în amurg…/Fugi în munţii tăi, domnişoară,/Iubirile mele frumoase se scurg,/Nu mai râvnesc să-ţi sărut buzele iară./Acum sunt un om la zenit,/Cu privire-ndreptată spre Cer…/Azi sunt un om trist, în amurg,/Ora amiezii nu mai e dulce./Fiece zi are însă şi zori”. (Au trecut anii…) Sau: „Visez destul de frumos, uneori…/Astă-seară stea voi fi, mândră stea,/Dar n-am să clipesc până-n zori./Cerna mă cheamă, vrea să mă bea”. (Un vis frumos) Sau: „Trăiesc de decenii într-un oraş din sud,/Cetatea Banilor de altădată…/Mai singur şi mai tăcut decât ieri,/Voi fi o confluenţă de vaduri secate.” (Mâine voi fi mai singur)
Poezia se-ntoarce astfel spre sine însăşi şi se transformă în meditaţie – o meditaţie sigur fertilă – asupra vieţii poetului care o scrie, dar nu în ultimul rând şi a lucrurilor care se-ntâmplă în jurul său – amintirile sale, strămoşii, pământul natal, retrospectiva propriei vieţi, clipele de loisir, pasiunile, muzica pe care-o ascultă, în sfârşit trăirile şi sentimentele sale. Sunt tot atâtea puncte de sprijin ale lirismului său; afişate neostentativ ci discret, ele fac obiectul şi materia cărţii scrise de Dumitru Gherghina.
Vitraliile timpului reflectă norul alb al inimii sale, dar şi norul mai greu, arămiu, al amurgului vieţii sale, în fapt al clipelor în care viaţa sa a palpitat şi palpită încă destul de intens – dureros totodată: „Vremea se scurge, mă doare clipa/Greu trece timpul, îl doare aripa” afirmă sentenţios poetul într-una din poeziile sale… „Zilnic mă cufund în lectură…/Azi ascult ultima sonată a lui Chopin./Disperat, iubito, te caut şi te chem./Ascult vrăjit aproape…/Săteanca lui Enescu,/Oda bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven./Mă las încă o dată cucerit/De Anotimpurile vivaldiene. Sigur poetul al cărui „cântec de lebădă” pare să fie scris în această carte se dovedeşte a fi şi un distins meloman, întreaga carte fiind pătrunsă, sigur în falset, de un puternic fior wagnerian, fior ce străbate această întreprindere poetică a literatului care este Dumitru Gherghina. El simte acut, vibraţia trecerii inexorabile, în lumea fără de dor, lumea de dincolo de fiinţă. Sufletul liber şi cutezător peste timp, dar şi delirul poetic al unei utopice realităţi literare sunt sigur celebrate de poezie: ea, poezia, nu l-a lăsat pe om să decadă sub povara grea a istoriei.
Totuşi trebuie să subliniem că poezia poetului de care ne ocupăm incumbă discret, rafinat, dar sigur, atât sentimentul de dragoste faţă de pământul natal, implicit şi faţă de ţară, cât şi pe cel de limba română. Scrisul şi gândirea, atunci când vor să însemne ceva, trebuie să fie în mod imperios necesar sincere. Ori timpul şi spaţiul acestor poeme privite intens, alegoric dau la iveală textura sufletului celui care a scris ca şi mătasea firească a timpului nevertebrat: clipele, ca şi potcoavele de aramă ale unei herghelii pierdute undeva într-o stepă imaginară în care cai albaştri vopsesc norii, iar orele unor orologii curgătoare, ca şi cele ale lui Dali, în fapt prelungesc agonia unei inimi destul de aprigi şi care se simte muşcată de morbul poetic al Marelui Pot.

Nota redacției: Poemul „Au trecut anii” de Dumitru Gherghina seamănă uimitor cu „Om în amurg” de Zaharia Stancu: „Acum sunt un om în amurg/ Fugi în munții tăi, căprioară/ Nu mai râvnesc să-ți sărut buzele/ A doua oară, a treia oară”…

Diana Dobrița BÎLEA

O radiografie nemiloasă a cetății românești postdecembriste

Jurnalist de investigații, dar nu numai, absolvent al Facultății de Filosofie, fin observator al României contemporane, Dorin Petrișor (n. 27 februarie 1968) aduce în atenția cititorilor volumul DIAVOLUL ÎN PARADIS (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, 129 de pagini), un „roman polițist sau, mai exact, fals polițist”, după cum îl cataloghează prefațatorul său, Victor Cubleșan.
DIAVOLUL ÎN PARADIS începe într-adevăr în stilul romanelor polițiste și, cumva, se încheie așijderea, dar în realitate avem de-a face cu o tramă ficțională mai complexă, în care se împletesc mai multe dimensiuni: socială, economică, politică și civică. Cele douăsprezece părți au titluri sugestive, alcătuite dintr-o singură vocabulă: Omorul, Colina, Televiziunea, Containerul, Concursul, Mizerabilii, Generalul, Polițistul, Exilații, Răscoala, Primarul, Fugile.
Dacă stilul său este unul concis, clar, care nu lasă loc interpretărilor, fără tușe groase ori artificii scripturale, Dorin Petrișor își demonstrează calitățile de prozator construind o intrigă amplă și realizând, prin intermediul limbajului personajelor, al portretelor fizice și morale, prin descrierile pertinente ale locurilor, faptelor, întâmplărilor caracteristice, tablouri infamante cu care cititorul, de bună seamă, s-a întâlnit măcar o dată prin „paradisul” României de azi.
Ideea-pivot a cărții – tunul imobiliar din orașul transilvănean numit de autor chiar așa, Oraș, spre a-i accentua caracterul reprezentativ, o urbe aparent în plină dezvoltare economică, socială și civică – se conturează clar după multe pagini, deși este anunțată încă de la pagina 29. Până la acest moment, autorul este ocupat să radiografieze orașul cu bunele și cu relele lui, divulgând scindarea acestuia în două zone geografice cărora le găsește nume elocvente, pe măsură: Container și Paradis, prima situată în Orașul de Jos, destinată săracilor și interlopilor, iar ultima, sus, pe Colină, „pentru partea înstărită și civilizată”. A treia zonă, Orașul Vechi, este insignifiantă în economia romanului. Administrația se află în mâinile mult-lăudatului (și admiratului în media națională) Primar, care își construiește cu precizie infinitezimală uriașa infracțiune și, bineînțeles, la sfârșit dispare bogat și nepedepsit. Mijlocul principal de manipulare și de tulburare a publicului-țintă este propria lui televiziune, Orașul TV, căci, ca orice român, și el a auzit sintagma „Cu televizorul ați mințit poporul”. Se folosește nu numai de complici cu mințile obtuze, precum viceprimarul Radu Zaharia și comisarul Demetrescu, atrași de promisiunea unor părți considerabile din banii rezultați în urma afacerii oneroase, ci și de conjuncturile apărute unele din altele. Primarul din Oraș nu are un nume, el se vrea a fi un exponent al categoriei sale, mulți edili de după Revoluția din 1989, prea mulți, furând barbar sau cu oarece stil, dar ce mai contează cum!, din avutul obștei și îmbogățindu-se rapid.
Curios lucru – sau nu! – Dorin Petrișor își tratează personajele altfel decât ne-am aștepta noi. Cele proiectate ab initio să fie pozitive și care n-ar trebui să dea de furcă nici scriitorului, nici lectorului, se remarcă prin instabilitate emoțională, sunt vulnerabile, naive, descoperă lumea și propria singurătate târziu, ceea ce-i face să caute iubirea în locuri și printre persoane total neadecvate statutului social și vieții lor de până atunci. Cu alte cuvinte, involuează. Avem exemplul profesorului Ion Ioanid, care, după strămutarea fals benevolă (în urma pierderii concursului de dans organizat la Orașul TV, găselnița Primarului pentru realizarea schimbului temporar de locuințe între săracii Containerului și bogații Paradisului și pentru rătăcirea minților tuturor), ignorat de soția sa, Carmen, ocupată să obțină dragoste carnală în noul ambient, se adâncește în alcool și se lasă robit de vechea pasiune patologică pentru adolescente. De asemenea, doctorul Aristotel Manolache, director de spital și chirurg pretinzător de șpăgi colosale de la pacienți, va cădea de comun acord cu Smărăndița să se despartă, după mai multe decenii de căsnicie, el descoperind Femeia în coafeza Delia, iar ea, Bărbatul în pușcăriașul Manase. Evoluție nu vom întâlni nici în cazul personajelor negative, deși emisiunea „Orașul bunelor maniere”, realizată de coruptul Sorin Cornelescu, era menită „unui scop superior, acela de a ridica nivelul de civilizație din Oraș”. Relațiile de cuplu sunt, în această carte, sortite eșecului, căci, pe traseul decăderii lor, soții au ocazia să constate, fiecare datorită unui concurs de împrejurări, că nu sunt ceea ce au crezut a fi fost până atunci și că locul lor este chiar acolo, jos, în mizeria socială, singura parte verosimilă a societății în care trăiau, singura certitudine care le mai putea garanta fericirea, așa cum era ea în realitate și nu cum și-o imaginaseră ei. Relațiile între diverșii actori sociali ai Orașului se bazează întotdeauna pe interes, fiecare încercând să-l înșele pe celălalt, utilizând, pentru îndeplinirea scopului, arme psihologice sau mortale, precum cuțitul sau pușca. Până și eroul Cezar Dumbravă, ofițer întors viu din trei războaie purtate în afara patriei, decide să-i ucidă pe cei patru violatori ai Iuliei cu care, până atunci, nu avusese totuși timp să aibă o relație firească tată-fiică. Singurul personaj normal, hotărât să facă lumină după „Armaghedon”, este polițistul Emil Apostol. Dar, ca orice om normal care nu are ce să caute într-o lume anormală, este eliminat de către aceasta exact când el ar fi putut să deconspire totul și să salveze Orașul de la declinul cunoscut, acum, de întreaga Românie. Mai mult decât atât, zona care va pieri în flăcări, alături de câteva zeci dintre cetățenii săi, este Paradis, semn că avea nevoie de o radicală purificare.
Observăm că autorul a ales cu atenție onomastica personajelor sale. Pe polițist îl cheamă Apostol, în greacă „acela care este trimis”, menit să aducă lumina în întunericul sufletelor, doctorul poartă numele filosofului Aristotel, ofițerul călit în războaie este un Cezar, iar cei din Container poartă nume ori supranume ca Argintaru, Lacrima, Cariciu, Mercedesa, Izaura, Esmeralda.
Râsul lui Dorin Petrișor se aude adesea în spatele vocabularului ales și nu invită la bună dispoziție, cum s-ar crede la prima vedere, ci la reflecție, este dur, tranșant, imposibil de ignorat. Iată câteva exemple: „Aristide era deja mofluz. Străbătuse o jumătate de planetă, posedat de visul pubisului natal bogat împădurit și intens înmiresmat, și acum se trezește cu unul epilat”; „La orfelinat mânca doar terci de orez cu slănină și bătaie. Terci și bătaie, meniul zilnic”; „scandalagiii îi achitau timbrul judiciar sub formă de băutură, astfel că toată lumea era mulțumită”. Prostia este unul dintre cele mai serioase motive de râs ale lui Dorin Petrișor. Nu iartă nici puținătatea mintală a femeii, nici pe cea a bărbatului: „Smărăndița (bibliotecara, n. n.) avu un acces de uluitoare inteligență, al doilea în existența ei, după cel în care-l călărise sălbatic pe Aristotel, determinându-l s-o ia de nevastă”; „doctorul descoperi perplex că sexul poate însemna chiar plăcere, nu e obligatoriu un motiv de teroare”; „Cucerirea femeii nu este, în fond, decât un eufemism, o metaforă inventată de poeți și scriitori menită să ascundă eternul masculin, adică neghiobia”.
Diavolul din titlu poate fi identificat în apanajul mai multor personaje ale romanului, dar important este faptul că în cele din urmă acesta este anihilat de către autor odată cu ștergerea de pe fața pământului, prin foc, a Paradisului din Orașul transilvănean. Dorin Petrișor confirmă acest fapt pe ultima pagină a romanului: „Cezar Dumbravă a fost grațiat. Va mai trăi două decenii în București, apucând să-și vadă nepoții adolescenți. Uitase complet cum arăta pe vremuri Paradisul.
Paradisul, de fapt, nici nu a existat vreodată, poate doar în imaginația unor exaltați…”
Sunt întru totul de acord cu tânărul critic literar Victor Cubleșan care, în prefața sa, apreciază astfel demersul literar al lui Dorin Petrișor: „Se vede aici stofa de reporter și în același timp echilibrul de prozator care își construiește propria lume”.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Când înțelegi raza de soare*

Înainte de mutarea „în asfințituri calde”, poetul argeșean, prin versuri scrise în dulcele stil clasic, își mărturisește credința în valorile artei: „Îmbrățișat de raze și candoare/ Mă va așterne timpul într-o carte” („Lumini târzii”). Regală, bogată și târzie, arta este conotată adeseori ca luptă: cu sine, cu lumea care și-a uitat valorile, și-a pervertit inocența, cântecul, năzuințele curate și nu mai tresare în fața frumuseții: „Și iată, o străfulgerare veche/ M-aduce în arena poeziei./ Îmi pun cireșe iarăși la ureche/ Și mă ridic în cântul armoniei” („Mereu în arenă”). Cu alte cuvinte, condiția artei ar fi renunțarea la balastul realului, intrarea în rezonanță cu universul și cu divinitatea, în starea de euforie pe care ți-o creează lucrurile frumoase, întoarcerea într-o Arcadie uitată: „Să mă îmbăt, o, Doamne, de cuvinte/ În hruba ta cea plină de iubire!/ Licoarea Ta, de-i rece sau fierbinte,/ O beau până la fund. Și nu-i o amăgire!”.
Dan Drăgoi este un poet solar, care crede că a găsit lumina în textele biblice, considerate sursă de inspirație și de har; prozodic fără cusur, versurile sunt motivate afectiv și transmit un mesaj de împăcare și de bucurie: „Mă leagănă palmele visului când/ La capăt se zărește lumină/ Doamne, m-ai făcut atât de plăpând,/ Atât de ușor și fără de vină.// Eu sunt un prunc adormit lângă visuri/ Și o lumină lină mă alintă” („Veșnicește-mă, Doamne!”). Ar fi exagerat să-l considerăm un poet mistic, atâta vreme cât preocuparea fundamentală nu este aceea de a descoperi tainele dumnezeirii, de a li se încredința ori de a le tăgădui arghezian, ci una mai apropiată de primii creștini, care experimentau starea de libertate și fericire lăuntrică pe care ți-o aduce rugăciunea și, prin ea, încredințarea în mâinile Salvatorului din ceruri; poetul-copil face din versuri – biserică și acolo își mărturisește, fără teamă în fața cuvântului, dragostea și încrederea în „ctitoria de suflet și de soare”: „Mi s-a pus în locul mâinii un răsărit de soare/ (…) Doamne, cu mâna dreaptă scriam versuri frumoase!/ Mâna cea sfântă apropiată de sufletul meu./ Mâna mea dreaptă, îmbrăcată în flori și mătase,/ Mâna făurită din aurul iubirii, mereu” („Mâna dreaptă”).
Iubirea este una dintre temele frecvent ilustrate în volum; însă dintre cele patru chipuri în care a fost înțeles sentimentul (agape, philia, storghi și eros), Dan Drăgoi îl preferă pe agape, nu pe eros; el pare a refuza iubirea care pleacă de la sine și se întoarce la sine, grea, pătimașă, adeseori vinovată, împovărată de suspiciuni, taine și vârtej al simțurilor; acest tip de iubire, care „zdrobește mădularele și care subjugă, în pieptul zeilor și oamenilor, mintea și înțeleapta voință”, cum spune Hesiod în „Teogonia” sa, nu este simțit ca făcând obiectul inspirației poetice. Poetul nu sacralizează erosul, ci preferă trăirea lui agape, care are un specific aparte, definind iubirea care face bine celuilalt, aproapelui, ființei din preajmă, iubirea care nu se uită la ale sale, ci crește eliberând sufletul de egoismul închizător de univers. Agape este deschiderea totală spre ființa iubită, capacitatea de a construi un univers pentru ea, prin puterea imaginației: „Eu sunt cu tine-n munte, eu sunt cu tine-n șoapte/ Clepsidra cerne timpul, hai, că mai e puțin!/ Și lung e drumul zilei către noapte/ Tu vino către mine, eu către tine vin!” („Tu vino către mine”).
Un poet totuși n-ar fi deplin dacă nu și-ar mărturisi lupta cu întunericul, dacă n-ar trece prin spaime, dacă nu s-ar simți înfricoșat în fața neînțelesului; poemele nu notează doar jubilație, extaz, nu sunt simple și pure în exaltare permanentă, ca la poeții clasici, ci vin, de multe ori, dintr-un adânc al angoasei omului modern, incapabil să intre în armonie cu cele veșnice și esențiale. „Noaptea neagră” este o metaforă pentru răul care încearcă să-și crească imperiul în tenebrele ființei: „Ce frică mi-e de tine, noapte neagră!/ (…) Nu e nici o lumină și norii stau sub ceruri,/ Cohorta lor umbroasă ne-mbracă în cerneală./ În tușul îndoielii ne rostuim în geruri,/ Călcând pe colți de stâncă, în gol și îndoială” („Ce frică mi-e de tine, noapte!”).
Astfel de poeme sunt rare în volum, pentru că, așa cum spune Arhiepiscupul Calinic, cel care girează volumul cu o măgulitoare prefață, Dan Drăgoi este un iubitor și scriitor de poezie care „are talent (…) are și o libertate mare de a primi inspirația ca natură și adevăr, fiind spiritul care visează, care este ca o melodie ce ne încântă urechea, trăind într-o rază de soare…”.

* Dan Drăgoi: Lumini târzii, Ed. Tiparg, 2016

Stan BREBENEL

Fluturi în stomac

O carte deosebit de interesantă, prin tematica abordată, publică scriitorul Adrian Ţion la Editura „Tribuna” din Cluj-Napoca, în anul 2015. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Ţion s-a lansat, ca foarte mulţi scriitori români, după anul 1990, deşi a debutat la o vârstă fragedă, în anul 1968 la numai 19 ani, cu un poem, unde altundeva decât în revista „Tribuna”. Dacă îi urmărim traseul literar, vom constata că Adrian Ţion este îndrăgostit de proza scurtă. Însă el nu s-a oprit numai la acest gen literar. A mai scris cu pasiune şi lejeritate piese de teatru într-un act, articole, cronici literare, reportaje istorice şi monografice. Debutul editorial s-a produs în anul 1998 când, la Editura „Nona” din Iaşi, i-a fost publicat volumul de povestiri, nuvele şi schiţe „Un apel disperat” în urma primirii premiului naţional literar de proză „Mihail Sadoveanu” la concursul desfăşurat la Piatra Neamţ cu un an înainte.
Cartea pe care încerc să o prezint, „Fluturi în stomac”, conţine zece povestiri cu o tematică destul de actuală şi, pe alocuri, stranie. Sunt personaje în aceste povestiri pe care le întâlnim zilnic, poate că de mai multe ori pe zi, şi pe lângă care trecem aproape nepăsători, dominaţi de problemele şi angoasele noastre. Adrian Ţion, ca un fin observator al cotidianului concret, trage un semnal de alarmă asupra nepăsării noastre şi a semenilor noştri la soarta unor concetăţeni. Povestirile lui Adrian Ţion sunt amintiri cu puternic impact emoţional, dar sunt şi poveşti neutre, reci, care se petrec în realitatea virtuală şi prin care suntem implicaţi prea puţin emoţional. Una dintre povestirile cu amintiri emoţionale este cea care deschide volumul: „Ma chère Danielle…”. Trăirile naratorului, chiar dacă de la producerea faptelor au trecut peste trei decenii, sunt foarte actuale şi cu reverberaţii în prezent. Întâlnirea cu franţuzoaica Danielle în Clujul din anii socialismului are un impact aproape devastator pentru tânărul amorez român, el fiind şi un posibil cetăţean francez, deci capitalist. Toate amintirile petrecute în urmă cu mai bine de trei decenii sunt vii şi rememorate într-un tren care îl poartă spre Cluj şi în casa pe care speră să o vândă şi unde a avut loc mare întâlnire şi în care stătea ascunsă o comoară: corespondenţa cu enigmatica şi uşuratica franţuzoaică.
Alte povestiri surprind aspecte din cotidianul umbros, mocirlos şi neaducător de speranţe. Generaţiile facebook nu mai au timp de citit, de studiat, de aprofundat cele mai elementare noţiuni. Aşa că îşi dau cu părerea, prescurtând cuvintele într-un mod incalificabil, despre diverse lucruri fără să fie în cunoştinţă de cauză. Edificatoare în acest sens este povestirea „Autori pe web”, în care prozatorul, cu armele scriitorului, ironizează „erudiţia” unor postaci despre ciori. La fel de interesantă este şi povestirea „excremente.com”. Adrian Ţion face exerciţii de lingvistică şi estetică în fiecare dintre cele zece povestiri, însă de un farmec aparte este „Hârtia albă”, deşi titlul nu este atât de atrăgător pe cât este textul în sine. Alţii în locul său, în această povestire, arătau cât sunt ei de macho, de gigolo, de mari cuceritori în faţa unor femei care erau deja cucerite. Însă el ţine la reputaţia sa (?) şi nu se aventurează în vreo relaţie, la piscina pe care o frecventa, cu femeile din care hormonii dădeau năvală mai ceva decât temperatura din termometre.
Am lăsat la urmă povestirea care dă titlul cărţii, „Fluturi în stomac”. Dacă ar fi să dăm atenţie conotaţiilor ce i se dau acestei expresii, mai ales la emisiunile TV unde sunt invitate starlete porno pe post de mari vedete, am crede că este vorba despre o idilă, foarte firesc aspectul, dintre doi tineri. Nimic mai fals. Adrian Ţion ne conduce, voit, pe o pistă falsă în aparenţă. Nu este musai să simţi fluturi în stomac numai atunci când eşti îndrăgostit. Mai sunt şi alte prilejuri. Realitatea din zilele noastre o confirmă din plin. O octogenară singură, doamna Aneta, îşi face planuri exaltate din momentul în care nepotul Mircea o invită să îl viziteze în Florida. Şi nu oricum, ci pe un vas de croazieră transatlantic. Până să se hotărască, bătrânica îşi plimbă singurătatea prin cartier, ajutând o femeie tânără, Nineta, cu mari necazuri, angajată la un chioşc de ziare, şi căreia îi ţine locul câteva ore pe zi. În afară de acest ajutor, bătrâna îi era şi sfătuitoare. Fluturii din stomac îi dau năvală bătrânei în două momente remarcabile. Visul traversării Atlanticului la bordul unui luxos vas de croazieră şi exaltarea stârnită de decăderea presei care o face, într-un acces de delirium, un posibil piroman al bietului chioşc de ziare. Dar cum în zilele noastre oamenii buni sunt luaţi de proşti şi sunt păcăliţi uşor din cauza naivităţii şi credulităţii lor, aşa ceva păţeşte şi octogenara Aneta, fără să aibă parte de croazieră şi nici de incendiul ce o scotea din anonimat. Sfârşitul povestirii, deşi nu anunţa acest lucru, este tragic. Este ceva din tragediile ce se înmulţesc exponenţial în acest spaţiu, altădată binecuvântat cu oameni smeriţi şi miloşi. Vremurile s-au schimbat şi odată cu ele şi cei mai mulţi dintre noi. Cam acestea ar fi o parte din concluziile la care am ajuns citind cartea lui Adrian Ţion.
Autorul scrie cu cuvinte meşteşugite, arătând că stăpâneşte nu numai lexicul, ci şi topica, fără să fie preţios. Este realmente o plăcere să citeşti textele autorului. În prefaţa cărţii, Vasile Gogea, mai precis în finalul ei, spunea despre povestirile lui Adrian Ţion următoarele: „Rezultatul este un curcubeu de stări poetice transpuse în inspirate naraţiuni mustind de imprevizibile sensuri. Asemenea zborului unui roi de fluturi într-o grădină”.

Silvia Ioana SOFINETI

De la mit la poezie*

În mitologia pe care o creează, prin poemele sale, Flavia Armina Adam, există o sofisticată recunoaștere a feminității, Ana lui Manole și Minerva împărțind aceeași pedeapsă și același vis, aceeași viață („nu se moare dintr-o răsucire în gol./ nu se moare dintr-o rătăcire în carne”) și aceeași moarte: „acesta e zidul meu, dincolo de el nu se trece./ eu sunt Minerva, femeia din zid”. În structura de adâncime a textului se amestecă elemente creștine și păgâne cu trimiteri la legendele din folclorul autohton, ilustrând ideea sacrificiului, a războiului dus cu lumea și cu timpul, a prudenței și a înțelepciunii și un acut sentiment al vulnerabilității în fața celuilalt: „cu pumnii ai lovit în ceea ce sunt/ până ce ți s-a despicat țeasta”.
Dacă fiecare împrejurare poetică își are zeul ocrotitor, din „depărtări cu iz de femeie” apare mereu Minerva, invocată ca reper ontologic: „Minerva, Minerva,/ de când în pântecul mamei eram,/ blestemul ochilor tăi m-a ajuns – / am murit la termen, cum toți morții în ultima vreme/ și-am mușcat din tine cu foame,/ înainte ca geana ta să-mi petreacă grumazul” („fericiri cu Minerva – 1”). Protectoarea înțelepților, a războiului drept și, mai ales, a artelor, este coborâtă din mit direct în realitatea poemului, poeta i se adresează și i se substituie, pentru că „în veșnicia ei,/ mările se iveau în morminte,/ pământencele erau fluturi de-o noapte,/ își lăsau zborul furat pentru-o clipă de pace,/ își vindeau sufletul/ pe câteva cuvinte șiret împletite” („fericiri cu Minerva 3”).
Armina Flavia Adam scrie o poezie de tip confesiv, prin care dezvăluie un univers personal proiectat în imaginar; acolo sunt vii emoțiile din trecut („mama n-a crezut niciodată în mine,/ nici când am murit prima oară nu a crezut – / eu îi iubeam rujul și rochiile de revelion,/ și pantofii cu toc i-i iubeam,/ și parfumul rusesc din vitrină,/ ea se iubea pe sine și poate pe Dumnezeu uneori,// m-ar disprețui dacă i-aș spune/ cum eu și păpușile/ împleteam trandafiri în formă de cruce,/ apoi ardeam lumânări toată noaptea, / să-i fie de suflet” – „păpușile”), iluziile („era vineri,/ pășeam prin iarbă cu tălpile goale,/ ne țineam de mână, împărțeam întunericul/ și lumina o împărțeam până la ultimul cent,/ și livada cu vișini din pozele vechi” – „colaj dintr-o secundă de vineri”), orgoliul creatorului de miracole poetice: „sunt un Iisus ca toți Iisușii,/ oamenii mă așteaptă/ să prefac apa în vin/ cu o singură mișcare a mâinii,/ eu mă bucur de fericirea lor ca un copil,/ tresar și-mi construiesc un rai nou,/ strângând între pleoape/ o coroană de nuc” („morbid la prima vedere”).
Dintre miturile biblice topite în poeme se remarcă, prin impact emoțional, cel cristic (prin ideea de jertfă), mitul lui Iona (ca metaforă a spațiului închis), parabola fiului risipitor („taie vițelul cel gras, Doamne,/ degrabă cheamă la ospăț necunoscuții/ și vecinii de pahar cheamă-i,/ cel pierdut/ întinerit cu șapte vieți se va-ntoarce” – nouăzeci și nouă”), a femeii desfrânate („nu mă judeca după vorbe!/ tu nu știi cât de singură sunt în fața mulțimii,/ cum îmi curge sângele în obraji/ după o ploaie de vară./ cine ești tu, piatra să o arunci?/ numai Dumnezeu ține pietre în mână” – celui care cu pietre aruncă), dar și trimiterile la mitul protopărinților, la păcatul strămoșesc („s-a umplut pământul de eve,/ de sânii lor crescuți în pocaluri de aur,/ ostașii și-au lăsat casele,/ împreunându-se cu ele pe pământul lui Moise./ au urcat pe munte, au spart tablele/ și au scis alte legi – peniță pe table de piatră”).
Armina Flavia Adam trage spre sine esența marilor teme poetice, reușind, printr-o complicată alchimie, să topească ipostazele de copil, femeie și zeiță, de înger și demon, într-un chip nou, de poetă care moare și învie după fiecare poem: „am vieți cât să îmi îngrop în tine/ toate duminicile,/ după datini să le fac/ o pomenire cum nu s-a văzut.// se vor aduna săracii/ și bogații vor veni de la o moarte distanță,/ buluc vor da iama/ să-mi judece vorbele” – „zbor hăituit”).

* Armina Flavia Adam: Pumnul din vid, Ed. Rafet, 2015

Distribuie: