Propoziții pretențioase – Actinia
Fluturaseră stegulețe în pantalonii evazați și cămășile cu mâneci scurte.
Dacă aveau 27-28 de ani. Poate și mai puțin. Mai liberi în cuget și simțiri decât oricare azi. Cu ochii în ai magicei licori de restaurant la zile mari, de salariu, și la zile mici de muncă. Nu ca noi în gri-închisul acvadag al televizorului. Nicio încrâncenare, nicio grijă evidentă pe fețele lor.
O generație acuzată pe nedrept, a lui tata, judecând acum. Pentru ce să se revolte, cât și ce să răstoarne și să revoluționeze? Lumea toată avea atât de puține, încât nu-și putea închipui nici mai mult, nici mai bine. Acționa după conștiința și mijloacele vremii. Se adaptau și activau indivizii în cercul lor larg muncitoresc, fără sfială și cine știe ce directive de partid. Critica politică nu se ridica la mai mult de o dojană părintească, o ciupeală la salariu – recuperabilă din ciubucuri – și o semeție adusă la nivelul bărbii în piept. Cine putea lua în serios un ,,fitecine” de nici 30 de ani?
O istorie repetabilă, garanțiile seriozității capătă contur imediat după, imediat ce împlinești suta de isprăvi memorabile în conștiința societății, imediat ce timpul tău se derulează în favoarea clientului, imediat ce în addende prioritățile personale ajung aproape de nivelul maxim al unei zeci.
Ei, în locul casei greu de cumpărat, a vecinului cu zidul de pe nord ,,placat” cu cioburi de sticlă, Ionuț a – mă pregăteam de-o expresie… ,,… pus-o de mămăligă” – demarat o nouă construcție, mai ceva ca hănia adăpost și expoziție cu vânzare de materiale. Dintr-o dată devenise neîncăpătoare, incapabilă să cuprindă cerințele din ce în ce mai sofisticate și mai mari. Amărâtul, căinatul, săracul român se procopsise, scosese capul în civilizație și voia și el.
Nu contează locul, doar aducerea minților la momentul oportun. Pentru cititorii fervenți, actuali, proaspăta ,,Brigada diverse” de joi, împietrită în dreptul dispensarului tudorvladimirescian, nelocată acolo, trecută la stări mai molatice aici. Mirându-mă și întristându-mă totodată. Două ființe din regnul etnic, luând calea pariziană nu imaginar ca Jules Verne, ci de-a dreptul. Pornindu-mi gândurile la visele atâtor profesoare, atâtor intelectuali pentru care Parisul a rămas doar la nivelul unei neîmpliniri. Uite, mă, s-a chinuit poporul întreg mii de ani pentru o mână de șătrari!
Unii încă mai au în cuiburile de cuci plimbări franțuze fără de leac. Dar nu despre aceștia va să fie vorba, îndemnul lui Ionuț de a-și lărgi și aria de produse, și suprafața de prezentare s-a fundat pe acești permanenți voiajori, cheltuitori de meserie în țară, mai mult cu mâna-ntinsă pe-afară și-a pus temelia a încă două ,,acvarii” – c-așa-i ziceau râmnicenii barului de pe colțul lui Mihai Eminescu, strada, și așa a cam rămas tuturor clădirilor aidoma, cu pereți întregi de geamuri, titulatura -, în aceeași formulă de meșteri: nea Agheană cu echipa împrospătată și noi la acoperiș. O ,,culă” identică, legată de prima cu o zonă de cinci metri, și o prelungire, pe jumătate de semicerc la acoperiș, dar cu același metraj la sol. Muncă! Nu ușoară.
