Spații culturale nr. 49 (6)

Gheorghe ONCIOIU

SONDAJUL DE OPINIE

Ilinca, poştăriţa, zisă şi Efbiai clocoteşte. A localizat de mult curtea Bunicului ca arie de desfăşurare a incidentului despre care i-a povestit Mariţica lu’ Veşcă în dimineaţa aceea. Însă acum, este curioasă ce se va întâmpla mai departe. I-a văzut, mai devreme, pe Marina şi pe Gogu intrând pe uliţă la Bunici. Pe Gogu, chiar de două ori. Iar cu câteva clipe în urmă, s-a întâlnit faţă în faţă cu Năstăsică însoţit de părintele Ioan. Privind discret înapoi, i-a lăsat pe cei doi să treacă de curba în care îi este aşezată casa şi, întorcându-se, s-a luat după ei. Aceştia o apucaseră tot pe uliţă la Bunici. A făcut iar stânga-mprejur şi a intrat în curte la Safta lu’ Fâsâiac. Şi, tocmai acum, când stă de vorbă cu aceasta, o vede Bunicul. Dar Safta, mai mult decât faptul că urma ca Ei să sosească de la Bucureşti, nu poate să-i spună.
Părăseşte curtea Saftei şi îşi stabileşte un plan: să dea ocol gospodăriei Bunicului pe drumul de la Malul Gârlei şi să se întoarcă pe şosea. Când ajunge la fântâna de la Berceşti, se opreşte. În curtea mică, dincolo de Poieniţă, Gogu stă lângă Picu, câinele Bunicului, şi meştereşte ceva. Ilinca mai dă roată de câteva ori, dar nu obţine mai multe informaţii. Şi atunci se hotărăşe să reia, din mers, sondajul de opinie, pentru a clarifica şi a definitiva concluziile. Însă, ca să nu le împiedice pe femei de la treburile lor, le convoacă la o teleconferinţă, în care acestea, făcându-şi treburile casei, pot să dea şi răspunsurile.
Satul încă nu s-a dezmeticit după greaua lovitură de imagine pe care a primit-o. Şi prin sat, ţara. Pentru nimeni nu era clar ce se întâmplase. Se ştia doar că un tânăr şi o tânără făcuseră sex, ziua-n amiaza mare, lângă gospodăria Bunicului sau chiar în curtea lui; ori, poate, pe Izvor. Cine erau cei doi, cum au ajuns ei să comită această faptă în plină zi şi la o oră de maximă audienţă nu ştia nimeni. Circulau doar zvonuri şi păreri.
Tema sondajului era verificarea spuselor Mutei, care începuse cu: „Bărbaţii sunt nişte porci; apoi completase: „Un flăcău a ademenit o fată sărmană cu o coajă de pâine, a profitat de ea şi apoi a părăsit-o“.
Ilinca rememorează întrebarea. Aceasta este, de fapt, o sinteză a întrebărilor multiple pe care trebuie să le clarifice sondajul: «Persoana respectivă a luat la cunoştinţă despre eveniment şi de la cine? (informaţia trebuia să provină din cel puţin trei surse diferite, credibile); ce părere are persoana sondată, din punct de vedere etic, moral, civic şi chiar politico-economic? (având în vedere perspectiva ţării noastre de integrare în spaţiul Schengen); şi, în sfârşit, dacă un scriitor ar scrie ceva pe această temă, în ce gen literar s-ar putea încadra respectiva scriitură?; etc.». Va insista pe problema Schengen, întrucât lămurirea chestiunii va duce la îmbunătăţirea imaginii ţării noastre în faţa Comisiei Europene de la Bruxelles şi la accelerarea obţinerii vizei de liberă circulaţie. Apoi lansează întrebarea în eter.
La început, câteva femei îi încurcă puţin socotelile. Lisăndrina lu’ Balamuc zice că nu participă la sondaj. Ea nu înţelege nimic din vorbele ei, darmite din ale altcuiva. Crisula lu’ Năsturaş o roagă şi ea pe Efbiai să nu se supere că nu-i va răspunde. Abia ce a ieşit cu bobocii de gâscă la păscut, pe marginea drumului de la Malul Gârlei. Însă nu acest lucru o împiedică. Ea, având înclinaţii artistice, încearcă să facă prelucrări de poezie cultă în transcripţii populare. Dar are de gând să şi creeze ceva original, adică o poezie făcută de ea. De aceea, este în febra căutărilor. Vrea să cânte, în poezia ei, animăluţele astea pă care le creşte şi, de câteva zile, îşi stoarce creierii să găsească o rimă pentru cuvântul „gâscă”. Şi taman acum, privind gârla, şi-a adus aminte că pe la ea prin judeţ curge o apă: Bâsca. Ce-ar fi să lege ea gâsca de Bâsca? Ar fi. Fincă, uite, chiar i-a ieşit rima: „Nea Ion, înot pe Bâsca,/ A plecat la târg cu gâsca;/ Da’ veni puhoi pe Bâsca/ Şi-i luă viitura gâsca…”
Apoi, încet, încet sondajul îşi revine şi intră pe făgaşul normal.A auzit toată lumea că, în localitatea lor idilică, şi-a făcut apariţia o creatură mică şi păroasă… O creatură mică şi păroasă?.. Da’ cine-i creatura?.. Cum cine? Tânăra despre care se face vorbire… Da’ de ce-i păroasă?.. E, cine ştie! O fi avut vo emoţie şi i s-o fi zburlit păru’ pă ea… O fi fost după vo decepţie uriaşă… Sau era o marionetă… Poate un destin tragic… Poate că era debusolată şi căuta să-şi croiască un drum în viaţă, spre a-şi găsi bine capului. Da-n societatea noastră, ăsta-i un ţel aproape imposibil… Şi atunci, s-a abandonat şi ea în braţele primului întâlnit… Ori poate e un personaj diabolic… Poate că ea avea planuri secrete… Putea fi un agent sub acoperire şi lucra în paralel… Laaas-că are dom’ preşedintele grijă de aşa elemente. Doar a spus clar că ştie şi el multe despre agenţii ăştia acoperiţi, care să infiltrează până şi printre candidaţii la preşedenţie… Păi, deja s-a auzit că unu’ din ăştia şi-a luat consilier pă unu’ Vischi, de la americani… Ba de la englezi… E, de unde ar fi, îl dă el, dom’ preşedintele, în gât… Vaiii! Dar în toată povestea asta e un amestec de comedie romantică şi film cu detectivi…
O femeie se simte oripilată şi, totodată, pentru ea, situţia este inextricabilă. Pe ea o îngrijorează tumultuoasa tribulaţie sufletească la care a fost supusă creatura. O denumeşte aşa, doar ca să fie în ton cu celelalte surate. A auzit şi ea despre un tânăr care doarme toată ziua şi toată noaptea şi care n-are nicio prindere. Da’ ea nu-l recunoaşte pe acesta ca făcând parte din fiii satului. Pentru ea, acest tânăr e un… Casanova, bunăoară – ca să ia un exemplu la întâmplare – iar creatura, noua lui achiziţie. În ce-l priveşte pe el, o figură controversată de altfel, ar trebui supus unei riguroase analize ştiinţifice. Pe de o parte a fost în stare să-şi rupă de la gură bucata lui de pâine ca s-o dea unui străin, iar pe de altă parte, s-a dedat la acte necuviincioase. Iar aici nu acţiunea în sine trebuie luată în consideraţie, ci perniciozitatea ei, fincă e un atentat la bunele năravuri…
Însă Maica Teodosia, o femeie căreia satul îi spune aşa pentru că, în tinereţe, a vrut să se călugărească, dar tocmai atunci comuniştii au desfiinţat mânăstirile, intervine şi cere clemenţă şi iertare pentru cei doi, că şi bunul Dumnezeu ne iartă nouă greşalele noastre. Tânăra o fi fost şi ea înfometată, iar tânărul i-o fi dat numai o parte din bucata lui de pâine, că doar n-o mânca nici el cu două linguri…
Aici, câteva babe bisericoase şi neprihănite, care aflaseră pe surse despre eveniment şi care stau acum ca pe jar, explodează şi, întrerupând-o, propun ca impostoarei, care a adus atâta necinste asupra satului, să i se aplice, fără drept de apel, cele mai severe pedepse, de la simpla expulzare de pe meleagurile lor, până la delapidarea cu pietre. Ca să înveţe şi ea, odată pentru totdeauna, şi să mai practice şi abstinenţa. În acelaşi timp, nu le scapă din vederi nici el, tânărul, acest dandy de prundu’ gârlei, acest „fante de obor“ comunal. Şi ele nu înţeleg, în ruptul capului, de ce dom’ preşedintele, în loc să hăhăie toată ziua pă la televizoare, nu dă şi el o ordonanţă de guvern, prin care să le fie stagnate acestora astfel de apucături nelegiuite.
Apoi părerile încep să se diversifice şi mai mult. Unele spun că tânărul a procedat bine, altele că a greşit. Dar, până la urmă, a greşi e omeneşte… Da, dar când greşeşti cu un neom, cu unul nesincer, cu unul care nu urmăreşte decât profitul material?! Tânărul nu trebuia să fie aşa de sincer şi de darnic de la început. Cine îi garanta lui sinceritatea ei? Cine se punea chezaş pentru comportamentul ei viitor?
– Da, tuşă, se aude o voce tânără, pe care însă nimeni nu o recunoaşte şi nici ea nu s-a prezentat. Dar tânărul poate că a avut revelaţia unei iubiri dezinteresate, sincere şi adevărate, după ce tânăra, privindu-l adânc în ochi, l’a foudroyé cu iubirea ei. Şi el a crezut că a rezonat şi ea pe aceeaşi lungime de undă…
– Aşa-i, mânca-o-ar mama, da’ dacă el a luat-o drept prospătură, când ea o fi fost vo traseistă de pă centura municipiului, venită să-ncurce mintea vunui tânăr de pă la noi?.. Că cică fu droaie de d-astea p-acolo…
Apoi alte şi alte păreri vin avalanşă. Sigur, ea, cântărind oferta – acceptabilă, primea o masă –, şi-a unduit lasciv şi imoral talia ei „mlădie ca un spic de grâu” şi s-a-nvoit. Că el fusese de o sinceritate debordantă. S-a văzut şi din faptul că şi-a luat bucăţica de la gură şi i-a dat-o ei. Cine mai face azi aşa ceva?.. Sau ea chiar a crezut că tânărul a cedat psihic şi sentimental şi s-a îndrăgostit ca prostu’… Aici, el a făcut o greşeală impardonabilă şi de neiertat. După care, i-a dat o lecţie. Ca, pe viitor, să se teamă şi „cruzii lui dujmani“.
Văzând însă că discuţia alunecă spre aspecte mai profunde şi tinde să se lungească, baba Arghira lu’ Ghebenea cere insistent permisiunea să vorbească. N-a fost de faţă, dar, tot aşa, a auzit şi ea că un fenomen ce părea să genereze un scandal monstruos, care să electrizeze şi chiar să zguduie din temelii satul, s-a transformat, în câteva clipe, într-o frumoasă poveste de dragoste, care cu greu ar putea încăpea într-un best-seller de proporţii. Ba o consăteancă i-a spus că are impresia că s-ar fi transmis chiar în direct. Iar o prietenă a asigurat-o că, între timp, s-a făcut şi o telenuvelă, ce urmează să înceapă deseară. De-aia, cu tot respectul, ea nu mai poate zăbovi. Se duce să se instaleze în faţa televizorului. Ca să fie prima şi să nu piardă episodul pilot.
Însă nici n-apucă să plece Arghira, că Ilincăi îi şi răsună, precipitat, în urechi vocea cu inflexiuni de clopoţel a Lionorei lu’ Acioaie, care zice că, într-adevăr, o mare nenorocire s-a abătut peste satu’ lor, odată cu atacu’ ăsta mişelesc şi mârşav şi ea e de părere că dom’ preşedintele a şi luat la cunoştină de necazul lor şi chiar s-a rugat la bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor şi pentru ca Acesta să-şi întoarcă faţa spre ei ca să-i izbăvească de cel viclean, că a lui este împărăţia şi puterea şi slava în veci amin, că l-a văzut ea, odată, pă dom’ preşedintele la televizor la o slujbă şi ea crede că atunci să sărbătorea morţii şi hrăniţii revoluţiei şi el să-nchina cu evlavie şi cu nişte cruci mari şi ea mai crede că o părticică, măcar, din crucile alea era pentru ei şi că dom’ preşedintele, dac-ar vrea, numa’ decât s-ar sui-ntr-un elicopter, ar surviola satu’ lor şi ei i-ar face cu mâna, iar el, de acolo de sus, ar răsti un discurs prin care să înfiereze pă trântorii ăştia care cu conrupţia lor a pus stăpânire pă biata noastră ţărişoară ş-atuncea, întreaga suflare, imobilizată, ar şi porni imediat la aridicarea dăunătorilor, care, uite, le mănâncă recolta de cartofi…
Baba se opreşte o clipă, îşi trage sufletul, apoi surâde, dând aprobator din cap, întrucât, prin zgomotul motorului elicopterului, chiar îl aude pe preşedinte: „Hă, hă, hă! Un fleac. I-am ciuruit“. După care mai zice că să scapi ţara de dăunători i să pare o muncă nobilă. Şi de-aia studiul lor trebuie şi aprofundat, dar, cel mai mult, trebuie grăbit. Că să impun măsuri contraceptive drastice, pentru ca înmulţirea acestor răufăcători să nu mai fie scăpată de sub control. Şi asta, fincă nu-i uşor să te lupţi cu ei şi să nu-i poţi învinge. Că uite şi bietu’ dom’ preşedintele ce păţeşte cu conrupţia.
Şi când se opreşte să-şi tragă iar sufletul îşi dă seama că nici nu s-a prezentat. Că ea tocmai mulge vaca… Aaaia, aia pă care i-a făcut-o bine dom’ Năstăsică… Ieeg…zact, aia bonlavă de cocârţ la mitrofaxu’ stâng. Că ea de la el a prins gustu’ cercetării. Că l-a văzut ea cum i-a iegzaminat-o el atuncea pă Joiana ei; cum i-a dat el roată şi cum i s-a uitat şi pă sub burtă, după care i-a pus diagnosticu’ ăla cu care i-a şi vindecat-o şi care a crescut aşa de bine ş-aşa de mare, că, uite, acu ea să bagă cu cenac cu tot sub burta ei şi, stând pă un scăunel, prinde cu fiecare mână câte o ţâţă – care e aşa de mare că de-abia-i încape în palmă – şi ceaş, ceaş, vâjâie lăpticu’ în cenac. Da’ nu cu asta are ea de gând să le prăpădească timpu’. Ea vrea să le spună…
– … Nea, boală! că doar nu te-a apucat strechea. Şi nu mai da cu cracu’, că-mi răstorni cenacu’… Da’, mai bine zi tu, Măndico, fincă-i domeniu’ tău.
Măndica lu’ Bâzdâganie acceptă cu greu să rupă puţin din preţiosul timp afectat cercetării, pentru că se simte copleşită nu atât de volumul muncii prestate, cât mai ales de importanţa ei. Că ea abia acu s-a dumirit că de-aia să-nmulţeşte aşa de mult dihania asta fincă pentru că şi-a rafinat tehnicile de reproducere. Că, uite, un asemenea dăunător le distruge culturile. Ş-a zis ş-un domn pă la televizor că la mai mulţi li s-a-ntâmplat. C-au mai avut şi alţii nişte culturi de-astea, pă la Monteoru, pă la Cucuteni, pă la Vădastra. Şi s-a ales prafu’ de ele. Că cic-ar fi bătut piatra şi le-a distrus. C-ar fi venit un bolovan mare din cer ş-a lovit Pământu’. Da’ cică asta a fost de mult, de mult… Domnu-ăla credea că pă timpu’ când s-a trecut din electrolitic în politic. Ş-atuncea cic-ar fi murit şi zinotaurii, Dumnezeu să-i ierte! Da’ după cum evoluează politica la noi, vede ea bine că dăunătorii ăştia au pătruns până şi-n comisia de cultură a parlamentului… Cum ce legătură are asta cu sondaju’? Are, fincă, uite, satu’ lor tocmai a fost atacat. L-a năpădit gândacu’ de Coloradeo, care i-a crescut îngrijorător indicele demografic şi le consumă toţi cartofii. Şi să miră toată lumea cum de-a ajuns gângania asta taman pă pământ românesc, de-acolo de unde-a venit, că – slavă Domnului! – din America şi până-n România-i cale lungă. Şi ea-i de părere că asta e o formă mascată a noului expansionism colonial american.
Şi drăcovenia asta de gândac, aşa cum afirma şi Lionara, după ce mănâncă două, trei zile – pă de gratis, din cartofii lor –, să-mpreunează, ca să facă pui. Da’ nu oricum. Că-nainte face preludiu. Şi asta-i tema studiului lor: „Consideraţiuni dialeptico-metafizice cu pivire la efectul preludiului asupra libidoului la gândacul de Coloradeo”. E un eseu introductiv, pe care, deşi nu l-a terminat, ea îl consideră destul de exhaustiv… Cum care ele?.. Ele, colectivu’ de cercetare, în care Lionora-i secretar ştiinţific şi purtător de cuvânt, ea, Măndica, cercetător principal, iar Marioara lu’ Cancioc, membru cu drepturi depline. Însă asta din urmă nu poate să ia parte la sondaj, că-i dusă la biserică. Şi-a plecat şi cam supărată, că zicea că-i fuge coliva de pă farfurie…
Ilinca se simte extenuată. Se gândeşte să întrerupă pentru câteva clipe sondajul până-şi mai revine. Şi pentru că tocmai se apropie din nou de poarta Saftei lu’ Fâsâiac, se hotărăşte să mai intre puţin…

(Fragment din volumul în pregătire POIENIŢA)

Adrian CREȚU

în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie

în oraşul de provincie cu două catedrale falnice
erectate nemilos chiar în inima lui
oamenii se târâie, abrutizaţi de soare,
pe asfaltul moale
transpirându-şi în tăcere vieţile goale
pe strada principală

în oraşul de provincie cu singurul său cinematograf –
mişună nestingheriţi şobolani uriaşi
şi câţiva adolescenţi excitaţi se pipăie febril pe întuneric
şi mănâncă popcorn din pungile jumbo size

în oraşul de provincie o pisică tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare –
e atât de slăbită încât i se văd coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării –
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi

în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie
deznădejdea se insinuează parşiv peste tot
în betoane, în blocurile coşcovite
în magazinele de haine second-hand
şi în tăblăria încinsă a maşinilor grăbite

în oraşul de provincie uitat de toţi zeii
şi demonii creştinătăţii
în care visele au murit de mult
singura luptă demnă de a mai fi purtată
este să nu-ţi pierzi minţile
să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare

urbancolia
poem recenzie

mi-a luat o după-amiază întreagă
o bucată bună din seară
4 cafele şi aproape un pachet de camel galben
să dau gata Urbancolia
lui dan sociu

intoxicat de cofeină şi nicotină
am luptat câteva ore bune
cu această lungă diaree existenţială
de vreo 200 de pagini
despre dragoste, singurătate şi delir

pe la începutul serii
pe când mă apropiam încet
de finalul romanului
mi s-a aplecat de la prea multă cafea

şi a trebuit să cobor la cramă
de unde m-am aprovizionat
cu trei sticle de vin
pentru a face faţă restului de lectură
şi ce mai rămăsese din zi

dar e prima carte adevărată
pe care am citit-o
în ultimii şase ani
lucru care nu mă lasă deloc indiferent

scurtă istorie despre un rege fără coroană

în acestă seară a avut loc un eveniment politic
de o importanţă absolut mondială
în curtea unei cârciumi jegoase
denumită, ironic, ,,Café Bar” –
(deoarece nu servesc deloc cafea) –
dintr-un cartier mărginaş al bătrânului meu oraş

acolo, un bătrânel înalt şi uscăţiv
s-a îmbătat crunt şi s-a încoronat
cu de la sine putere
rege unic
dar fără coroană
al acestei terase murdare –
lucru care, în mod evident
nu putea rămâne fără consecinţe
în desfăşurarea istorică ulterioară

în scurt timp, a urmat o lovitură violentă de stat
în urma căreia bătrânul rege fără coroană
a fost detronat
ca urmare a primei sale decizii regale
şi uşor jucăuşe
de a închide, spontan şi contra voinţei populare
porţile noii sale împărăţii
în faţa clienţilor terasei în cauză –
apoi, a fost alungat cu câţiva pumni în cap
acompaniaţi de numeroase picioare în fund
de către un barman, de asemenea, destul de beat
şi iritat de această nouă conducere monarhică

toate aceste evenimente politice
de o covârşitoare importanţă istorică pentru întregul mapamond
au avut loc în timp ce îmi beam liniştit
cea de-a doua bere neumarkt
la o masă din apropiere
şi înregistram febril cele petrecute
pe spatele unei hârtii oficiale de serviciu
pentru a nu se pierde nimic din proaspetele întâmplări
pentru posteritate

aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger

aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger.

pe când mergeam liniştit să-mi iau ceva de băut
un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a supermarketului
de la capătul liniei de autobuz 22.

s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început să-mi vorbească repede,
într-o limbă stranie şi guturală.
iritat, am încercat să-l dau la o parte –
dar îngerul nu vroia, cu niciun preţ, să mă lase să trec.

pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă de o furie animalică
şi am început să-l lovesc cu sălbăticie
plin de ură
de entuziasm
nebunie…

loviturile mele curgeau năvalnic
peste faţa… pieptul… peste mâinile… şi picioarele îngerului
care s-a umplut curând de sânge.

în mod ciudat –
el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate –
continua să-mi spună, în aceeaşi limbă necunoscută, lucruri pe care nu le pricepeam,
în timp ce furia mea creştea tot mai mult.
până când îngerul s-a prăbuşit sub loviturile mele
şi a murit.

gâfâind, mi-am ridicat privirile şi am privit în jur –
o linişte adâncă se aşezase peste tot.
am inspirat adânc în piept aerul călduţ al serii
cu miros de benzină şi iarbă proaspătă din parcarea pustie de la selgros.

cerul senin era străbătut pe alocuri de fâşii roşiatice –
precum rănile deschise
ale îngerului mort
care zăcea nemişcat la picioarele mele

mi-am tras respiraţia pentru câteva momente
apoi m-am căutat în buzunarele blugilor după o monedă de 5 mii pentru căruciorul de cumpărături
şi am intrat să-mi iau ceva de băut.

invitaţie de dragoste

hai pe la mine deseară –
nu te-am mai văzut de mult

adu toate spaimele şi îngrijorările tale –
voi râde cu poftă de ele mai încolo

invită-ţi şi demonii la mine
ca să mă distreze cu cele mai mari laşităţi ale tale

vino şi cu speranţele tale de viitor
ca să ţi le ucid una câte una
şi-apoi să plângem împreună după ele
îndelung

îndrăgosteşte-te nebuneşte de mine
şi-ţi promit că mă vei părăsi furioasă şi dezgustată
la următoarea lună plină

adu şi câteva întrebări despre viaţă şi moarte
pe care o să le discutăm amândoi
după ce ne futem
şi apoi să le ignorăm răspunsurile înţelepte

mai ales, nu uita să cumperi nişte vodcă pe drum –
o s-o amestec cu suc de portocale
ca să mă îmbăt porceşte când o să mă satur de tine
şi de reproşurile tale

Ruxandra ANTON

ÎMBLÎNZIREA CU FRUNZE

lana îmi pune frunze uscate în păr
şi sare într-un picior
lovindu-şi palmele una de alta
nu ştiu dacă de bucurie
sau de prea multă singurătate stoarsă de viaţă
nu ştiu de unde a luat frunzele
pe vremea asta
cînd copacii sînt nişte ornamente florale din zăpadă îngheţată
ochii ei îmi umblă pe sub piele orbiţi
fiecare ochi s-a înmulţit cu repeziciune
de frica ochilor de fiară care umblă prin oraş
în haine de securist
tot ce a văzut ea pînă acum
seamănă mult cu nişte frunze uscate
de parcă ochii n-ar fi decît nişte seminţe
care rodesc chipuri cenuşii
lana mă îmblînzeşte cu frunzele ei
în care tremură un copac
ne uităm una la alta prin frunze
sărbătorim frigul risipit prin casă
şi dacă aş face un singur pas
toate cuvintele mi-ar pune două aripi mari pe umeri.

ŞCOALA DIN ŞOTRON

şcoala mirosea a petrol de la duşumele
vîntul se oprea în mirosul acela greu
cărţile miroseau a patriotism
patriotismul flutura la gîtul nostru
în cravata roşie de pionier
noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă
încolonaţi în careul din curtea şcolii
să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor
nu ne opream pînă cînd nu auzeam
cum în piept ne creşteau păpădii
şi un nor de puf alb se ridica în sus
pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal
şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru
iar cojile ei se prefăceau într-o minciună
lana nu putea să scrie toate propoziţiile
dacă nu-i veneau din cap
şi în capul ei nu creşteau portocale
numai mere verzi acre
lana nu-şi punea uniforma
nici numărul matricol şi panglica albă
lana îşi lega şireturile de nori
lana submina partidul
pe pămîntul tare desenam şotronul
în fiecare pătrat era un ochi deschis
care se uita la picioarele noastre
cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul
cercul avea o gură care striga la noi
cînd călcam linia
eu desenam şotronul pe holul şcolii
gura şotronului înghiţea şcoala
tata era chemat la cancelarie
să scoată şcoala din şotron
numai frica lanei mirosea a patriotism.

PEŞTELE-JUCĂRIE

tata aducea de la tîrg un peşte mare cît masa
noi aşteptam să-i scoată sacul de aer şi să îl pocnim
în sacul de aer cerul era mult mai aproape
săream pe el şi cerul din sac fluiera a moarte
de Crăciun tata ne făcea un balon mare din vezica porcului
o umfla cu o ţeavă din cucută şi o lega cu sfoară
pieliţa ei era un pergament scris cu vinişoare scămoşate
lana spunea că balonul are doi ochi de porc roşii care plîng
îi închidea ochii cu palmele şi palmele i se înroşeau
într-un copil încăpeau toate jucăriile care creşteau în pămînt
şi în pămînt încăpeau toate vitrinele din oraş
la care ne uitam ca la nişte poze
în porumbul verde creşteau păpuşi cu părul de mătase
din porumbul uscat ne făceam viori
în viori era un cîntec de pasăre gol
din ţipirigul de la izvor împleteam scăunele
din clisa galbenă modelam figurine mici cît palmele
omuleţii din lut stăteau pe scăunelele din iarbă de vorbă cu noi
lana le aducea cireşe la urechi
şi în coşuleţe făcute din scaieţi
omuleţii îşi ţineau respiraţia cînd oamenii mari
clătinau capul şi îşi bulbucau ochii deasupra noastră
oamenilor mari nu le place oraşul nostru de iarbă şi praf
oamenii mari se rătăceau în el
şi în obrazul lor necăjit
ei se îmbracă în haine de duminică
şi merg în oraşul de dincolo de pădure
dimineaţa cînd se deschid magazinele
să cumpere peştele-jucărie şi bomboane tari sticloase
peştele alunecă pe pietre pe pămîntul crăpat
printre ierburile încîlcite
şi se aruncă în ochii lanei ca într-un ultim ochi de apă.

NUNTA DIN DULAP

lana nu a avut rochie de mireasă
doar primăvară în ochi
şi un perete crescut pe retină fără fereastră
de la partea de viaţă distrusă de comunism
am tras ca de un cîine mort de muţenia ei
fără nici un folos
să-mi povestească de ce
stau complet goală în faţa oglinzii
şi aştept să-mi înflorească rochia imaculată
însă lana mă lasă să tremur în spaimele ei de platitudini
de inerţia lui trebuie care îi pune piedici
de lucrurile banale care nu o supun la încercări
lana mă trage la fund
şi rochia îmi strînge singurătatea
în pînzele ei de corabie pe furtună
nu e nici o sărbătoare în oglindă
doar cîteva umbre care bat pasul pe loc
doar cîţiva bărbaţi care fac declaraţii de dragoste
cu precizia buletinului meteorologic
ca apoi să uite imediat totul
doar pofta de a privi ca de la kilometri distanţă
ochi în ochi
şi zarurile afişîndu-i pe cei aleşi
doar rochia albă plutind fără suflare
pe frumuseţea mea de apă
lana şi-a închis nunta în dulap
şi-a închis entuziasmul
şi asta a fost tot.

POEZIA FLORII-SOARELUI

Lanei nu-i plăcea limba rusă
profesoara ştia asta şi la ora ei
lana trebuia să-i scrie o poezie
poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă
însă doamna profesoară cădea în extaz
şi îi dădea nota de trecere
limba rusă era un pumn în gură
de la lenin şi stalin
şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate
cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă
tot ce venea din rusia
cădea istovit în visele mele
norii cei negri ai alfabetului rus
îmi dădeau frisoane
cu toate că mai tîrziu
călăuza lui Tarkovski
mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş
dincolo de voinţa noastră.

Nicolas BRATU

Rondel de iarnă

Se-ascunde lumina sub ceață; sub gheață
Speranța așteaptă cuminte un semn
Să schimbe în verde, s-aducă la viață
Din lut poieniță, vlăstare din lemn.

Spre noi doar o rază firavă, răzleață
Trimite arar părelnic îndemn;
Se-ascunde lumina sub ceață; sub gheață
Speranța așteaptă cuminte un semn.

Visarea mai zburdă acum îndrăzneață,
Ne duce prin locuri ce au ca însemn
Surâsul și pofta nebună de viață…
Acum, însă, totul îngheață solemn:
Mai stăruie, încă, lumina sub ceață.

Rondel… livresc

Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine,
Cuvânt rostuit și tăios cum e luna
În raza-i de-argint, cea trimisă s-aline

Și singurătăți, și-ntrebări. Mi-e totuna
De stărui aici sau acolo, știi bine:
Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine.

Din tomuri compun delicată cununa
Și scot țepi ascunși în urzeli bizantine,
Și vorbele toate îmi par numai una.
Pribeag sunt, avându-te-n suflet pe tine:
În fiece carte e setea, nebuna…

Rondel-strigăt

E inutil să îmi mai cânt durerea,
S-a prăpădit tot ce putea suna
A corn de vânătoare și puterea
De a striga în gol, de a tuna…

Cu barda și ciocanul sparg tăcerea,
Doar rest de vorbe am a aduna ;
E inutil să îmi mai cânt durerea,
S-a prăpădit tot ce putea suna…

Și struna fină ruptă, cum fu vrerea
Imundului cortegi, mai răsuna.
Dar cânt amar, așa cum este fierea…
Ce cânt, zic eu… e timpul a urla:
E inutil să îmi mai cânt durerea!