Propoziții pretențioase – Acvifer
Mă auto indusesem în eroare. Nimerită ocazie pentru a marca în corrigenda locul de drept al blocului ,,Focsănean” ratat: era al doilea.
Două drumuri străbătute cu picioarele, lucru rarisim în ,,târgul frumos”, limpezesc toate nedumeririle. Inclusiv casa cu verde sus și alb la streșini – după patru ani arată splendid, contrastul și împerecherea sunt perfecte (mă mir cum de-am reușit să le acuplez fără piesele de îmbinare la mițocoțo, fără cusur…); liniile ață! -, o deplasasem cu un imobil înainte. Calea urmată se oprește la Alex 2000. A, să număr, cincea oară. Cu treburi antamate și promise de doi ani, de fiecare dată când călcam depozitului cărările. Cine știe patronul, își poate face o imagine de cum am fost ,,acuzați” în decursul celor 24 de luni, între glumă și serios…. Dar pe om chiar îl ardea buza. Fiindcă nici el nu putea anticipa cum va evolua tabla achiziționată, cum nimeni nu mai poate pronostica anul primei pete de rugină. Înainte… știam. Se mătuiește în 15 ani și se oxidează începând cu al 25-lea. Vopsire – garanție cinci ani, încă vreo două și o schimbă generația a treia…. Și istoriseam împreună ieri etapele. Abia îmi mai pot închipui prima dintre clădiri în curtea interioară, peretele alb și sistemul de burlane întinse pe el. Abia îmi pot imagina cum am stat pe semicercul ticluit de lemnari, ținuți cu sfori, atenți la fiecare lovitură de ciocan, destabilizatoare și mai ales cum am încheiat coamele. La poale primejdia ruperii de gât, în ,,vârf” loc de acumbet – nici vorbă de plante… -, întindere cu fața la cer și cu musculatura contractată. Cârcei după fiecare purcedere la vale. Degeaba ne era pielea înțesată de așchii, ,,aculeul” cel mai eficient împotriva lor rămânea cuiul, și pentru ei, și pentru spinii înfipți și ratați în totalitate la scoaterea incipientă. Să nu-mi ziceți de antitetanos că nu ține, suntem, echipa-familie, unși cu toate bacteriile și virusurile. N-a fost ușor deloc, a reconstatat și Cristi cum fu atunci acum, la înfrumusețare. La vopsit. Complicat și periculos. Mai să-i porți acvilei ciudă pentru existența de acolo de sus, cu toate că nu sunt adeptul drumețiilor pe munte, de pe acoperișul acesta și de pe încă unul din oraș poți scruta priveliști nebănuite. Se vede lesne arealul punctului meteorologic, devine imaculat tot cartierul zidarilor, verdele acoperă mare parte din curți până la blocurile din capul centrului. Dacă mă gândesc mai bine au fost trei călătorii, două dus și una întors, timp în care avut timp să-mi activez simțurile ignorate destulă vreme. Văzul și atenția. N-am bănuit că în acel spate de bloc sunt destule locuințe, o fundătură în care n-ai crede că există o întreagă comunitate. Lăsasem deoparte prima amintire cu pietre de gheață cât oul sunt de pe același trotuar al bulevardului Focșani, o casă vizitată cu bunica pe la șapte-opt ani și dărăpănătura pe care Ionuț a cumpărat-o pentru a supradimensiona magazinul, așa cum arată în actuala formă, al cărei spate era placat pe alocuri cu cioburi mari de sticlă. Și dacă-mi mai rotesc privirile în jur văd torța olimpică purtată de un râmnicean – să nu vorbesc cu păcat și greșit parcă de domnul Berim ar fi vorba -, trecerea lui Ceaușescu prin Râmnic și un instantaneu din biroul lui nea Avram, cu echipa de la Metrologie înșirată pe partea cealaltă.
